Im Einsatz - În luptă

January 7, 2014, 2:42 pm

≫ Next: Tarnorganisation - Organizaţie paravan

≪ Previous: Vom SD zur Securitate - de la SD la Securitate (II)

$

0

0

2. 2. 2014:   Neolegionaristische Demonstration auf dem Bukarester Universitätsplatz (letzter Eintrag, hier). 

  Temeswar plant einer Straße den Namen von Petre Ţuţea, einem früheren Mitglied der faschistischen Eisernen Garde, zu geben (siehe ersten Eintrag 2014 - hier). Im Zentrum der Stadt trägt eine Straße bereits den Namen des rassistischen Theoretikers und Antisemiten, Nicolae Paulescu. 

26. 1. 2014: Begrüßenswerte Reaktion auf die Geschichtsfälschungen der ungarischen Orban-Regierung. US-Historiker Randolph L. Braham gibt ungarischen Verdienstorden zurück. 2004 gab Braham, der Mitglied in der internationalen Kommission zur Erforschung des rumänischen Holocaust war, auch den rumänischen Orden "Steaua României" zurück, nachdem mit dem selben Orden der großrumänische Berufsagitator Corneliu Vadim Tudor ausgezeichnet worden war.(wt) 

29.1. 2014: In Ungarn sind "die Zigeuner eine Art Zersetzungsprodukt". Und Superminister Zoltán Balog meint: Sozialisten sind “sogenannte” Ungarn. Weiter hier...

Im Einsatz an der sichtbaren und unsichtbaren Front - 

În luptă pe frontul vizibil şi invizibil 

Aktualisiert - actualizat: 4.2. 2014, 22:15 h

[1937. Tag der deutschen Jugend, DJR, in Heldsdorf. Zwei Ausschnitte aus der Rede des Landesjugendführers, Fritz Cloos]

[1937. Manifestare a Tineretului german din România, DJR, două extrase din cuvîntarea conducătorului pe ţară a organizaţiei tineretului, Fritz Cloos]

[4. Mai 1941. „Der wahre Sozialismus!” Von Fritz Cloos, Leiter der Deutschen Arbeiterschaft Rumäniens, in: Südostdeutsche Tageszeitung / Ausgabe Siebenbürgen]

[4 mai 1941. „Socialismul adevărat!” De Fritz Cloos, şeful Muncitorimii Germane din România (DAR), în: Südostdeutsche Tageszeitung / ediţia pentru Transilvania]  

„[...] Innen und außen Rot, Aufstand, Opfer an Gut und Blut, das fand Adolf Hitler als Erbschaft im deutschen Volke vor. Dieser Welt von Gelehrten und wissenschaftlich gebildeten Spezialisten standen die ersten wahren Sozialisten gegenüber, ohne eine ausgebaute Lehre von Sozialismus. Wie hätte man sie ernst nehmen sollen?! Man mußte sie schließlich auch nur ernst nehmen weil sie in ihren Versammlungen gerade in sozialen Fragen alles so unheimlich genau auf den Kopf trafen. Darum ließ man dann schließlich die ‚sozialistischen Waffen‘ mit Terror und anderen ungeeigneten Mitteln antworten. Aber auch dieses nützte nichts. Gewalt wurde mit Gewalt gebrochen und die Theorie durch die Praxis widerlegt. Der nationale Sozialismus setzte sich mit erfrischendem Schwung über die erstarrten Anschauungen des Kapitalismus und Marxismus hinweg, die doch so vernünftig sein wollten und durch ihren Materialismus die Unvernunft und Illusionen zum System erhoben hatten. Wie war es doch, man stelle sich dies genau vor, es herrschte Not und 7 Millionen Menschen waren arbeitslos. War dieses nicht der helle Wahnsinn?! Es war doch nicht die Not weil es an sich sieben Millionen Arbeitslose gab, sondern weil man mit diesen deutschen Menschen nichts anzufangen wußte!

Das Geheimnis des wahren deutschen Sozialismus liegt wie so vieles nicht in der Ferne, in die man so gerne abschweifen möchte, sondern in uns deutschen Menschen selbst begründet. Gemeinschaftsidee ist verankert in unserem gemeinsamen Blut, das uns verbindet, verpflichtet und die schöpferischen Kräfte spendet. Diese Grunderkenntnis war und bleibt der revolutionäre Antrieb des Nationalsozialismus. Darum sind die Besten des deutschen Volkes auch die wirklichen Träger des wahren Sozialismus. Unsere Volksgruppenführung mit Andreas Schmidt an der Spitze, wird diesen Grundgedanken verkörpern, vorleben und in allen seinen Konsequenzen zum Endsieg führen!“

[16. Mai 1941. Großkundgebung der DAR in Kronstadt. Schon mehr als 20.000 deutsche Arbeiter von der Deutschen Arbeiterschaft in Rumänien erfasst. Die Rede des Stabsführers Andreas Rührig / Die Rede des DAR-Führers Fritz Cloos, in: Südostdeutsche Tageszeitung, 16. 5. 1941, S. 3]

[16 mai 1941. Marea manifestaţie DAR din Braşov. Deja peste 20.000 de muncitori germani au aderat la organizaţia Muncitorimea Germană din România - Deutsche Arbeiterschaft in Rumänien (DAR). Cuvîntarea Stabsführer-ului Andreas Rührig / Cuvîntarea conducătorului DAR, Fritz Cloos, în: Südostdeutsche Tageszeitung, 16. 5. 1941, p. 3]

*** 

[25. März 1965. Auszug aus einem langen, maschinengeschriebenen Bericht des Auslandsagenten „Ion Lăzărescu”, in dem er u.a. sein Beileid anlässlich des Todes von Gheorghiu-Dej ausdrückt und der auch einige Abschnitte über Hans Hartl^*)enthält, auf den er angesetzt war und über den es in den Securitateakten noch zahlreiche Berichte gibt.]

[25 martie 1965. Extras dintr-un amplu raport dactilografiat despre „situaţia politicii internaţionale văzută prin cercurile guvernamentale ai politicii din RFG”, predat de agentul „Lăzărescu Ion” Securităţii în care este menţionată moartea lui Gheorghiu-Dej şi în care face şi o trimitere la Hans Hartl^*), pe lînga care fusese dirijat: „Hartl este un convins şi fanatic potrivnic ale tezelor din apus, că prin apropierea politică şi mai ales economică către statele socialiste aceste ţări va fi întărită în lupta lor împotriva hegemoniei Moscovei”. Fragmentele au fost reproduse fără vreo intervenţie stilistică.]

[...] Ieri a fost înmormîntat tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej. Îmi permit să exprim adînca mea doliu faţă de această pierdere al statului nostru muncitoresc romîn. Totodată, exprim din nou devotamentul meu, faţă de munca care mi-a fost încredinţată, faţă de organele de stat romîneşti, şi fidelitatea mea faţă de noii conducător al statului şi partidului muncitoresc romîn. [...]”

             ACNSAS, SIE 2732, vol. 9, f. 231 (pasajul despre Hartl, f. 229)

^*) Hans Hartl (1913-1990), Mitarbeiter der von den Nazis gleichgeschalteten „Südostdeutschen Tageszeitung“, dem wichtigsten Presseorgan der Deutschen Volksgruppe aus Rumänien. Gleich nach dem Krieg in Abwesenheit zu 20 Jahren Gefängnis verurteilt. Lebt im Untergrund bis 1947, dann Flucht nach Österreich, später in die von den Westalliierten kontrollierten Gebiete Deutschlands. Von 1952 bis 1957 verantwortlicher Redakteur der „Siebenbürgischen Zeitung”, Gründungsmitglied der Südosteuropa-Gesellschaft aus München und Redakteur der „Südosteuropa-Mitteilungen"; von 1983 bis 1989 Heimatpolitischer Sprecher und Stellvertretender Bundesvorsitzender der Landsmannschaft der Siebenbürger Sachsen.

 ^*) Hans Hartl (1913-1990), ziarist la principalul cotidian nazist al Grupului Etnic German din România (GEG), „Südostdeutsche Tageszeitung“. După război a fost condamnat în contumacie la 20 de ani de închisoare. Stă ascuns pînă-n 1947 cînd reuşeşte să fugă în Austria, ulterior se stabileşte în partea apuseană a Germaniei, aflată sub ocupaţia forţelor aliate occidentale. Între anii 1952 şi 1957, este redactor responsabil al ziarului repatriaţilor saşi, „Siebenbürgische Zeitung” din München, membru fondator al Societăţii Sud-est-europene (Südosteuropa-Gesellschaft) din München şi redactor al revistei „Südosteuropa-Mitteilungen"; din 1983 pînă-n 1989 este purtător de cuvînt şi preşedinte federal adjunct al Asociaţiei Saşilor Ardeleni (Landsmannschaft der Siebenbürger Sachsen).

***

[1980. Zillich, Cloos, Viktor Stürmer & Walter Loew vs. Hockl]

Hans Wolfram Hockl, Offene Karten. Dokumente zur Geschichte der Deutschen in Rumänien, 1930-1980. Eigenverlag. Linz 1980. 126 Seiten. DM 14.-

Dokumente? Nein, eine Charakterentlarvung des Verfassers, der bekennt, Nationalsozialist gewesen zu sein, was ihm niemand verargt, aber er war sogar Nazi-Spion. Durch diese »Beichte« fühlt er sich zur Moraltante berufen, besessen von der Manie, die einstigen Führungsmitglieder der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (1936-1944), ebenso wie die jetzige Landsmannschaft derBanater Schwaben, München, giftig zu verurteilen. Das ist Thema und Zweck der Broschüre.

Seit Ende 1936 lebe ich in Deutschland, ich bin kein Banater, befinde mich deshalb außerhalb seines Themas. Dennoch versucht er, am ärgsten mich anzuschmutzen, obwohl er seit 20 Jahren von mir aufgefordert, Mitarbeiter der »Südostdeutschen Vierteljahresblätter« war. Wir wechselten manchmal lebhaft Briefe; Meinungsverschiedenheiten erörterten wir freundlich. Und plötzlich dieser unerwartbare Jaucheguß des Übelwollens, der aber auf ihn schwappt.

Ich las, wessen er mich beschuldigt, aufmerksam. Womit er andere verlästert, überflog ich bloß, weil ich so fühlte wie der katholische Geistliche, der mir sagte, diese Schrift bis zum Ende zu lesen, bringe man nicht fertig. Ein Universitätslehrerschrieb mir, wer mich kenne, glaube von Hockls Anwürfen nicht das Geringste. Tatsächlich: wie er mich darstellt, ist durchwegs falsch. Er verkehrt die Wahrheit völlig.

Er hat dieStirn mich anzuklagen, ich verherrliche Massenmörder: sei ein Feind der katholischen Kirche und ein deutscher Imperialist, der andere Völker hasse.

Es ist längst literaturgeschichtskundig, daß ich das gleichberechtigte Zusammenleben der Völker, des Abendlandes Einheit erstrebe und Chauvinismus ablehne, für einen Ostdeutschen die einzig vernünftige Haltung. Das ärgerte etliche Madjaren, weil ich gegen die Madjarisierungstyrannei in Ungarn auftrat. Hockl selbst aber lobte mein Wirken im »Donauscbwaben«, Aalen 1974, mit dem Satz: »Heinrich Zillich, der Dichter und Vorkämpfer des Südostdeutschtums unmittelbar nach Müller-Guttenbrunn bis auf den heutigen Tag.

... «. Am 2. Januar 1974 begann sein Brief an mich so: »Für das neue Jahr wünsche ich Ihnen von ganzem Herzen feste Gesundheit und weiterhin Erfolg in ihrer schon jetzt an Bedeutung unerreichten Arbeit als Gestalter der Südostdeutschen Vierteljahresblätter«. Und vor zwei Jahren beglückwünschte er mich wieder »herzlich« zum 80. Geburtstag.

Seine Abneigung gegen mich entwickelte sich also sehr spät, wohl aus Gekränktheit, weil ich nicht alles drucken ließ, was er mir schickte; ich konnte seine Verfolgungssucht nicht blind unterstützen, doch tat ich ihm nie etwas zuleide, sondern bedauerte ihn, den körperlich Behinderten - dessen Erzählungen und Verse ich hier nicht behandle, obzwar ich ahne, er hält sich für den Goethe der Donauschwaben. Ich bedauere ihn heute noch mehr, denn sein Pamphlet erweist ihn als krankhaften Zeterer, wodurch sogar seine richtigen Darlegungen unglaubhaft scheinen, schon gar die peinlichen Anfälle von Frömmelei.

Aus zweien meiner Romane - beide über 40 Jahre alt, beide der Völkereintracht dienstbar, seit etwa 3 Jahrzehnten vergriffen, Hockl von der Erstauflage an bekannt - reißt er Gesprächsfetzen einiger der mindestens 80 Gestalten der Handlung aus dem Zusammenhang und will mich mit diesen paar Zeilen kennzeichnen. Ein so schäbiges, jede Erzählkunst abwürgendes Verfahren ist bei einem Schriftsteller unverzeihbar. Nur das Gesamtwerk ergibt - mittelbar - die Meinung des Verfassers.

Die Völker, zwischen denen ich aufwuchs, stellte ich dar, wie ich sie erlebt hatte, doch ohne Haß, den Hockl mir unterschiebt. Ineinem Gedicht - Verse sind unmittelbare Bekenntnisse! - lechzte er 1939 nach dem Führerprinzip und fluchte, daß die »Memmen doch verrecken« ... so wird erkürt der neue Adel, der unser Volk befreit aus Not und Schmach«. Dieses Gedicht ist wirklich voll Haß; doch er hat es sich, der Selbstgeläuterte, inzwischen wohl souverän verziehen.

Er war damals dem Zeitgeist so hörig wie heute jener moralisierenden Literatenmode, die jedermann zu lieben vorgibt, aber parteiisch, überheblich und ideologisch eng ist. Hockl enthüllt durch schrillen Ton und Hohn seiner Schrift, daß weder Liebe ihn bewegt noch echte Wahrheitstreue, die er sich üppig zumißt, sondern selbstgerechte Gefallsucht, die so geschmacklos ausartet, daß er in die eigenen Bücher empfangene gute Rezensionen seitenlang einpflanzt. Welcher ernsthafte Schriftsteller hat das schon getan?

Wie begründet Hockl die Anwürfe gegen mich? Durch Unterstellungen! Dafür ein paar Beispiele: In meinem Roman »Zwischen Grenzen und Zeiten« erregt einige Personen die geschichtliche Wirkung der von ihnen als mörderisch bezeichneten Rache eines durch Tötung seines Vaters wild gewordenen siebenbürgischen Grafen vor 700 Jahren. Hockls Folgerung: mir gefielen Massenmorde!

Im selben Roman verlangt ein deutscher Knabe vom Spielgefährten Tibor, mit ihm doch deutsch zu sprechen, was der ohnehin, auch mit seinen Eltern, tut, denn er ist der Sohn eines Schwaben; dieser hatte seinen Familiennamen madjarisiert, was er später bereut. Hockl macht Tibor zum Madjaren, um mich als Völkerhasser zu verpfeifen und das für die Zeit vor 1914, als man in Ungarn jeden zwingen wollte, madjarisch zu reden.

Mein Vater hatte um 1912 einen religiös verschrobenen Gärtner namens Faulhaber, den wir Kinder, deutsche, ungarische und jüdische, keineswegs nur evangelische, wie Hockl verdreht, mochten und zugleich verspotteten. Sein Name vergnügte uns; ich baute den seltsamen Begleiter meiner Jugend samt seinem Namen in den Roman als Nebenfigur ein. Das sei nach Hockl geschehen, um den Münchner Kardinal desselben Namens und die katholische Kirche zu verunglimpfen. Dazu: Hockl bezog diese Niederträchtigkeit wie anderes aus dem Wahnsinnsbuch des unzurechnungsfähig gewordenen ehemaligen Abgeordneten Dr. Franz Kräuter, der kurz vor dem Tod viele Landsleute erfundener Schandtaten bezichtigte, auch mich, wogegen einige der besten Banater' Schwaben, alles Katholiken, erklärten, davon sei nichts stichhaltig (siehe unser Heft 3/1969, Seite 194/195 und 208). Es 'spricht nicht für Hockls Anstand, daß er Blödsinn nachschwätzt.

Ein weiteres Beispiel: in unserem Heft 2/1978, Seite 83, erschien mein Gedicht »Abendland«; es beklagt Europas Not und ersehnt die Erlösung. Hockl druckt es nach ohne meine Erlaubnis, was angesichts unserer Beziehung tückisch ist. Obgleich das Gedicht die Völker des Abendlandes erwähnt, für alle spricht, eben fürs Abendland, zu dem auch von dessen Kultur geformte Gebiete der Übersee und des Ostblocks zu zählen sind, wobei ich im hellenistischen, nicht abwertenden Sinn die ganz anderen Räume als die der Barbaren bezeichnete, erfindet Hockl, ich hasse Dänen, Niederländer, Franzosen und noch einige Völker. Hier wird seine Verleumdung vollends dumm.

Im Roman »Der Weizenstrauß« hätte ich nach Hockl einen radikalen Nationalisten, der einen Totschlag begeht, aus Slawenfeindschaft Polenka benannt. Unwahr! Ebenso unwahr, daßFritz Cloos das Vorbild dieser Gestalt ist. Mit dem Polenka wagte ich 1937, schon in Deutschland lebend, den sturen Nazityp zu veranschaulichen. Dies trug dazu bei, daß die Auflage rasch über eine Viertelmillion hochschnellte. Ich bekam, was Hockl weiß, eine Untersuchung auf den Hals und konnte mich ihrer erwehren (unser Heft 2/1968, Seite 82/85). Dennoch verleumdet er mich: »Einen Verbrecher Polenka zu nennen, war vor dem geplanten Überfall Hitlers auf Polen (1939) Musik in dessen Ohren«. Das schrieb Hockl wirklich! Also hätte ich Hitler schon 1937 in den Krieg getrieben - »und so« - fährt er fort - »gehört Zillich ... zu den am meisten geförderten Schriftstellern des Nationalsozialismus«. Die Untersuchung gegen mich zeigt, wie lächerlich diese Behauptung ist. Übrigens wird im Roman gesagt, daß Polenka seinen Namen von einem tschechischen Vorfahren hat.

Am 15. und 16. Februar 1975 veranstaltete die »Arbeitsgemeinschaft für südostdeutsche Volks und Heimatforschung« in München eine Tagung, um Vorgänge im Rumäniendeutschtum vor 1945 aufzuhellen, darunter: wer im Banat im Herbst 1944 sieben kommunistische Untergrundkämpfer erschießen ließ. Die Mörder kennt man bis heute nicht. Hockl freilich ist überzeugt, Männer der Deutschen Volksgruppenführung seien es. Dasselbe meinen die Kommunisten in Rumänien. Zur Tagung eingeladen wie er, saß ich neben ihm. Er legte ein Abhörgerät auf den Tisch. Ich erschrak. Er strahlte, er war wieder Spion und bekam von den Arglosen rundum jedes Wort aufs Band, sogar mit Erlaubnis der Veranstalter. Niemand ahnte, daß er beabsichtigte, Teile der Gespräche in einer Schmähschrift zu veröffentlichen, fünf Jahre später. Schon weil er Gast war, vertraute man ihm. Deshalb hätte er den Angefeindeten die sie betreffenden Stellen zur Begutachtung vor dem Druck vorlegen müssen. Ein Herr hätte so gehandelt. Ein Gespräch ist keine Schreibe.

Wie er gierig an der Leimrute kauerte, widerte er mich an. Stundenlang ertrug ich sein Lauern, bis mir die Geduld riß, nervös geworden auch vom Hin und Her darüber, wer die sieben Morde zu verantworten habe, wo doch. zehntausendmal mehr kommunistische Untaten an den Südostdeutschen geschehen waren; es überkam mich aus Abscheu gegen den Schnüffler die Lust zum Aufschneiden und ich flunkerte, im 1. Weltkrieg habe ein Soldat 21 Gefangene abgeknallt. Schrie die Moraltante auf? Einundzwanzig! Diese Zahl enthüllte das Unglaubliche der nie geschehenen Geschichte und die Goldene Tapferkeitsmedaille, die ich dem Mörder andichtete, unterstrich das. Kein Gekreisch des Tugendboldes! Er hatte mich ja auf dem Band. Fünf Jahre danach ließ er den ihm aufgebundenen Bären des Ekels, freilich die Zahl der Getöteten leicht bezweifelnd, auf mich los.

Nach der Tagung erwog ich, ob ich ihm unrecht getan hatte. Ich schickte ihm meinen Tagungsbericht, damit er darin anmerke, was es für falsch halte. Er schlug mir zwei Änderungen vor, und mit denen erschien der Bericht im Heft 2/1975, Seite 141/142. Er sandte mir weiterhin Beiträge, während er heimlich das Pamphlet vorbereitete, in dem er mich auch tadelt, eine Berichtigung seines Freundes in Temeschburg, Hans Kehrer, abgelehnt zu haben. Nun, sie war zu lang. Kehrer wollte sie nicht kürzen. Wie abhängig Hockl von diesem den roten Machthabern beflissenen Schriftsteller ist, zeigt eine Kleinigkeit. Kehrer rügte, ich habe unsere, von mir seit 20 Jahren geleitete Zeitschrift einmal als die meine bezeichnet; ich sei doch nicht ihr Eigentümer. Hockl, von Kehrer unterrichtet, übertreibt sofort, ich »prahle«, sie sei meine Zeitschrift, ich sei ein Rotstiftredakteur. Welch ein hinterwäldlerisches Keifen!

Genug, wiewohl noch anderes zurückzuweisen wäre!

Bloß einige Worte über den sonstigen Inhalt der Schrift. Hockls Landsmann Dr. Hans Weresch gab aus eigener Tasche das Werk Adam Müller-Guttenbrunns heraus, 10 Bände, eine bewundernswerte Tat. Am 3. Januar 1973 forderte Hockl, was er ohne zu erröten selbst berichtet, von ihm, damit aufzuhören und lebende Dichter, besonders ihn, zu fördern, wobei er wieder ihm zuteilgewordene Kritiken zitiert und krakehlt, Dr. Weresch entzöge den jetzigen Autoren DM 500.000. Da fragt man sich, wie kann Hockl den Druck seiner Bücher bezahlen? Im »Donauschwaben«, Aalen, deckte Dr. Weresch am 7. September alle von Hockl gegen ihn gezielten Verleumdungen überzeugend auf.

Der Ehrenvorsitzende der Landsmannschaft der Banater Schwaben Michael Stocker wendete sich in einem breitgestreuten Rundbrief gegen Hockls Angriffe; sie seien »jedem Eingeweihten offenkundige Unwahrheiten, Verzerrungen und boshafte Entstellungen«. Es stimme nicht, was er in einem - von mir abgelehnten - in der Broschüre veröffentlichten Aufsatz vorbringt, daß die rumänischen Regierungen zu Verboten und Schikanen erst gegriffen hat, als der Nationalsozialismus unter den Volksdeutschen vordrang, auch dürfe man die Verschleppung von 75.000 Deutschen aus Rumänien nach Rußland im Januar 1945 der kleinen Sabotagegruppe Andreas Schmidts nicht anlasten, die mit Fallschirmen landete, als die Verschleppung schon lief. Hockl entschuldigt - wem zum Nutzen? - hier in stutzig machender Weise Russen und Rumänen. Dreht sich wieder der Wind? Stocker erklärt, daß jene, die schon vor dem letzten Krieg »Subversion« trieben, wie seit 1936 der Spion Hockl gegenüber Rumänen, den Haß mancher Rumänen gegen die Deutschen entfacht hatten. Ich danke Stocker, daß er die »geifernde Besudelung Dr. Zillichs« durch Hockl als das »Widerwärtigste« dessen Schrift brandmarkte .

Hockl entrüstete sich, in der Führung der Banater Landsmannschaft seien nur früher leitende Mitarbeiter des Andreas Schmidt. Stocker widerlegt es: unter den 38 Mitgliedern des Bundesvorstands waren niemals mehr als vier, heute bloß zwei solcher Männer.

Peter Nasarski, kein Südostdeutscher, ließ in der »Kulturpolitischen Korrespondenz« des Ostdeutschen Kulturrates, Bonn, der Presse Deutschlands und sonstiger Länder eine Ablehnung der Schrift Hockls zugehen. Daraus ein Satz: »Ein solches Ausmaß an Selbstgerechtigkeit auf der einen und oberflächlichen Urteilen auf der anderen Seite werden wohl nicht einmal die engsten Freunde des ... Autors gutheißen können«.

Hockls Charakter ist enthüllt.

In 60 Jahren literarischer Arbeit erlebte ich nie eine Schmähschrift wie diese voll kreischender Zwischentitel, ein Durcheinander von Spießerei, Scheelsucht und Anmaßung: Ein Landsmann, der 10 Jahre russische Lagerhaft erlitt und den er besonders arg verhöhnt, sagte mir, dazu schweige er; mit geistig Kranken lasse er sich öffentlich nicht ein.

Ich leite eine Zeitschrift. Darum konnte ich, was mir lieber gewesen wäre, die Broschüre nicht schweigend verachten. Als was Hockl sich selbst entpuppte, mußte ich vorführen. Heinrich Zillich

Stellungnahme zur der Broschüre »Offene Karten«
von Hans Wolfram Hockl

Die Tätigkeit der Arbeitsgemeinschaft für südostdeutsche Volks- und Heimatforschung ist in letzter Zeit wiederholt in Veröffentlichungen angegriffen worden, zuletzt und am schärfsten in der Broschüre von H. W. Hockl »Offene Karten« (1980).

Die Arbeitsgemeinschaft stellt dazu fest, 1. daß sie keine vereinsmäßig organisierte Vereinigung ist und von keiner Seite subventioniert wird, 2. daß sie von den südostdeutschen Landsmannschaften und anderen Organisationen der Vertriebenen und Aussiedler unabhängig ist und von keiner dieser Stellen einen Auftrag erhalten hat, 3. daß sie versucht, Materialien zur jüngsten Vergangenheit unserer Volksgruppen zu sammeln, um sie einer wissenschaftlichen Auswertung zur Verfügung zu stellen. Sie hat bisher keine Berichte an das Bundesarchiv oder an andere Archive, Institute und Forschungsstellen gegeben, und nur eine Broschüre im Jahre 1970 veröffentlicht.

Diese Broschüre »Neues um Rumäniens Frontwechsel am 23. August 1944« ist von Franz Herberth* verfaßt und gibt im wesentlichen den Inhalt einer Tagung im November 1969 in Marburg wieder, an der auch H. W. Hockl teilgenommen hat. Weder beim Verfasser noch bei der Arbeitsgemeinschaft hat Hockl vor Erscheinen seiner Kritik in diesem Jahr mit einem Wort oder einer Zeile Einwendungen gegen den Inhalt dieser Broschüre erhoben.

Die Arbeitsgemeinschaft hat H. W. Hockl regelmäßig eingeladen, und er hat auch an mehreren Tagungen - zum Teil mit finanzieller Unterstützung durch die Arbeitsgemeinschaft - teilgenommen. Dabei hat er sich auch wiederholt mit Diskussionsbeiträgen zu Wort gemeldet, doch niemals dabei die von ihm jetzt veröffentlichten schweren Beschuldigungen gegen die Mitglieder der Arbeitsgemeinschaft und ihre Arbeit vorgebracht; es wäre dort möglich gewesen, sie zu widerlegen oder zu entkräften. Andererseits hat Hockl zu Berichten von anderen Tagungsteilnehmern, die seiner Darstellung widersprachen, geschwiegen, obwohl er ausdrücklich zur Stellungnahme aufgefordert war. Nun tauchen sie wieder unverändert in der Broschüre auf.

Die Arbeitsgemeinschaft hat H. W. Hockl in Anbetracht seiner schweren körperlichen Behinderungen zugestanden, für sich Tonbandaufzeichnungen bei allen Tagungen zu machen, an denen er teilgenommen hat. Daß die Einwendungen einiger Teilnehmer dagegen nicht unbegründet waren, hat der weitere Verlauf erwiesen. Denn Hockl hat aus diesen Tonbändern jetzt willkürliche Ausschnitte herausgenommen, die er - mit Tischgesprächen außerhalb der Tagung vermischt - als Dokumentation für seine zum Teil widersprüchlichen Vorwürfe benützt.

Die Arbeitsgemeinschaft lehnt es ab, auf diese Ausführungen im einzelnen näher einzugehen und sie zu widerlegen. Sie zieht es vor, ihre begonnene Arbeit weiterzuführen.

19.8.1980

Friedrich Cloos, Dr. Walter Loew, Viktor Stürmer

* Siehe die Besprechung von Karl Kurt Klein in unserem Heft 1/1971, Seite 67/68.

Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 29. Jg., Folge 4, 1980, S. 319-322

***
 
[1980 und 1985. Die Banater Post zu Hockl]

In einem 1980 in der „Banater Post“ veröffentlichten Bericht über den zu Pfingsten in Ulm stattgefundenen Heimattag der Banater Schwaben wird die Schrift von Hockl in einem Nebensatz erwähnt, ohne deren Titel zu nennen. Aus dem lakonischen Hinweis geht bloß hervor, dass die Landsmannschaftsleitung Hockls Ausführungen als eine Verunglimpfung des Verbandes eingeschätzt hatte: „Weitere Themen der Delegiertentagung waren: Verabschiedung einer heimatpolitischen Entschließung, Regelung der Mitgliedschaft und des Beitragswesens, sowie eine Stellungnahme des Sprechers Michael Stocker zu einer die Landsmannschaft diffamierenden Schrift H. W. Hockls.“ [Hervorhebung - hjs-online.] (Vgl. „Heimattag 1980 - ein voller Erfolg“, in: Banater Post, 25. Jg., Nr. 6, 15. Juni 1980, S. 5. - Der Bericht beginnt auf Seite 1 unter einem anderen Titel: „Eindrucksvoller Heimattag 1980. Rund 8000 Banater Schwaben waren zu Pfingsten in Ulm“.) 

Was in der Stellungnahme Stockers steht, wird dem Leser vorenthalten. Vielleicht aus Rücksichtnahme auf einen langjährigen Mitarbeiter der Zeitung und dessen Leserstamm. Hockl gehörte nach der Gründung der Zeitung zu den Autoren, die darin regelmäßig Artikel, Gedichte, Schnurren und Geschichten veröffentlichten. Der „Zwischenfall“ scheint 1985 völlig vergessen zu sein, er wird jedenfalls mit keinem Wort in einem nicht unterzeichneten Interview erwähnt, das Hockl dem Blatt gewährt und in dem er ausdrücklich gesteht: 

„Ich engagiere mich schonungslos für volle Wahrheit, für Aktivierung menschlicher Werte, für sozialen Ausgleich.“ („Gespräch mit Hans Wolfram Hockl“, in: Banater Post, 31. Jg., Nr. 9, 15. Mai 1985, S. 11.) 

***

[1988. Bemerkungen in dem Buch von Karl M. Reinerth/ Fritz Cloos, Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935-1945. Beiträge und Berichte. Mit einem Vorwort von H. W. Loew, Bad Tölz 1988, zu Corneliu Zelea Codreanu, dem Führer der rumänischen Faschistenbewegung, Legion des Erzengels Michael]

[1988. Părerile lui Karl M. Reinerth / Fritz Cloos în volumul: Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935-1945. Beiträge und Berichte. Mit einem Vorwort von H. W. Loew.  (Privitor la istoria germanilor din România 1935-1945. Contribuţii şi rapoarte. Prefaţă de H. W. Loew), Bad Tölz, 1988, legate de conducătorul mişcării fasciste române, Legiunea Arhanghelului Mihail, Corneliu Zelea Codreanu]

„[...] Auch wenn Codreanu vor den Wahlen 1937 erklärt hatte, er werde nach einem Sieg sofort ein Bündnis mit Rom und Berlin eingehen, zur »Verteidigung des Kreuzes, der christlichen Kultur und Zivilisation«, so lagen die geistigen Wurzeln seiner Bewegung in einem ganz anderen Bereich, als das beim Nationalsozialismus oder Faschismus der Fall war.

»Der religiöse Mystizismus ... bettete Codreanus Charakter in eine ungewöhnliche seelische Ruhe, wie dies sonst nur bei religiösen Märtyrern zu finden ist, und die er nicht einmal angesichts des Todes aufgab.« [...]“

Karl M. Reinerth / Fritz Cloos, Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935-1945. Beiträge und Berichte. Mit einem Vorwort von H. W.Loew. (Privitor la istoria germanilor din România 1935-1945. Contribuţii şi rapoarte. Prefaţă de H. W.Loew), Bad Tölz, 1988, p. 51.

***

[1992. Der Legionär Nistor Chioreanu^*), 1993 Gründungsmitglied der Partei für das Vaterland – heute umbenannt in: Partei alles für das Land – hebt die Unterschiede der faschistischen Eisernen Garde zu anderen rechtsextremistischen Organisationen hervor, um deren Ausrichtung zu verharmlosen]

[1992. Legionarul Nistor Chioreanu^*), cofondator, în 1993, al Partidului pentru Patrie – rebotezat în Partidul Totul pentru Ţară– descrie Garda de Fier, reliefînd originalitatea ei prin diferenţiere faţă de alte formaţiuni fasciste, pentru a bagateliza orientarea ei ideologică reală]

„[...] Una din acuzaţiile cele mai frecvente şi mai grave pe care adversarii şi în special comuniştii o aduc Mişcării Legionare este aceea că a fost o organizaţie teroristă şi fascistă. Sper că în cele înşirate pînă aici am demonstrat, măcar în parte, că terorismul cel mai mare l-au exercitat adversarii ei şi că Mişcarea Legionară n-a făcut decît să răspundă cu teroare la actele de teroare. În ce priveşte acuzaţia că a fost o organizaţie fascistă dacă am arăta numai puţină obiectivitate, ne-ar fi foarte uşor să constatăm că nu are nici un temei, dacă comparăm doctrina şi obiectivele Mişcării Legionare cu cele ale fascismului şi nazismului. Mişcarea Legionară a fost o organizaţie creştină a cărei doctrină se fundamenta pe credinţa în Dumnezeu şi preconiza o înnoire a vieţii publice bazată în primul rînd pe legătura omului cu Divinitatea. Una din condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească cei care vroiau să fie admişi în Mişcare, era să creadă în Dumnezeu. [...]”

Nistor Chioreanu, Morminte vii (Lebende Gräber), ediţie îngrijită şi postfaţă de Marius Cristian, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 51.

^*)Şeful legionarilor din Ardeal, Nistor Chioreanu, a făcut parte alături de secretarul general al legionarilor Nicolae Pătraşcu, activistul gardist Constantin Stoicănescu şi şeful Partidului Naţional-Socialist Muncitoresc German (NSDAP) din România, Andreas Schmidt, din echipele de legionari paraşutaţi după 23 august 1944 în spatele frontului, în România. Din grupul de germani paraşutaţi au facut parte Hans Kastenhuber, membru al conducerii NSDAP al Grupului Etnic German (GEG), membru SS, activ în biroul de propagandă al GEC; şeful presei şi propagandei din GEG, Walter May, Richard Langer, şeful tineretului nazist (DJ) ca şi Willi Depner, apoi Gerhard Albrich, profesor de sport la liceul Honterus, Oswald Schuster, Sedlacek, Horst Witting ş.a. Cei mai mulţi dintre cei paraşutaţi vor fi depistaţi, arestaţi şi condamnaţi.

***

Weiter hier. Mai departe aici.

Techniken der Manipulation - tehnici de manipulare

Vom SD zur Securitate - de la SD la Securitate 

Vom SD zur Securitate - de la SD la Securitate (II) 

---

Tarnorganisation - Organizaţie paravan

February 3, 2014, 6:48 am

≫ Next: Geschichten aus dem Kalten Krieg - Din vremurile războiului rece

≪ Previous: Im Einsatz - În luptă

$

0

0

18.4. 2014    Schwerpunkt Rumänien. Analysen, Positionen,Essays. Südosteuropa Mitteilungen, 54. Jg., Heft 2, 2014. 

16.4. 2014:  Împăratul, capelanul şi Securitatea. 150 de ani de la întronarea împăratului Maximilian I al Mexicului şi povestea discreditării capelanului său bănăţean de către Securitate, în 1983, RFE, 16 aprilie 2014 +++ 
Securitate vs. Vatikan +++ Securitate und katholische Kirche - Securitatea şi Biserica Catolică +++Der Kaiser, der Kaplan und die Securitate. Vor 150 Jahren wurde Kaiser Maximilian I. von Mexiko inthronisiert / Seinen Banater Kaplan diskreditierte die Securitate, in: ADZ (BZ), 10. Mai 2014, S. VI.+++

16. 4. 2014 
1914, 1989 and the Age of Extremes. Commemorating the First World War means speaking about its consequences! Manifesto for a European remembrance culture

1914, 1989 und das Zeitalter der Extreme.Wer an den Ersten Weltkrieg erinnert, muss über dessen Folgen sprechen! Manifest für eine europäische Erinnerungskultur

9.4. 2014: Erezia naţionalistă a comunismului românesc. 50 de ani de la publicarea aşa numitei „Declaraţii din Aprilie” şi un material inedit din arhivele Securităţii, privindu-l pe Gáll Ernő, RFE, 9 aprilie 2014 

+++ Der Schriftsteller Andrei Andrei Bodiu, geboren am 27. April 1965 in Baia Mare, ist am 3. April 2014 in Oradea/Großwardein gestorben. Aufgrund der Denunziationen von „Dan”,  mit dem er seinerzeit zusammen im selben Zimmer in einem Temeswarer Studentenheim wohnte und der heute in der Bundesrepublik Deutschland lebt, öffnete die Securitate einen operativen Vorgang gegen Bodiu. +++  Einzelheiten hier. +++  


+++ Scriitorul Andrei Bodiu, născut pe 27 aprilie 1965, Baia Mare, a murit pe data de 3 aprilie 2014, la Oradea. În urma denunţurilor lui „Dan”, colegul său de cameră dintr-un cămin studenţesc din Timişoara, care azi trăieşte în Germania, Securitatea a deschis un dosar de urmărire informativă contra lui Bodiu. +++ Detalii aici. +++ 

     Aktualisiert - actualizat, 18. 4. 2014

Die Tarnorganisation des Fritz Cloos »Arbeitsgemeinschaft für südostdeutsche Volks- und Heimatforschung«

Organizaţia paravan a lui Fritz Cloos »Comunitate de lucru pentru cercetări etnopopulare sudestgermane«

[...] „Cu gaşca mea şi cu toţi stau în general bine. Mă feresc de duşmani. În acest an va fi organizată, dar nu prin mine direct, întîlnirea »camarazilor vechi«. Acest punct al programului este cel mai uşor de îndeplinit”[1], scria Cloos într-un amplu material informativ dactilografiat, datat 24 aprilie 1962, trimis de rezidenţa Securităţii din Viena centralei din Bucureşti. Din „gaşca” la care se referă „Lăzărescu Ioan” (conspirat de-a lungul anilor şi sub alte nume ca: „Mihăilescu Gheorghe”, după 1964, „Konrad” sau „Radovan”, apoi „Kaiser”, „H3”, „Marton” şi „Martin”) făceau parte, de fapt, mai mulţi foşti nazişti germani din România, „vechi camarazi” stabiliţi în Republica Federală Germania înainte, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial. Toţi aceştia urmau să fie folosiţi de către agent ca surse care puteau fi exploatate-n orb şi folosite ca multiplicatori ai unor zvonuri lansate de unitatea de dezinformare. Integraţi într-o organizaţie pe care urma s-o înfiinţeze, aceştia deveneau parte a unui „paravan”, precum notează el într-un alt raport[2], care îl ajutau să-şi deghizeze mai bine activităţile informative [...].

[1] ACNSAS, SIE 2732, vol. 4, f. 25.
[2]În acest raport, din ianuarie 1967, el aminteşte că a reuşit prin „organizaţia“ sa să-şi adune prietenii în conformitate cu „programul stabilt în 1961“, avînd astfel posibilitatea „de a lucra mai în public şi ca o metodă de camuflare“ (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 63-74). 

(Fragment dintr-un studiu în pregatire - William Totok)

Karl M. Reinerth / Fritz Cloos, Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935-1945. Beiträge und Berichte. Mit einem Vorwort von H. W. Loew (Privitor la istoria germanilor din România 1935-1945. Contribuţii şi rapoarte. Prefaţă de H. W. Loew), Bad Tölz, 1988, pp. 250-253.

 Geschichtsphilosophie des Cloos-Zirkels

Plädoyer für Auslassungen und selektive Quellenauswahl, Abgrenzung von der kritischen Historiographie, Verharmlosung der völkischen Verstrickungen, idyllische Darstellung der „Volksgemeinschaft”, Stilisierung überzeugter Nazis zu moderaten Nationalisten 

• H. W. Loew: „Die in diesem Buch enthaltenen vier Beiträge wurden von Mitgliedern der Arbeitsgemeinschaft verfasst, die die Ereignisse dieser Zeit als Betroffene miterlebten, zum Teil auch als Amtsinhaber mitgestaltend an ihnen teilnahmen. Nach unserer Überzeugung ist dies ein unbestreitbarer Vorteil gegenüber einer Reihe von Autoren, die sich mit den gleichen Ereignissen in schon vorliegenden Veröffentlichungen von wissenschaftlich recht unterschiedlichem Wert beschäftigten, dabei aber nur auf die ihnen zur Verfügung stehenden Berichte und Akten angewiesen waren und zum Teil Missdeutungen zum Opfer fielen.” (Ebenda, S. VI.)

• Karl M. Reinerth: „Ich hoffe, es wird mir recht gegeben: wenn sich schon jemand mit unseren Angelegenheiten beschäftigt, dann sollten das in erster Line doch wir selbst tun.” (Ebenda, S. 120.)

• Fritz Cloos: Die  „Arbeitsgemeinschaft für südostdeutsche Volks- und Heimatforschung“ zu deren Mitinitiatoren und -begründern vor über 20 Jahren der Verfasser dieses Beitrages gehört, ging in ihrer Forschung zunächst von der „Wort-Methode“ (Oral-History) aus, Zeugnisse und Aussagen von Überlebenden aus den Reihen ehemaliger aktiver Teilnehmer am Geschehen des Zweiten Weltkrieges zu sammeln und diese anschließend mit den zahlreichen Veröffentlichungen, aber auch mit den Dokumenten zu vergleichen, die in bundesdeutschen Archiven einzusehen sind. / Es kann daher davon ausgegangen werden, daß die gegenwärtig zugänglichen und für diesen Fall wichtigen Unterlagen berücksichtigt sind und damit der von den Historikern geforderten Methode, „alles zu dokumentieren“, weitgehend Rechnung getragen wird. Darüberhinaus müssen Erinnerungen sowie private Aufzeichnungen der Erlebnisgeneration überprüfbar dargestellt werden, damit nicht der Eindruck einer Selbstdarstellung oder von Rechtfertigungsversuchen erweckt wird. / Es gibt jedoch, zumal in zeitgeschichtlichen Darstellungen, keine rein objektive Betrachtung, selbst wenn man den Leitsatz Rankes nach bestem Wissen und Gewissen berücksichtigt: zu berichten, „wie es eigentlich gewesen.“! (Ebenda, S. 171.)

 

 Cloos tendierte intuitiv und zwangsläufig dazu, seine Haltung und ideologische Perspektive zu verabsolutieren, sie aber trotzdem "securitatekonform" aufzubereiten und dementsprechend zu agieren. Er beanspruchte für sich und seinen Arbeitskreis die Deutungshoheit und versuchte diese im Sinne seiner Auftraggeber akzeptabel zu gestalten.

Beispiele:

1) Präventive Maßnahmen im Falle einer Vorladung  zum Prozess des ehemaligen „Judenbeauftragten” in der Nazi-Botschaft in Bukarest, dem SS-Sturmbannführer Gustav Richter.

2) Abschwächung einer öffentlichen Solidaritätsbekundung für den sowjetischen Dissidenten Jakir („Wir rufen auf....”. Solidaritätserklärung von fünf Rumäniendeutschen mit dem Sowjetrussen Pjotr Jakir, 1973).

3) Beeinflussung der landsmannschaftlichen Berichterstattung anlässlich des 50. Jahrestages der Vereinigung von Siebenbürgen mit dem Königreich Rumänien (1918-1968).

4) Unterschiedliche Darstellung öffentlicher Personen: Hans Hartl, Hermann Oberth, Hans Herrschaft, Oskar Pastior, Dieter Schlesak, Hans Bergel, Richard Wurmbrand, Heinrich Zillich, Viktor Stürmer, V.I. Emilian, Erhard Plesch u.a.

5) Tätigkeit innerhalb der Sozialdemokratischen Partei Deutschlands (SPD).

6) Darstellung des faschistischen Militärdiktators Ion Antonescu, Verharmlosung des Holocaust und Leugnung antisemitischer Tendenzen innerhalb der Deutschen Volksgruppe aus Rumänien (DVR).

Meister der Verschleierungen

• Karl M. Reinerth: Am 16. 3. 41 wurden im Zuge der Vereinheitlichung [Hervorhebung - hjs-online] unserer Presse das „Siebenbürgisch-Deutsche Tageblatt“, Hermannstadt, umbenannt in „Südostdeutsche Tageszeitung – Ausgabe Siebenbürgen“ und die „Banater Deutsche Zeitung“, Temeschburg, in „Südostdeutsche Tageszeitung – Ausgabe Banat“. (Ebenda, Fußnote 7, S. 123.) 

• Karl M. Reinerth: Vermutlich mit diesen Ereignissen [Einmarsch der Nazitruppen in Jugoslawien im April 1941 und der Idee, im serbischen Banat einen deutschen Donaustaat - „Reichsgau Banat“ -  zu gründen - Anm. hjs-online] im Zusammenhang stand bei uns die Niederschlagung eines sogenannten „Putschversuches“ [Hervorhebung - hjs-online] dreier Banater Amtswalter gegen die Volksgruppenführung im Mai 1941: es waren der Banater Gauleiter Peter Anton, der Leiter des Schulamtes Nikolaus Hans Hockl und der Leiter des Amtes für Propaganda Dr. Hans Wendel. Alle drei seien in Kronstadt von der Volksgruppenleitung im oberen Stockwerk ihres Hauses für etwa 10 bis 12 Tage in Einzelhaft genommen, scharf bewacht und, nachdem Vertreter der Volksdeutschen Mittelsteile sie verhört hatten, wieder freigelassen worden. Ihre völkischen Ämter jedoch hätten sie verloren, Peter Anton dazu auch noch den Vorsitz in der Banater „Agraria“. / Über die Hintergründe dieses Vorfalls habe ich bis jetzt keine brauchbaren Akten finden können, obwohl es doch sicher Berichte der Volksgruppenführung gegeben haben müßte. Ich kann mir [Andreas] Schmidts ungewöhnlich rücksichtsloses Vorgehen eigentlich nur durch einen ähnlich scharfen Befehl erklären, wie der vorhin erwähnte von Heydrich. / Sind hier die „geheimen Postwege“ benützt worden? In unserer Presse erschien natürlich nichts darüber. Aber es gibt noch einige - besonders Banater - Landsleute, die meine spärlichen Kenntnisse ergänzen oder berichtigen könnten, wofür ich ihnen besonders dankbar wäre. / Gegen Anton, Hockl und Wendel wurde einerseits der Vorwurf erhoben, sie hätten sich geweigert, die von der Volksgruppenführung angeordnete Propaganda durchzuführen, die deutschen Männer sollten den Einberufungsbefehlen des rumänischen Militärs Folge leisten und nicht versuchen, das Land illegal zu verlassen, was vom rumänischen ins serbische Banat damals sehr oft der Fall war. (Ebenda, S. 131)

Die VG-Führung  ⁽¹⁾ von damals und die AG-Forschung  ⁽²⁾  von heute, verfilzt miteinander durch Kameradschaft und Verwandtschaft, agierte damals und agiert auch heute unter dem Schein der Offizialität und der Legalität, nur geschah dies damals im NS-Unrechtsstaat, heute passiert es im Rechtsstaat. Damals wie heute werden Andersmeinende und Gegner erledigt, alte Kameraden dagegen geschont und geschönt. So rücken sich Führer und Forscher, in einigen Fällen ohnehin ident, gegenseitig mitsamt der "Idee" in ein untadeliges Licht. 

Als eine der ärgsten Verstöße gegen ihre totalitäre Meinungsmache gilt ihnen nach wie vor die sogenannte Disziplinlosigkeit. Disziplin, das heißt in ihrem Sinn ihre Ordnung, der man sich zu unterwerfen hat, heißt, daß der Untertan sich fügt, alle Befehle befolgt, sie in allen Belangen als die höchste Autorität anerkennt. Wer gegen diese totalitäre Macht auftritt, ist ein Putschist, ein Rebell, schädigt die Gemeinschaft, Volk und Heimat. Das sind geheiligte Bezirke, die dürfen nur von ihnen, den zu immerwährender Obrigkeit Berufenen, verwaltet werden. Volks- und Heimatforschung - ihre Kompetenz soll schon im Namen der AG liegen - kann alleinig von ihnen, den Wissensträgern, wie sie sich nennen, unter erschlichener Autorität betrieben werden, heute genau wie 1940-44. 

Wir können von Glück sagen, daß wir 1941, auf dem Gipfel de Nationalsozialismus, einige Rebellen hatten; sie gereichen dem Deutschtum in Rumänien zur Ehre. 

Hans Wolfram Hockl, Deutscher als die Deutschen. Dokumentarische Studie über NS-Engagement und Widerstand rumäniendeutscher Volkspolitiker (Mai germani decît germanii. Documente şi studii despre angajamentul nazist şi despre rezistenţa unor politicieni germani din România), Linz 1987, S. 73.

⁽¹⁾ VG: Volksgruppe; ⁽²⁾ AG: Arbeitsgemeinschaft, gemeint ist der von Fritz Cloos geleitete Zirkel.

Volksgenossinnen und Volksgenossen

Über die 9. Tagung des Arbeitskreises von Cloos, die zwischen dem 5. und 6. Mai 1979 in Sindelfingen stattfand und in deren Mittelpunkt das Thema, „Das Deutschtum in Rumänien zwischen 1918 und 1935“ stand, zu dem sich die Referenten Dr. A. Seiwerth, Kaspar Hügel, Sepp Komanschek (Banat), Dr. Franz Kopetzki (Buchenland) und Dr. Alfred Bonfert geäußert hatten, berichteten die Südostdeutschen Vierteljahresblätter. Die Zeitschrift, die den Arbeitskreis eigentlich immer wieder als Multiplikator publizistisch unterstützt und dessen Tätigkeit gelobt hatte, machte in dem Tagungsbericht einige ansonsten unübliche kritische Bemerkungen bezüglich der stattgefundenen Diskussionen aber auch der Wortwahl der Referenten und Veranstaltungsleiter, Fritz Cloos und Dr. H. W. Loew. Der kritische Bericht aus der Zeitschrift beschränkt sich allerdings bloß auf Anspielungen, ohne konkrete Beispiele zu nennen, wenn es darin abschließend heißt:

„Wenn daher bei einer künftigen Tagung die Zeit bis zur Katastrophe von 1944 zur Debatte steht, sollten die Veranstalter aus Gründen der Sachlichkeit auch kritische Stimmen zu Wort kommen lassen. Desgleichen wäre es angezeigt, daß sich die Referenten in der Wahl ihrer Ausdrücke Beschränkungen auferlegen, weil die Zeit, als man mit 'Volksgenossinnen und Volksgenosse' begrüßt wurde, seit langem passé ist.“

Vgl. U[do] W. A[cker], „Das Deutschtum in Rumänien zwischen 1918 und 1935. Tagung der Arbeitsgemeinschaft für Südostdeutsche Volks- und Heimatforschung“, in: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 28. Jg., Folge 3, 1979, S. 206-207.

 Volksgenosse Cloos als "Kriegsberichter"

Fritz Cloos, "Kämpfer und politischer Soldat", in: Südostdeutsche Tageszeitung, Folge 243, 18. Oktober 1942, S. 3

Ingenieure der menschlichen Seele (J. W. Stalin / Andrej Shdanow)

Genosse Stalin hat unsere Schriftsteller 'Ingenieure der menschlichen Seele' genannt. Diese Definition hat einen tiefen Sinn. Sie bezeugt die ungeheure Verantwortung der Sowjetschriftsteller für die Erziehung der Menschen, für die Erziehung der Sowjetjugend und dafür, dass Ausschuss in die Sowjetliteratur keinen Eingang finden darf.

Andrej Shdanow, „Referat über die Zeitschriften 'Swesda' und 'Leningrad', 1946 (gekürztes und zusammengefasstes Stenogramm)“, in: Bolschewik, Nr. 17/18, 1946.  [Aus: A. Shdanow, Über Kunst und Wissenschaft, Dietz Verlag Berlin 1951] 

Valentin Heinrich, Die Geschichte des Matthias Schmidt (Povestea lui Matthias Schmidt), Staatsverlag für Kunst und Literatur, Bukarest 1954. Heinz Stănescu, ehemaliger Securitateoffizier und Theoretiker des Sozialistischen Realismus in Rumänien: Zum Unterschied von [Fritz] Ginsbergs Buch [„Die Fahne hoch… Wesen, Werden und Wirken des Dritten Reiches“, 1946 – Anm. hjs-online], das mehr Allgemeinheiten und äußerst wenig über die dem Verfasser kaum bekannte deutsche mitwohnende Nationalität aussagt, stellt der Band [Heinrich] Simonis' [„Gespenstergang durch die Zeit“, 1946 – Anm. hjs-online] einen langersehnten scharfen Angriff auf die faschistischen Umtriebe unter den Rumäniendeutschen dar, eine gefühlsdurchpulste Auseinandersetzung, deren Schwung die Sprache oft beflügelt und über das Journalistische hebt. Simonis' Bestes sind die Kapitel, die den Wankelmut der „friedliebenden“ Kleinbürger der „Gleichschaltung“ gegenüber in eindrucksvollen, sich überstürzenden kurzen Sätzen geißeln. Erstmalig weist der Verfasser im Abschnitt „Deutsche Front des antifaschistischen Widerstandes“, der aber literarisch flüchtig gestaltet ist, auf den Kampf der sieben aufrechten Nazigegner aus Hatzfeld hin. Das Schicksal dieser deutschen Antifaschisten, die im September 1944 anlässlich einer vorübergehenden Besetzung des Grenzstädtchens Hatzfeld durch Einheiten einer in Jugoslawien stationierten SS-Division von Hitlerschergen ermordet wurden, sollte bald darauf zahlreiche Literaturschaffende zur Gestaltung anregen - es mögen hier u.a. die gleichnamigen Gedichte: „Die Sieben von Hatzfeld“ von Franz Liebhard (1949) und Alfred Margul-Sperber (1958), der Roman „Die Geschichte des Matthias Schmidt“ (1954) von Valentin Heinrich (Valentin Lupescu) sowie die Skizze „Heide“ (1954) von Josephine Koch erwähnt werden. Heinz Stănescu, Berichte (Studii literare), Literaturverlag, Bukarest 1967, S. 20-21 Die sieben VON HATZFELD Hier ruhen die sieben in enger Reih. Ob Tag oder Nacht ist, schon einerlei! Meuchelnde Kugeln zerfetzten das Herz, Das Auge erlosch vom lähmenden Schmerz. Sie standen aufrecht mit hartem Genick. Vom Haß gegen Hitler glühte ihr Blick. Sie trugen in ihrer Brust die Idee, Wie Feuer erlodernd, was auch gescheh: Die Freiheit erkämpfen und Licht und Recht - Aus stickigem Staube erheben den Knecht. Deswegen fingen die Häsher sie ein, War denn kein Knüttel, und war denn kein Stein? Sie waren zu fünft - den sechsten zerriß Die Granate, die man ins Zimnmer schmiß. Der siebente schritt durch die Sternnacht dahin, Wie ein Wild erlegten die Mordschützen ihn. So blieben sie fünf - im erstarrten Ort Schienen die Gärten urplötzlich verdorrt. Hunderte würgte qualvoll ein Schrei, Und keiner rief trotzdem: Lasst sie frei! Die Felder und Häuser regten sich kaum, Peitschend zersprengten die Salven den Raum. Hinter der Mühle, beim Schober von Stroh, Wurden sie eingescharrt, hastig und roh. Die Erde trank das vergossene Blut, Was Fleisch war und Bein und Herz – es ruht. Und dennoch sind sie unverändert da, Dem heutigen Dasein unverrückbar nah. Wo über die Felder ein Bauer geht, Da gehen sie mit, auch ihre Hand sät. Und wo auch entsteht ein Gemeinschaftsbau, Legen sie Ziegel auf Ziegel genau. Denn keiner ist tot, der so wie sie litt, Sie atmen in unserem Atem mit. Im Kerne der Zeit, im Denken, im Wort, Im Glühen der Fahnen leben sie fort. Franz Liebhard, Gedichte (Cele mai frumoase poezii), Jugendverlag, Bukarest 1964, S. 149-151 [cf. hier und hier] Zur Einführung  Die Geschichte des Matthias Schmidt spricht vom Schicksal eines werktätigen deutschen Menschen unseres Landes, der einen anderen Weg ging als jene, die dem Irrlicht des Hitlerismus nachliefen und mit ihm in dem grundlosen Sumpf versanken, in den der Faschismus einen Großteil des deutschen Volkes stieß. Matthias Schmidt und seine Genossen gehörten zu jenen deutschen Arbeitern. unseres Landes, die sich der faschistischen Welle tapfer entgegenwarfen, und ihr Leben ließen für die neue Zeit, die da kommen sollte.  Der Roman vom Leben und Sterben des Matthias Schmidt spielt in Hatzfeld, dort hart an der Grenze unseres Landes, wo sich heute zwei Welten scheiden: die des absterbenden Kapitalismus und die neue Welt des aufbauenden Sozialismus, zu der auch unser Vaterland, die Rumänische Volksrepublik, zählt.  In Hatzfeld, dieser Großgemeinde mit starkem industriellen Einschlag, wo heute die Schlote großer Fabriken zum Wohle aller rauchen, spielte sich in den letzten Jahrzehnten ein hartes Stück Klassenkampf ab. Und so begegnen wir auch in unserem Buche Vertretern verschiedener Gesellschaftsschichten: Fabrikanten, Großbauern, Intellektuellen, Arbeitern, Kleinbauern, Häuslern. Noch klarer als in der Großstadt liegen hier die Klassengegensätze auf der Hand, treten charakteristische Gestalten in Erscheinung, die das Alte und das Neue in unserer Welt verkörpern. Die "Herrischen", die Ausbeuterklasse,  sind um die Jahrhundertwende, zur Zeit, als Matthias Schmidt geboren wurde, ihrem Volke fremd und im Begriff, sich völlig zu magyarisieren. Trotzdem finden wir sie später als feurige "deutsche" Nationalisten, als "Völkische", als Nationalsozialisten. Aber die Nation war und blieb ihnen immer nur ein eigensüchtiger Begriff - genau wie beim schwäbischen Großbauern der Mensch erst von fünfzig Joch Feld aufwärts begann -, ein Begriff ihrer Klasse, ob nun ihre Blicke nach Budapest oder nach Berlin gingen. Immer standen sie dem Volk, seinem Hoffen und Streben, seinen Leiden und Freuden feindlich und  kalt abweisend gegenüber. Der werktätige deutsche Mensch war ihnen bloß gut genug, um den Arbeitern anderer Nationalitäten, Ungarn, Serben, Rumänen, als Prellbock in den Fabriken gegenübergestellt, um auf Hitlers Schlachtfelder in den Tod geschickt zu werden.  Dem werktätigen deutschen Menschen unseres Landes, der jetzt einen neuen Weg geht, ist dieses Buch gewidmet: die Geschichte des Matthias Schmidt.  Der Verfasser  Valentin Heinrich, Die Geschichte des Matthias Schmidt, Staatsverlag für Kunst und Literatur, Bukarest 1954, S. 5-6.

Geschändetes Denkmal der sieben ermordeten Antifaschisten aus Hatzfeld (Foto: William Totok, 2002)

[...] Artur Phleps*) ist nicht wie Zillich ein personifizierter, ideologischer Schreibtischtäter. Er hat Mordaktionen angeordnet, die seine SS-Division „Prinz Eugen“ ausgeführt hat. (Ausführlich in Casagrande, Die Volksdeutsche SS-Division „Prinz Eugen“. Die Banater Schwaben und die nationalsozialistischen Kriegsverbrechen, 2003. Zum Problemkomplex SS siehe, Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS, 2007.)
[...]
Eines dieser Kriegsverbrechen, das im Vergleich zu den Aktionen in Jugoslawien geringfügig erscheinen mag, fand im September 1944 in der westrumänischen Kleinstadt Hatzfeld (rum. Jimbolia) statt, als „Truppenteile der 4. SS-Division Prinz Eugen“ sowie aus dem Urlaub heimgekehrte SS-Leute zusammen mit „zurückgekehrten Volksgruppenpotentaten“ in die Ortschaft einmarschierten und die deutsche Bevölkerung „zur Flucht zwingen wollten“. In der Nacht vom 15. zum 16. September 1944 wurden 7 rumäniendeutsche Nazigegner ermordet. Wer die Mörder in SS-Uniform waren, ist nie geklärt worden. (Vgl. Hockl, Offene Karten, S. 62-63.)
[...]
In seinen polemischen Angriffen auf Hockl, bezeichnete Heinrich Zillich die sieben Antifaschisten als „kommunistische Untergrundkämpfer“, dabei waren die Opfer Anhänger der bis zum 23. August 1944 verbotenen sozialdemokratischen Partei. Bloß einer unter ihnen, Matthias Schmidt, hatte Kontakte zur illegal agierenden kommunistischen Partei.

Die Geschehnisse konnten, wie gesagt, nie vollständig aufgeklärt werden. Die von Hans Wolfram Hockl angestoßenen Aufklärungsversuche scheiterten am Widerstand der so genannten „Wissenträger“ aus dem Kreis von Cloos, die als einzige authentische Zeitzeugen den Anspruch auf eine objektive Darstellung der Vorkommnisse erhoben hatten. Die Taktik der Zeitzeugen à la Cloos bestand darin, nicht nur die Spuren eigener Verstrickungen zu verwischen, sondern auch die Vergehen ihrer früheren Parteigenossen zu verharmlosen oder zu leugnen.
[...]
In einem die historische Wahrheit elliptisch verzerrenden Glissando portätierte Hans Bergel den SS-General Phleps als einen tapferen, makellosen und tugendhaften siebenbürgischen Soldaten. Das von Bergel konstruierte Porträt von Phleps entspricht im Grunde der bewährten Methode der Geschichtsklitterungswerkstatt eines Fritz Cloos. Die ethno-politische Aufwertung von Phleps erfolgt durch die systematische Ausklammerung von historischen Fakten.
Das Fälschen von Tathergängen durch bewusstes Verschweigen verschleiert die politische Biografie von Phleps bis zur Unkenntlichkeit.

Eine 1971 in der „Siebenbürgischen Zeitung“ von Bergel veröffentlichte Würdigung des sächsischen SS-Generals ist ein fadenscheiniges Plädoyer für die moralische Rehabilitierung eines Beteiligten an den Nazi-Verbrechen während des zweiten Weltkriegs und fußt auf den bei einer Tagung der Arbeitsgemeinschaft vom 22.-23. November 1969 in Marburg vorgetragenen Referaten, zum Thema  „Die Ereignisse um den 23. August 1944 und ihre Auswirkungen auf die deutsche Volksgruppe in Rumänien“ (vgl. Reinerth/Cloos, a.a.O., S. 250), für deren Vorbereitung Cloos 1967 von der Securitate unbekanntes dokumentarisches Archivmaterial angefordert hatte (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, Bl. 64).


Bergel, der am 15.-16. April 1972 in Sindelfingen als Referent an der Tagung der Arbeitsgemeinschaft zum Thema „Die Ereignisse im Karpaten- und Donauraum 1935-1945“ teilgenommen hatte und als Redner über den Aufstand in der DDR vom 17. Juni 1953 an der Veranstaltung: „Die deutsche Volksgruppe in Rumänien während des Zweiten Weltkrieges“, desselben Kreises am 15.-17. Juni 1985 aufgetreten war (vgl. Reinerth/Cloos, a.a.O., S. 251-252), beschreibt Phleps als einen tragischen Helden und als Opfer widriger Umstände, als jemand, der „ohne es zu wissen“ einfach „falschen Propheten diente“. Damit will Bergel sagen, dass Phleps kein in die Vernichtungsmaschinerie der Nazis verstrickter Täter war, obwohl dieser die kriegerischen Handlungen in einer der wichtigsten terroristischen Organisationen des NS-Staates, der Waffen-SS, als militärischer Entscheidungsträger mitgestaltet hat. Um das heroische, mit einem Märtyrerglorienschein ausgestattete Porträt abzurunden, wird ihm als Verdienst auch noch zugeschrieben, die ideologischen Überzeugungen der Nationalsozialisten nicht geteilt zu haben. Sein einziges ideologisches Fundament, falls man der Lesart Bergels Glauben schenkt, war seine Heimatliebe. Seine Gedanken bewegten sich „zeit seines Lebens um den Begriff 'Heimat'„, schreibt Bergel und stützt seine Aussage auf einen Tagebucheintrag des SS-Mannes, in dem es heißt: „Mein einziger Wunsch ist, daß ich so lange meine Spannkraft behalte, bis ich meine Heimat wieder befreit habe...“. „Befreit“ also von der Sowjetarmee, die auf dem Vormarsch war, nachdem die Nazis ihren ideologisch motivierten Eroberungs- und Vernichtungskrieg gegen die Sowjetunion - gegen den Bolschewismus und das internationale Judentum, wie sich Goebbels in seinen Propagandareden auszudrücken pflegte - angezettelt hatten und dessen apokalyptisches Ende sich für das tausendjährige Reich im Spätsommer 1944 abzuzeichnen begann.

„Nicht nötig ist es, ihm einen späten Kranz zu flechten, Geister einer Epoche zu beschwören, die zu den Akten gelegt ist. Denn ihrer geachtet oder ungeachtet, wird man diesen General — den seine mehrnationale Truppe wie einen Vater liebte, den nachlässige Offiziere wie eine ätzende Säure fürchteten, der das flaire einer zutiefst bäuerlichen Welt Birthälms mitbrachte und dennoch höchstes militärisches Können und Ansehen verkörperte — in jenem klaren Licht der Unvoreingenommenheit sehen müssen, das wir als den Primat unseres historisch-politischen Verständnisses moderner Faktur veranschlagen. Daß er letztlich falschen Propheten diente, ohne es zu wissen — wie kein Geringerer als Gerd Geiser es in seinem Roman „Die sterbende Jagd“ für alle formulierte, die, betrogen bis zuletzt, alles hergaben — macht auch seine posthume Tragik aus. Notwendig aber wird es gerade daher sein, Artur Phleps so zu sehen, wie er seinen Weg bis zum Ende ging: Ohne das Bild der Heimat, ohne sein menschliches Gesicht preisgegeben zu haben. Gestalt eines Mannes, der in der Erinnerung seiner einstigen Soldaten, dank dieser Menschlichkeit, Sinn und Widersinn der Historie erträglich machte.“ 

(Hans Bergel, „In memoriam Artur Phleps. Porträt eines siebenbürgischen Generals“, in: Siebenbürgische Zeitung, Folge 19, 30. November 1971, S. 1 und 5)

*) Im Januar 1942 war Phleps (29. November 1881 - 21. September 1944?) am Aufbau der 7. Waffen-SS-Freiwilligen-Gebirgsdivision „Prinz Eugen“ beteiligt, die überwiegend aus so genannten „Volksdeutschen“ bestand, und übernahm deren Kommando; nach dem Sturz des militärfaschistischen rumänischen Antonescu-Regimes, am 23. August 1944, wurde er mit der Evakuierung der rumäniendeutschen Bevölkerung aus Siebenbürgen und dem Banat betraut.
Bergel:„Die Tatsache schließlich, daß der General, dessen Gedanken sich zeit seines Lebens um den Begriff „Heimat“ bewegten, fiel, indem er im wörtlichen Sinne seine Heimat verteidigte, läßt auch im Schlußakkord seines Lebens den Ton aufklingen, der die Unterstellung des nur-Militärischen als Antriebskraft seines Lebens und Wirkens verbietet.“

[...]

2008 entdeckten auch die Autonomen Nationalisten aus Rumänien, abgekürzt NAT88 (Autonome Nationalisten aus Temeswar – Heil Hitler), den sächsischen SS-Mann Artur Phleps, den sie in ihrer Internetpublikation „Lupta NS” (Nationalsozialistischer Kampf) als nachahmenswertes Beispiel vorstellten. Die Waffen-SS wird als eine Organisation beschrieben, die sich durch „Mut, fanatischen Glauben und Loyalität bis in den Tod” ausgezeichnet hat, heißt es dort. In die gleiche Galerie von heroischen SS-Leuten werden neben Artur Phleps auch Otto Skorzeny und Leon Degrelle eingereiht. In einem weiteren Artikel, den die gleiche Publikation der Autonomen Nationalisten 2013 unter dem Titel „Blut und Ehre!” veröffentlicht hatte, wird das von Nicolae Baltă ins Rumänische übersetzte Buch von Henri Landemer, „Waffen SS. Forţa militară a Ordinului Negru” (Die Waffen-SS. Die militärische Stärke des des Schwarzen Ordens) Pro Editura şi Tipografie Bucuresti, 2007, zur Lektüre empfohlen.

(Auszüge aus einer in Vorbereitung befindlichen Studie - William Totok)

[1984. Nationalistischer Kolportageroman, dessen Hauptgestalt SS-Mann Artur Phleps ist. Auszug]

[1984. Fragment dintr-un roman naţionalist colportat al cărui personaj principal este generalul SS, Artur Phleps] 

Evelyn se afla în hol şi aştepta ca tatăl ei să coboare. 
Era hotărîtă să mai facă o ultimă încercare pentru a-l determina să intervină în favorul celor arestaţi din ordinul lui Phleps şi îşi făgăduise să se stăpînească, să nu se enerveze de obtuzitatea tatălui ei şi să-i spună iarăşi vorbe grele, ci să fie cît mai mieroasă, să caute cuvintele cele mai măgulitoare, să apeleze la sentimentele cele mai nobile ale tatălui ei, să facă totul pentru a-l îndupleca şi a-l înclina spre bunăvoinţă, spre omenie, spre clemenţă.

Constantin Urziceanu, Sfîrşitul generalului Phleps. Roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pp. 177-178 

Constantin Urziceanu, Sfîrşitul generalului Phleps. Roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pp.178-181

Weiter hier. Mai departe aici.

Im Einsatz - În luptă

Techniken der Manipulation - tehnici de manipulare

Vom SD zur Securitate - de la SD la Securitate 

Vom SD zur Securitate - de la SD la Securitate (II) 

Geschichten aus dem Kalten Krieg - Din vremurile războiului rece

April 30, 2014, 12:23 am

≫ Next: Die Heiligenfabrik – Fabrica de sfinţi

≪ Previous: Tarnorganisation - Organizaţie paravan

$

0

0

Aktualisiert - actualizat, 1.9. 2014, 21:11 h Siehe weitere Dokumente zu Richard Wurmbrand am Ende dieser Seite. - Alte documente despre Wurmbrand. 

+ + + Personalbogen von Iustin Pârvu + + + Fişa personalăa lui Iustin Pârvu + + + Mehr hier ... Mai multe aici... + + +

  

+ + + Die rumänisch-orthodoxe Kirche distanziert sich von den rechtsradikalen Aussagen eines antisemitischen Mönchs. (Eintrag auf unserer thematischen Seite: Der Fall Antonescu). + + + 

Täter und Opfer. Verbrechen und Stigma im europäisch-jüdischen Kontext.€ 34.00 Art.Nr.: 5390 sofort lieferbar ISBN: 978-3-8260-5390-0 Erscheinungsjahr: 2014 Seitenanzahl: 264 Sprache: deutsch Kurzinhalt: Einleitung: Namen und Normen. Das „Jüdische“ und das Verbrechenskonstrukt in Geschichte und Theologie – E. Lapidot: „Wo aber das Gesetz nicht ist, da ist auch keine Übertretung.“ Paulinische Texte zum Verhältnis des „Jüdischen“ und des „Gesetzes“ – M. Disegni: Der Aufstand von Korah zwischen rabbinischer Literatur und der Kritik Walter Benjamins - Eine Figur zum Problem von Recht und Gewalt – F. Dal Bo: Du solltest dich verfolgen lassen. Eine theologisch-politische Auslegung vom Talmudischen Traktat Baba Kamma 93° – J. Seinfeld: Adam (Kunstbild) - Gespiegelte Verbrechen in der Literatur. Jüdische Täter und Opfer im bürgerlichen Roman – N. Immer: Die „verruchten Urwinkel“ Prags. Konfi gurationen des Verbrechens in Gustav Meyrinks Roman „Der Golem“ – G. Wimmer: „Tarabas“ oder der Täter als Opfer. Joseph Roths Roman im Spiegel russischjüdischer Identitätskonfl ikte und Normvergehen – S. Frese: Philip Roths Roman „Operation Shylock: A Confession”. Täter- und Opferdiskurse im heutigen Israel – J. Frese: Golem (Kunstbild) – Philosophie des Stigmas. „Negative Helden“, Gewaltdiskurs und das Problem praktischer Ethik – C. S. Dorchain: Der „große Verbrecher“ als negativer Held und Spiegel der Sanktion Walter Benjamins Meta-Ethik im Essay „Zur Kritik der Gewalt“ – T. Speccher: Der Zeuge Eichmann. Unermesslichkeit des Verbrechens und Notwendigkeit des Urteils - Interview mit Tommaso Speccher: Kriminalistische und psychologische Ausnahmezustände: Das Motiv des „Vatermords“ bei Dostojewskij, Freud und Agamben – J. Seinfeld: 1000 Jahre Frohsinn (Kunstbild) - Schwankende Gestalten, medial inszeniert. Tradition und Wiederaufgriff der Verbrechens-Konstruktion in Propaganda – K. Popa: Finanzhaie und Hochverräter. Antisemitische Hetze in den zentralen Presseorganen der „Deutschen Volksgruppe“ in Rumänien 1941-1944  Die Herausgeber: Claudia Simone Dorchain, Studium der Philosophie, Psychologie und Kunst in Freiburg und Saarbrücken, Dissertation über Meister Eckharts Erkenntnislehre, Post-Doc-Studie über Gewalt und ihre Rechtfertigung in den Religionen, selbständige Unternehmerin. Tommaso Speccher, Studium der Philosophie in Bologna und Berlin, Forschung u.a. über Emanuel Lévinas und das Messianische, Dissertation über vergleichende Museumskultur zum Holocaust in Deutschland und Italien, arbeitet für das Jüdische Museum in Berlin.

Wilfried Heller: Von „Horea“ zu „Hans“. Irrungen und Wirrungen der Securitate Rumäniens im Spiegel zweier Akten (De la „Horea“ la „Hans“. Erori şi confuzii ale Securităţii oglindete în două dosare), Schiller-Verlag, Hermannstadt-Bonn 2014.

Sabina Kienlechner: „Der arme Spitzel. Die rumäniendeutschen Schriftsteller und das juristische Debakel der Securitate-Aufarbeitung”, in: Sinn und Form, 3/2014. Hier: Leseprobe. 

Die Securitate in Siebenbürgen
Herausgegeben von: Joachim von Puttkamer, Stefan Sienerth und Ulrich A. Wien
Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien 2014
432 Seiten

Preis: € 39.90 [D]  |   € 41.10 [A]

INHALT

Seitdem die Akten der „Securitate“ öffentlich zugänglich sind, wurde deutlich, wie eng auch die deutsche Minderheit des Landes vom rumänischen Geheimdienst überwacht worden war. Spektakuläre Enttarnungen zeigten, wie stark vor allem deutsche Schriftsteller, aber auch die Evangelische Kirche in Siebenbürgen unter Druck geraten waren. Der vorliegende Band stellt solche Einzelfälle in einen größeren Zusammenhang und untersucht das Vorgehen der Securitate auch gegenüber Ungarn und Rumänen in Siebenbürgen. Bis heute wirken die damaligen Bedrängnisse und Verletzungen nach.

2014 EUR 64,00 EUR(A) 65,80 sFr* 89,60 978-3-515-10686-3 Preise jeweils inklusive MwSt. Mariana Hausleitner Die Donauschwaben 1868–1948  Ihre Rolle im rumänischen und serbischen Banat Franz Steiner Verlag, Stuttgart 2014  Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde – Schriftenreihe Band 18 Durch die Öffnung der umfangreichen Aktenbestände des rumänischen Geheimdienstes Securitate wird sich in den nächsten Jahren das Bild vom Wirken vieler donauschwäbischer Führer noch weiter verändern. Die gerade gemeldete Tätigkeit von Fritz Cloos für die Securitate nach 1961 ist wohl nur der Anfang. S. 362. Die Haltung der Partisanen gegenüber der deutschen Minderheit im Westbanat war eng verbunden mit ihren grausamen Erfahrungen in den Kriegsjahren. Parallel zum Vormarsch der Roten Armee hatten Partisanen die Macht im Westbanat übernommen. Es handelte sich einerseits um einige wenige Untergrundkräfte, die den Abzug der Besatzungskräfte abgewartet hatten, und andererseits um viele Serben, die sich aufgrund der veränderten Lage den Partisanen anschlossen. S. 295. Im März 1942 bot Andreas Schmidt dem Bischof [Augustin Pacha] an, das Eigentumsrecht an den Immobilien anzuerkennen und den Religionsunterricht zu garantieren. Die konfessionellen Schulen wurden im April 1942 der Volksgruppenführung unterstellt. Der Komplex „Banatia“ wurde in Prinz-Eugen-Oberschule umbenannt. Neuer Direktor des Lyzeums war bis August 1944 Anton Valentin. Er hatte in Deutschland studiert und zwischen 1937 und 1940 das Banater Kulturamt der „Volksgemeinschaft“ geleitet. Ab 1941 führte er die Gebietsstelle des „Amtes für Kunst und Wissenschaft“ und war als Funktionsträger Mitglied der NSDAP in der Deutschen Volksgruppe. Hans Eck und Hans Weresch (1902-1986), die ehemaligen Untergebenen des Schuldirektors Nischbach, nahmen die Amtsübergabe vor: die Amtswohnung hatte der Direktor bereits 1941 verlassen müssen. Weresch wurde stellvertretender Direktor und 1943/44 auch Generalinspektor des deutschen Schulwesens in Rumänien. Er und der Leiter des zentralen Schulamtes Kaspar Hügel beaufsichtigten die Anpassung der Lehrpläne an nationalsozialistische Inhalte. S. 198-199. Ne ue rscheinung

Din vremurile războiului rece (I)

Afacerea Fibag sau cum a devenit Hans Herrschaft (1919-1994) un pion involuntar al Securităţii.

Autobiografia lui Hans Herrschaft, 1940 [Bundesarchiv Berlin, RK (BDC) 10235].

William Totok

30.04.2014

Pe data de 7 martie 1994, revista germană „Der Spiegel” (Nr. 10, p. 228) a publicat o scurtă notă prin care-şi informa cititorii că la sfîrşitul lunii februarie a decedat Hans Herrschaft. Un anunţ şi mai laconic privind moartea lui Herrschaft a publicat şi ziarul şvabilor bănăţeni, stabiliţi în R.F. Germania, „Banater Post” (anul 39. Nr. 8, 20 aprilie 1994, p. 14) în rubrica rezervată deceselor unor compatrioţi.

În anii precedenţi numele lui Herrschaft nu a fost pomenit în „Banater Post” şi nici din ştirea decesului său nu se desprindea vreo informaţie de ordin biografic. „Der Spiegel”, în schimb, afirmă că economistul Hans

Herrschaft fusese în 1962 unul din personajele cheie în aşa numita afacere Fibag.

Totodată, revista reaminteşte în scurtul necrolog că Herrschaft devenise pentru ministrul vest-german al apărării Franz Josef Strauß (primul ministru în Bavaria, 1977-1988), un soi de inamic public nr. 1. Asta, după ce Herrschaft a dezvăluit ilegalităţile legate de finanţarea construirii unor locuinţe de către firma Fibag (Finanzbau Aktiengesellschaft).

Printr-o scrisoarea de recomandare, Strauß a intervenit la omologul său american ca Fibag şi, indirect unul din co-acţionari, Hans Kapfinger, să se ocupe de finanţarea unor locuinţe destinate militarilor americani staţionaţi în R.F. Germania.

Întreaga chestiune - cu iz de trafic de influenţă - a devenit publică după ce Kapfinger s-a plîns că Strauß i-ar fi cerut jumătatea cîştigului din afacerea rentabilă pe care i-a facilitat-o. În urma scandalului, Herrschaft a fost audiat de către o comisie parlamentară de anchetă. O zi după audiere a fost arestat sub acuzaţia că ar fi un agent al securităţii Stasi din RDG. În ultimă instanţă, Strauß (1915-1988) a demisionat în 1962, iar Herrschaft a fost pus în libertate. S-a renunţat şi la judecarea sa, fără a se face lumină în toată această afacere care a zguduit opinia publică germană din prima jumătate a anilor `60. (A se vedea doar dezvăluirile în Der Spiegel, Nr. 8, 21.2.1962, pp. 7-19, şi Die Zeit, Nr. 50, 9.12.1966.)

Documentele păstrate în arhiva fostei securităţi est-germane, dovedesc faptul că Hans Herrschaft nu a fost un agent Stasi, precum ne-a declarat istoricul Georg Herbstritt, care lucrează ca cercetător la Oficiul Federal pentru administrarea arhivei fostei securităţi est-germane, Stasi.

Aşa numita afacerea Fibag nu a trecut neobservată nici în România. Fritz Cloos („Mihăilescu Gheorghe“, „Lăzărescu Ioan“, „Konrad“, „Radovan“, „Kaiser“, „Marton“, „Martin“), unul dintre agenţii Securităţii, plasat, în 1961, în R.F. Germania cu sarcini informative, a transmis centralei din Bucureşti relatări amănunţite despre Herrschaft şi rolul acestuia în „afacerea Fibag”.

Pe Herrschaft îl cunoştea din perioada războiului. Cloos (1909-2004)

Adeverinţă din 8.12. 1940 – [Bundesarchiv Berlin, RK (BDC) 10235].

făcea parte din conducerea Partidului Naţional-Socialist Muncitoresc German al Grupului Etnic German din România şi a lucrat pentru serviciul nazist de securitate (SD – Sicherheitsdienst). Hans Herrschaft, născut pe data de 10 octombrie 1919 în comuna bănăţeană Zăbrani, a studiat după 1939 filozofie şi politologie la universităţile din Wroclaw şi Berlin, a activat în Uniunea studenţilor naţional-socialişti germani (NSDStB), a intrat în SS şi a lucrat, ca şi Cloos, pentru serviciul secret SD.

Deoarece a publicat două broşuri, a depus, în 1940, o cerere de primire în Uniunea Scriitorilor (Reichsschrifttumskammer). După război, a fost internat pentru scurtă vreme într-un lagăr britanic, stabilindu-se la München. Pînă-n 1962, Herrschaft nu a ieşit în evidenţă, ducînd o existenţă funcţionerească cenuşie.

Versiunea audio scurtă: RFE, 30. 4. 2014

(Mulţumiri lui Klaus Popa care ne-a pus la dispoziţie copiile documentelor din Arhiva Federală din Berlin.)

***

Din vremurile războiului rece (II)

Înglobarea lui Hans Herrschaft în acţiunea „Scutul”, destinată combaterii „emigraţionismului”.

• 
  

William Totok

07.05.2014

Fiind catapultat în atenţia publică, în urma scandalului Fibag, Hans Herrschaft a fost înconjurat cu mari rezerve de către asociaţiile refugiaţilor saşi ardeleni şi şvabi bănăţeni (Landsmannschaften) din Germania. Politica asociaţilor de strămutaţi s-a concentrat după război pe ideea scoaterii tuturor germanilor din România comunistă.

Din rapoartele trimise Securităţii de către agentul Fritz
Cloos rezultă că Herrschaft s-a distanţat de „propaganda emigraţionistă” a asociaţiilor de repatriaţi, pe care a început s-o combată public. Tocmai această atitudine de respingere, manifestată deschis de Herrschaft, este determinantă pentru Securitatea română de a-i acorda o atenţie sporită.

Astfel, pe data de 16 iunie 1978, lt. col. Gheorghe Preoteasa notează într-o notă raport: „Hans Herrschaft este în atenţia noastră în vederea folosirii sale în acţiuni de ripostă faţă de acţiunile organizaţiilor ‚Volksdeutsche’ din R.F. Germania.” (ACNSAS, D 13381 vol, 11, f. 180v.)

Din documentele Securităţii rezultă că prin agenţi trimişi în Germania, Herrschaft fusese instigat şi susţinut în ideea de a se pronunţa contra curentului „emigraţionist” propagat de asociaţiile refugiaţilor. Din materialele accesibile şi studiate pînă-n prezent nu rezultă dacă au existat contacte directe cu Securitatea sau dacă s-au întreprins încercări de racolare. Cert este, că Herrschaft s-a situat pe aceeaşi poziţie ca şi Biserica Evanghelicădin Transilvania care s-a pronunţat răspicat contra emigrării.

Această contra-propagandă a fost organizată, fixată şi susţinută în condiţii de conspirativitate de către poliţia secretă, şi s-a derulat, în anii 1970, sub denumirea „acţiunea «Scutul»”. Prin persoane interpuse sau prin agenţi, Securitatea a coordonat acţiuni complexe de ripostă în care erau implicaţi jurnalişti sau persoane publice, care adresau scrisori de întoxicare unor ziare din străinătate cu scopul de a demonta relatările care nu conveneau autorităţilor de la Bucureşti.

Textele deghizate în scrisori indignate ale unor „cititori”, se spune într-o notă-raport a Securităţii din 16 iunie 1978 (în urma contactării lui „Brebu”), au fost scrise de „redactori de încredere” ai ziarului „Neuer Weg”, cît şi de un arhitect (Günther Schuller) din Braşov şi au fost trimise mai multor ziare germane („Frankfurter Allgemeine Zeitung”, „Die Welt”, „Süddeutsche Zeitung”, „Frankfurter Rundschau”).

Aceste metode de dezinformare au fost aplicate şi în cadrul acţiunilor contra „Europei Libere” cu scopul de a-i discredita pe unii redactori şi colaboratori, iar, pe de altă parte, de a pune sub semnul îndoielii scrisorile ascultătorilor care criticau pe această cale diversele aspecte negative din România comunistă şi nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului. Inclusiv îngrădirea libertăţii de circulaţie a oamenilor – adică şi a emigrării.

(ACNSAS, D 13381 vol. 11, f. 189)

În această campanie contra emigrării, s-a implicat şi Hans Herrschaft. „«Brebu» m-a mai informat că a primit o scrisoare din partea cetăţeanului vest-german Hans Herrschaft, originar din Banat prin care îi comunică faptul că a luat poziţie publică în presă împotriva campaniei emigraţioniste [...], anexînd şi articolele respective. Cu acest aspect a fost informată şi secţia de presă a C.C. al P.C.R.”, notează lt. col. Gheorghe Preoteasa pe data de 16 iunie 1978 (ACNSAS, D 13381, vol. 11, f. 180).

Fără să bănuiască de cîtă atenţie se bucură din partea Securităţii, Herrschaft s-a implicat în contracararea emigrării prin organizaţia intitulată „Uniunea centrală a germanilor din Europa centrală şi de est” (ZMO – Zentralverband Mittel- und Ostdeutscher - Zusammenarbeit mit Osteuropa e.V.).

Înfiinţată în 1971, Organizaţia ZMO şi-a propus să consolideze relaţiile cu estul, susţinînd astfel aşa numita „Ostpolitik”, iniţiată de cancelarul social-democrat Willy Brandt (a se vedea, Declaraţia - Bergneustädter Erklärung - din 21 martie 1978, ACNSAS, D 13381, vol. 11, ff. 190-191). Pentru a sublinia această linie politică, prin intermediul lui Herrschaft, ZMO-ul a organizat conferinţe la care au fost invitate şi personalităţi din România, care se situau pe o poziţie critică faţă de politica pro-emigraţionistă a asociaţiilor de refugiaţi. Unii conferenţiari, fiind agenţi ai Securităţii, aveau sarcini contra-informative concrete. Despre îndeplinirea sau eşecul unor asemenea misiuni de influenţare, după întoarcerea lor în ţară ei au întocmit rapoarte detaliate, conservate în arhiva CNSAS.

Împlicarea directă a lui Herrschaft în combaterea fenomenului de emigrare se desprinde dintr-un material mai mult decît edificator, publicat în ziarul „Frankfurter Allgemeine Zeitung” (din 18 ianuarie 1978, p. 9). În calitate de membru ZMO, Herrschaft a polemizat contra lui Viktor Maier, un cunoscut jurnalist al cotidianului, căruia îi reproşează faptul că ar fi relatat într-un mod „nediferenţiat” despre dorinţa de emigrare a etnicilor germani din România. În acelaşi material, Herrschaft atacă asociaţiile strămutaţilor, afirmînd că ele pledează pentru reîntregirea familiilor, dar, în esenţă, ele urmăresc, de fapt, exodul tuturor etnicilor germani.

Organizaţia ZMO există şi astăzi, dar nu dispune de o arhivă care ar permite o documentare a activităţii lui Herrschaft, precum ne-a declarat doamna Jutta Hager care face parte din actuala conducere a asociaţiei (într-un email din 21 ianuarie 2014). Din puţinele documente descoperite în arhiva Securităţii rezultă că Herrschaft, în calitate de purtător de cuvînt al ZMO, a încercat să obţină din partea lui Emmerich Stoffel, redactor şef al revistei „Neue Literatur” din Bucureşti, diverse publicaţii din România. (Stoffel, 1913-2008, şvab bănăţean, fost ilegalist, care a stat pentru scurtă vreme într-o celulă cu Ceauşescu, după război Secretarul General al Comitetului Antifascist din România, membru în C.C. al P.M.R./P.C.R., apoi din 1951 pînă la atacul asupra reprezentanţei României din Berna, în 1955, ambasador în Elveţia, numit ulterior redactor şef al revistei bucureştene „Neue Literatur”.)

În publicistica antisemită din România post-comunistă, numele şvabului Stoffel a fost mutilat, fiind ortografiat Emeric Stöffel, pentru a sugera o descendenţă evreiască născocită şi pentru a completa „listele negre” puse-n circulaţie cu scopul propagandistic de a demonstra că singurii vinovaţi pentru comunism ar fi, chipurile, evreii. A se vedea în acest sens şi pseudo-lexiconul, „Żydokomuna“, 2011, p. 82.)
(Va urma)                                                     

Versiunea audio scurtă: RFE, 7.5. 2014

***

Din vremurile războiului rece (III)

Procesul criminalului de război, Gustav Richter, Hans Herrschaft şi rapoartele lui Fritz Cloos.

Document referitor la Fritz Cloos, (ACNSAS, SIE 2732, vol. 2, f. 144)

• 
  

William Totok

14.05.2014

(ACNSAS, SIE 2732, vol. 2, f. 144)

Fritz Cloos, caracterizat de către securişti ca „agent sincer, serios şi devotat organelor de securitate, îndeplinind conştiincios sarcinile ce i se trasează şi preocupat permanent de a sesiza activitatea duşmănoasă” (ACNSAS, SIE 2732, vol. 1, f. 21), îl prezintă pe Hans Herrschaft, în rapoartele sale într-o lumină extrem de nefavorabilă. Din aceste delaţiuni urîte, nu rezultă motivele aversiunii sale faţă de „obiectivul” pe care-l avea în vizor.

La indicaţiile Securităţii, Fritz Cloos nu s-a implicat direct în politică. Situaţia s-a schimbat după ce devenise membru al Partidului Social-Democrat din Germania (SPD), iar în 1976, este numit referent al partidului pentru probleme legate de reîntregirea familiilor (ACNSAS, SIE 2732, vol. 8, f. 450).

În acest context, Cloos putea influenţa decizii legate de problema spinoasă a emigrării etnicilor germani din România şi să influenţeze şi politica R.F. Germaniei care plătea statului român pentru fiecare „strămutat” o sumă importantă în valută. Cloos probabil fusese neliniştit şi de faptul că şi Hans Herrschaft intenţiona să se amestece în chestiunea emigrării prin intermediul asociaţiei sale, „Uniunea centrală a germanilor din Europa centrală şi de est” (ZMO).

Aşa cum o făcuse şi-n alte multe cazuri de-a lungul perioadei sulfuroase în care a lucrat pentru Securitate (1956-1984),(*) Cloos raportează, pe data de 27 aprilie 1963, că Herrschaft întreţine legături cu legionarii exilaţi în Germania (Mircea Dimitriu, Vasile Mailat ş.a.) şi că aceştia ar fi deosebit de îngrijoraţi după ce auziseră că acesta ar fi un agent Stasi (ACNSAS, SIE 2732, vol. 4, f. 448).

Mai tîrziu, pe data de 17 aprilie 1965, semnalează că în urma scandalului Fibag, Herrschaft ar avea intenţia „să colaboreze cu ţările socialiste” (ACNSAS, SIE 2732, vol. 11, f. 217). În septembrie 1969, predă un alt raport ofiţerului său de legătură în care relatează că Herrschaft ar fi un soi de „maoist” cu simpatii pentru unul dintre liderii nazişti.

Într-un raport separat, ofiţerul face o sinteză a discuţiilor cu Fritz Cloos, în care aminteşte de activitatea lui Herrschaft în serviciul secret nazist SD, afirmînd că, în prezent, acesta ar lucra pentru serviciul de informaţii vest-german şi a fost „infiltrat în NPD” (Partidul Naţional-Democrat din Germania, extremist de dreapta), deoarece ar împărtăşi ideile acestei formaţiuni politice (ACNSAS, SIE 2732, vol. 14, ff. 359, 384-390). Din acelaşi material se mai desprinde şi îngrijorarea lui Cloos în legătură cu cercetările Procuraturii federale în cazul lui Gustav Richter.

Gustav Richter despre Hans Herrschaft, extr. (BStU, MfS-HA IX 11, ZR 943 A3, f. 115)

Fostul ofiţer SS, Richter, a lucrat în cadrul ambasadei germane din Bucureşti înainte de 23 august 1944, ocupîndu-se acolo de aşa numita „problemă evreiască”. Richter a fost arestat după căderea regimului Antonescu şi dus la Moscova, unde a stat o perioadă în aceeaşi celulă cu Raoul Wallenberg.

Fritz Cloos, arestat şi el de autorităţile sovietice şi condamnat în URSS, a fost eliberat - asemenea lui Richter – în 1955, şi a fost trimis în România. Richter în Germania federală. La Moscova, Richter a dat declaraţii cuprinzătoare şi a întocmit o amplă listă cu numele agenţilor din România de care şi-a adus aminte şi care au lucrat pentru serviciile secrete naziste (BStU, MfS – HA IX/11, ZR 943  A3, ff. 29-47).

Între cei nominalizaţi nu se află Cloos, dar se află unul din apropiaţii săi, SS-Hauptsturmführer-ul Kurt Auner, care practic era coordonatorul principal al reţelei SD din România. Totodată, Richter dezvăluie că înaintea misiunii sale din România, Hans Herrschaft (şi el colaborator SD) i-a furnizat informaţii necesare legate de situaţia din România.

Din materialele Securităţii, cercetate pînă-n prezent, nu rezultă de la cine a aflat Cloos că el şi cu alţi foşti agenţi SD ar urma să fie audiaţi ca martori în cazul Richter. În orice caz, cei vizaţi s-au consultat în taină pentru a pregăti o strategie comună şi a se pune de acord cu ce vor declara.

Hildrun Glass, istoric din München şi co-autoare a Raportului Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (din 2004), ne-a explicat că investigaţiile contra lui Richter au început în contextul procesului intentat lui Adolf Eichmann la Ierusalim.

Glass, care de curînd a publicat o carte în care se ocupă de persecuţiile contra populaţiei evreieşti din România între anii 1940 şi 1944 (Deutschland und die Verfolgung der Juden im rumänischen Machtbereich 1940-1944 / Germania şi persecutarea evreilor în sfera de influenţă românească 1940-1944, München, 2014), ne-a explicat (într-un mail din 6 ianuarie 2014) că investigaţiile în cazul lui Richter s-au tergiversat timp de două decenii.

Abia la începutul anului 1982, acesta a fost condamnat la patru ani de închisoare, pe care însă nu i-a executat, pentru că tribunalul a luat în considerare cei 10 ani petrecuţi în detenţia sovietică. Printre martori, spune tot Hildrun Glass, nu s-au aflat nici Cloos şi nici Herrschaft, ci doar Kurt Auner. Acesta a făcut pe „neştiutorul” şi nu a declarat nimic relevant. (Tot aşa şi Helmut Styhler, născut în Transilvania, fost coleg în SD cu agenţii Auner, Cloos şi Herrschaft.)

Versiune audio, RFE, 14.5. 2014

***

Din vremurile războiului rece (IV)

Pagini din activitatea bogată a unui „inventator” pe frontul invizibil.

William Totok

21.05.2014

Rapoartele lui Fritz Cloos, confecţionate de-a lungul anilor pentru serviciul secret din România, sunt un amestec de informaţii operative utile, denunţuri, bîrfe, analize politice şi interpretări ideologice. Activitatea sa pe frontul invizibil s-a bucurat mereu de aprecierea ofiţerilor săi de legătură, ceea ce se reflectă şi în recompensele sistematice acordate în ţară şi în Germania.

Îndemnizaţiile acordate informatorului „Lăzărescu Ion” între 1957 şi 1959, oscilează între 250 şi 500 de lei pentru fiecare notă scrisă (ACNSAS, SIE2732, vol. 1, ff. 33-34). Uneori recompensele erau şi de 2000 de lei (ibidem, ff. 35-36). Pentru activitatea depusă în Germania, sumele primite de Cloos în primii ani de activitate oscilează între 250 şi 800 de mărci lunar.

Odată cu creşterea calităţii şi a valorii operative a informaţiilor furnizate, în anii 1970, se ridică şi volumul îndemnizaţiilor (ACNSAS, SIE 2732, vol. 24, f. 544). Într-o „analiză a activităţii inventatorului «Kaiser»”, din 28 octombrie 1975, se spune despre acest colaborator („inventator” era denumirea conspirativă pentru un agent extern, folosită în materialele trimise din străinătate centralei din Bucureşti) că „are o bogată experienţă”, „dobîndită în peste 30 de ani de activitate »inventivă« (înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat pentru nemţi). În această perioadă a dovedit că ştie să se descurce în situaţii dificile, că manifestă ataşament faţă de noi şi este pasionat de munca de culegere de invenţii. A dobîndit o capacitate de analiză care îi permite să sesizeze cu uşurinţă aspectele de natură contrainformativă” (ACNSAS, SIE2732, vol. 24, ff. 544-548).

În lunga sa activitate pentru Securitatea română – ultimul contact depistat în dosarul său microfilmat, cuprinzînd 24 de volume, datează din 1984 (*) - în atenţia lui Fritz Cloos se aflau trei obiective principale: a) spionarea şi influenţarea asociaţiei repatriaţilor germani din România din cadrul Landsmannschaft-urilor, b) impunerea unei anumite interpretări a evenimentelor istorice din România pînă la 23 august 1944, în conformitate cu istoriografia naţional-comunistă propagată în ultima fază a regimului lui Gheorghiu-Dej şi apoi de cel al lui Nicolae Ceauşescu şi c) supravegherea informativă a unor legionari din exil şi eventuala influenţare a unor acţiuni programate de către aceştia.

În 1965, Cloos întemeiază un cerc intitulat Arbeitsgemeinschaft für südostdeutsche Volks- und Heimatforschung (ceea ce într-o traducere aproximativă înseamnă: Comunitate de lucru pentru cercetări etnopopulare sudestgermane), reuşind să atragă apropiaţii săi, cît şi numeroase personalităţi publice care activau în politică, în asociaţiile repatriaţilor germani din răsărit, publicişti, politologi, scriitori şi istorici să participe la şedinţele „organizaţiei”.

Astfel, pentru o reuniune a cercului, programată să aibă loc în 1967, Cloos a invitat 173 de persoane, respectiv instituţii. O copie a listei cu numele, adresele exacte şi numerele de telefon ale invitaţilor a fost predată Securităţii (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 247-252). Într-un raport, din 7 martie 1967, în care Cloos sintetizează reacţiile

Corneliu Manescu înaintea plecării în Germania (Fototeca online a comunismului românesc)

legionarilor în urma vizitei în R.F.G. a ministrului român de externe, Corneliu Mănescu, el se referă, pe larg, şi la posibilităţile de „dezvoltare organizatorică” a cercului său, pe care-l descrie ca o „bază de acţiune în public” pentru activităţi „acoperite”. „Este un instrument de care am absolută nevoie, dacă şi în viitor activitatea mea să se intensifice”, notează agentul (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, f. 40).

Puţin mai tîrziu, revine cu alte informaţii asupra cercului său, afirmînd că „prin acesta am reuşit să mă leg mai aproape de cercurile şi persoane care conduc oficial şi neoficial concepţiile saşilor şi şvabilor”. Numai menţinerea legăturilor cu aceste persoane, afirmă el, îi oferă o garanţie pentru „reuşita” muncii informative şi pentru îndeplinirea sarcinilor primite. În acelaşi timp, însă, raportează şi despre apariţia unor voci critice la adresa asociaţiei sale, nominalizîndu-l pe unul dintre cei mai vehemenţi contestatari. Este vorba despre Hans Wolfram Hockl (1912-1998), scriitor originar din Banat care după război s-a stabilit în Austria (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 180-182).

În 1974, Cloos raportează că Josef (Sepp) Komanschek, un fost demnitar nazist din România care a devenit membru al Comunităţii

Monumentul vandalizat al celor șapte antifasciști de la Jimbolia

de lucru pentru cercetări etnopopulare sudestgermane, a fost „atacat” de către Hockl în legătură cu prezentarea „evenimentelor politice interne ale grupului etnic german din România înainte de 23 august 1944”. Din raport se poate deduce că cercul lui Cloos a prezentat într-un mod eronat uciderea a şapte anti-fascişti germani din oraşul Jimbolia, în toamna lui 1944, de către nazişti bănăţeni (ACNSAS, SIE 2732, vol. 24, ff. 238-246).

Un an mai tîrziu, Hockl a acceptat să participe la o reuniune a cercului. Cu această ocazie, a înregistrat pe bandă magnetică discuţiile aberante la care a asistat atunci şi le-a publicat parţial în două volume în care i-a criticat pe fondatorii cercului pentru încercarea de rescriere a istoriei şi bagatelizarea crimelor naziste.

Dintr-o intervenţie a lui Fritz Cloos se desprinde tendinţa limpede de a da evenimentelor istorice recente o interpretare care să nu se afle în contrasens cu cea oficială propagată de regimul naţional-comunist din România. Ideea principală a acestei interpretări consta în faptul de a prezenta România ca victimă şi nu ca aliat al Reich-ului nazist. Prin extindere şi actorii politici ai Grupului Etnic German erau transformaţi prin această inginerie interpretativă în simple marionete ale politicii naziste, deci un soi de inocente victime colaterale ale istoriei.

„Toţi sînt de părere”, notează Cloos într-un raport în care vorbeşte despre cercul său şi despre primele critici ale lui Hockl, „că rezultatele acestor cercetări şi mai ales celor dificile să nu fie publicate” (ACNSAS,SIE 2732, vol. 24, ff. 238-246). Consecinţele acestei politici de suprimare a unor detalii istorice neavenite din punctul său de vedere s-au materializat mai tîrziu într-un volum al cărui co-autor a fost (Karl M. Reinerth / Fritz Cloos, Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935-1945. Beiträge und Berichte. Mit einem Vorwort von H. W. Loew / Privitor la istoria germanilor din România 1935-1945. Contribuţii şi rapoarte. Prefaţă de H. W. Loew, Bad Tölz, 1988).

(Va urma)

Versiune audio, RFE, 21.5. 2014

***

Din vremurile războiului rece (V)

„Operaţiunea Geminei” şi impunerea unei imagini istorice în conformitate cu cea a regimului ceauşist.

Fotografie a lui Fritz Cloos în „Neue Kronstädter Zeitung” 25.3. 2000.

William Totok

28.05.2014

În decursul anilor în care a lucrat ca agent plasat în străinătate Fritz Cloos a avut sarcina să impună, prin intermediul cercului său, o viziune asupra istoriei moderne a României în conformitate cu linia istoriografiei oficiale naţional-comuniste. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, istoria devine şi un instrument de răfuială cu minoritatea maghiară.

Întreţinerea unei atmosfere conflictuale cu maghiarii avea menirea să distragă atenţia populaţiei de la problemele economice interne care se agravau din ce în ce mai mult. Pe de altă parte, starea de tensiune creată artificial prin incitarea instinctelor naţionaliste ale populaţiei urma să legitimeze politica de independenţă a lui Ceauşescu faţă de Moscova şi ţările satelite vecine. În acest context are loc treptata reînviere a unor mituri naţionale, integrarea unor elemente ideologice, preluate din arsenalul ultranaţionalismului interbelic, în propaganda de partid şi un lent proces de reabilitare a unor personalităţi controversate.

În 1968, propaganda regimului pregăteşte cea de-a 50-a aniversare a alipirii Transilvaniei de România, exprimată prin participanţii la Adunarea de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, inclusiv prin canale diplomatice şi „agentură”, adică prin reţelele poliţiei politice active în străinătate. La reflectarea narativă a aniversării „Geminei”, precum apare denumirea conspirativă a Ardealului în documentele Securităţii, urma să contribuie şi Fritz Cloos. În acest scop, el trebuia să sugereze editorilor ziarului „Siebenbürgische Zeitung” accentele tematice care să cuprindă articolele dedicate zilei de 1 decembrie 1918. Prin reliefarea atitudinii pozitive a minorităţii germane faţă de unirea Transilvaniei cu România, urma să se evidenţieze, prin contrast, politica de deznaţionalizare la care au fost supuse naţionalităţile din vechea monarhie austro-ungară, în special în provinciile administrate de către autorităţile de la Budapesta. Operaţiunea viza discreditarea maghiarilor şi impunerea ideii unei continuităţi a iredentismului în rîndurile minorităţii ca pericol al statului naţional român.

În urma sarcinilor primite de la Bucureşti, Cloos a încercat să convingă conducerea asociaţiei saşilor şi editorii ziarului lor să publice textul declaraţiei istorice în favoarea unirii din 1918, a unor saşi din Mediaş, cît şi prezentarea unor cărţi şi materiale de propagandă legate de acest eveniment, destinate, în primul rînd, exilului. Aceste materiale au fost difuzate şi răspîndite de aparatul diplomatic, în cazul de faţă, de către ambasada României din R.F. Germania, deschisă cu prilejul stabilirii relaţiilor diplomatice cu Germania occidentală, în 1967.

Cloos raportează pe larg despre propunerile pe care le-a făcut privind articolele din ediţia programată a ziarului, dedicată unirii, cum au fost primite sugestiile sale şi ce discuţii şi controverse au stîrnit ele între factorii de decizie (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 541-550).

Într-un raport al rezidenţei din Viena, trimis centralei din Bucureşti, se schiţează sarcinile trasate lui „Konrad” şi se dau detalii despre întîlnirea preşedintelui asociaţiei saşilor, Erhard Plesch, preşedintele Landsmannschaft-ului al şvabilor, Michael Stocker şi a publicistului şi analistului Hans Hartl cu trei diplomaţi de la Ambasada României. În cursul întrevederii, se precizează în raportul rezidenţei, s-a discutat despre „marcarea” celor „50 de ani de la realipirea Ardealului la România”. În acelaşi raport, mai este citat agentul „Konrad” care a informat Securitatea că Plesch îşi va însuşi sugestiile primite, fiindcă „este o fire care întotdeauna a nutrit sentimente anti-maghiare” (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 567-570).

Articole apărute în Siebenbürgische Zeitung, 15.12.1968

Materialul care s-a publicat în cele din urmă în „Siebenbürgische Zeitung” (nr. 23, 15 decembrie 1968, p. 2) cuprindea trei articole, unul nesemnat, cu accente favorabile României, în care se vorbeşte despre festivitatea dedicată Unirii, organizată la Ambasada României, şi despre declaraţiile ambasadorului Constantin Oancea şi cele ale fostului rector al Universităţii din Cluj, prof. Constantin Daicoviciu.

Al doilea articol este semnat de către un apropiat al lui Cloos, Otto Rudolf Ließ , fost membru al biroului de presă, cultură şi propagandă al Grupului Etnic German din România (organizaţia nazistă activă pînă la 23 august 1944), stabilit după război în Austria, în care sintetizează alocuţiunea rostită de ambasadorul român din Viena, Gheorghe Pele.

Cel de-al treilea articol, de-asemenea nesemnat, este o sinteză a unei conferinţe ţinute de Daicoviciu despre „înfiinţarea şi evoluţia statului naţional român”.

Pe lîngă sarcina de influenţare a politicii culturale şi a istoriografiei apropiată organizaţiei repatriaţilor germani din România, stabiliţi în R.F.G., Cloos a furnizat Securităţii şi informaţii utile din punct de vedere operativ, legate de politica de emigrare şi de rolul serviciului secret vest-german (organizaţia Gehlen, mai tîrziu BND) şi cel al organizaţiei umanitare Amnesty International, cît şi de preocupările legionarilor din exil.

(Va urma)

Versiune audio, RFE, 28.5. 2014

***

Din vremurile războiului rece (VI)

Acţiuni de discreditare îndreptate împotriva lui Richard Wurmbrand (1909-2001).

Coperta dosarului Wurmbrand de la Securitate (ACNSAS)

William Totok

04.06.2014

Într-un raport din 7 ianuarie 1970, bazat pe informaţii furnizate de agentul extern Fritz Cloos (conspirat: „Mihăilescu Gheorghe“, „Lăzărescu Ioan“, „Konrad“, „H2”, „Radovan“, „Kaiser“, „Marton“, „Martin“), este menţionată prezenţa pastorului Richard Wurmbrand în R.F. Germania. În materialul trimis centralei din Bucureşti, Wurmbrand este calificat drept un „baptist fanatic” ce se află într-un turneu prin Germania şi care „defăimează din nou ţara”.

Fără explicaţii suplimentare, se vorbeşte în acelaşi document şi despre un articol, trimis suplimentului ziarului „Siebenbürgische Zeitung”, „Licht der Heimat”, în care urmau să fie contracarate anumite aserţiuni ale pastorului (ACNSAS, SIE 2732, vol. 14, ff.639-640). Articolul nesemnat a apărut într-adevăr pe data pe 15 ianuarie, sub titlul „Avertisment faţă de Wurmbrand”.

În text este citat Ernst Wilm, membru al Consiliului Bisericilor Evanghelice din Germania, care a declarat pentru presă că expunerile lui Wurmbrand sunt exagerări. O „biserică subterană”, despre care a vorbit pastorul, nu există nici în România şi nici în Uniunea Sovietică. „Activitatea propagandistică”, anticomunistă a lui Wurmbrand, conchide articolul, periclitează grav cooperarea ecumenică.

Richard Wurmbrand (născut pe 24 martie 1909 la Bucureşti – decedat pe 17 februarie 2001 în California, SUA) a ajuns să fie cunoscut de milioane de telespectatori din România, după ce, în 2006, fusese ales pe locul cinci pe lista celor mai „mari români”.

Într-o autobiografie pe care a scris-o după ce fusese arestat, în 1948, Wurmbrand trece în revistă principalele etape ale vieţii sale, oprindu-se şi asupra momentului 1924, cînd s-a apropiat de mişcarea muncitorească şi de social-democraţie, aderînd apoi la acţiunile tineretului comunist din ilegalitate. A urmat în 1927 cursurile şcolii pentru activişti de partid, la Moscova, întorcîndu-se după un an în România, unde continuă activitatea comunistă, editînd şi difuzînd publicaţii clandestine. În 1929, a fost arestat şi a stat trei ani la închisoare, la Văcăreşti şi Doftana, unde, temporar, a împărţit aceeaşi celulă cu viitorul ministru de finanţe, Vasile Luca (1898-1963), devenit o victimă a epurărilor staliniste, iniţiate de Gheorghiu-Dej. În detenţie se îmbolnăveşte de tuberculoză. Este arestat din nou în timp ce lucra ca activist al Comitetului Regional Banat şi dezvăluie anchetatorilor de la Siguranţa adresele unor case conspirative şi identitatea unor persoane cu care lucra. Dezvăluirile au declanşat un val de arestări şi confiscarea unor documente din arhiva locală a PCR.

Fișa matricolă a lui Richard Wurmbrand (IICCMER)

Potrivit autobiografiei citate, convertirea la creştinism se produce în anul 1937. Wurmbrand se implică activ în munca bisericească, alăturîndu-se Misiunii Anglicane şi apoi Misiunii Luterane Norvegiene. Fiind evreu, în perioda dictaturii lui Antonescu, este supus tracasărilor şi persecuţiilor rasiale (cf. ACNSAS, I 146678, vol. 6, ff. 81-87).

Şi-a continuat activitatea după război, iar în 1948 a fost arestat, eliberat în 1956, iar arestat în 1959, pentru „uneltire”, şi pus în libertate, în 1964, cînd puşcăriile au fost golite de deţinuţii politici. La un an după ieşirea din detenţie emigrează în Occident, unde a continuat să desfăşoare o intensă activitate de misionar creştin, atacînd, în acelaşi timp, regimul comunist într-un mod cît se poate de violent.

Dosarul de la securitate (ACNSAS)

Tocmai din cauza aceasta, Wurmbrand (conspirat în dosare sub diferite nume: „Richard Willy”, „Olteanu”, „Walter”, „Ahasver”) devenise un obiectiv prioritar al Securităţii, care a încercat prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să-l reducă la tăcere.

Un rol deosebit la discreditarea lui Wurmbrandt l-a jucat Ivan Deneş (conspirat sub diverse nume ca: „Aurel Bantaș“, „Alecu Sîrbu“, respectiv „Alexandru Sîrbu“, iar după ce a fost trimis în Occident: „GX-36“, înlocuit mai tîrziu cu numele „Petru Pintilie“, „Kraus“, respectiv „Konrad“), unul dintre cei mai activi agenţi ai Securităţii plasat în Occident, care urma să fie infiltrat şi în redacţia „Europei libere”.

(Va urma)

Versiune audio, RFE, 4.6. 2014

***

Din vremurile războiului rece (VII)
Ivan Deneş vs. Richard Wurmbrand .

Document din Arhiva CNSAS (I 146678, vol. 9, f. 34).

William Totok

11.06.2014

Într-un raport pentru Securitate, din aprilie 1972, Ivan Deneş îl etichetează pe pastorul Richard Wurmbrand drept „un element odios”. În acelaşi raport, agentul extern comunică poliţiei politice detalii despre acţiunea de influenţare a lui Gerhard Möckel (1924–2004), pastor evanghelic luteran originar din România, stabilit în Berlinul occidental, asemenea lui Deneş. Tot acolo se precizează că Möckel a înregistrat discuţia cu Deneş pentru a folosi informaţiile furnizate în vederea „demascării” şi „compromiterii” lui Wurmbrand.
  

Ivan Denes (Foto: ACNSAS)

Deneş îi „dezvăluie” lui Möckel faptul că rănile cicatrizate pe spatele lui Wurmbrand pe care acesta le prezenta ca dovadă pentru torturile suportate din partea Securitătii sunt, de fapt, semne lăsate în urma tratamentului din partea „Siguranţei burgheze”, în anii 1930. Pentru a sublinia credibilitatea sa în faţa lui Möckel, Deneş evocă faptul că l-a cunoscut pe Wurmbrand în detenţie (ACNSAS, SIE 10829, vol. 1, f. 396), iar la Gherla, în timpul reeducării, acesta „l-a înfăţişat pe Isus Hristos ca membru de partid” (ibidem, f. 415).

În acelaşi material, bazat pe discuţiile lui Deneş cu ofiţerul său de legătură în timpul unei întîlniri conspirative în Berlinul Occidental, din 27 aprilie 1972, agentul „GX-36” afirmă că „Wurmbrand face o propagandă demagogică penibilă şi ridicolă de reacţionarism, [...] îşi sfîşie cămaşa în adunări cu credincioşii, îşi arată cicatricele pe care le are şi pe care eu ştiu exact că le are de la tuberculoza lui glandulară care a avut-o” (ibidem, f. 415).

Deoarece acţiunile publicistice contra pastorului nu au dat rezultatele aşteptate, Securitatea îi furnizează lui Deneş, în 1973, „materiale compromiţătoare” suplimentare pe care pastorul Möckel urma să le utilizeze „ca să scrie o carte demascatoare” (ACNSAS, SIE 10829, vol. 5, f. 40). În acelaşi an, i se propune agentului „GX-36” „să scrie o carte documentară împotriva lui ‚Ahasver’ de cca. 150 de pagini, sub forma unui pamflet polemic”. Astfel, ‚Ahasver’ (numele conspirativ al lui Wurmbrand) „va fi demascat ca escroc politic şi religios”. Înaintea lansării, „GX-36”, adică Deneş, „va încerca să pregătească atmosfera în opinia publică” – inclusiv prin intermediul ziarului „Bild” (Raport cu propuneri de demascare a lui ‚Ahasver’, din 9 august 1973, ACNSAS, SIE 10829, vol. 5, ff. 53-56).

În afară de mai multe articole, apărute în diferite ziare din R.F. Germania şi din RDG, în fondurile unor biblioteci germane nu a putut fi depistată o publicaţie de sine stătătoare, adică o carte, îndreptată contra lui Wurmbrand, influenţată direct de acţiunile descrise aici.

Continuîndu-şi operaţiunile de discreditare, Securitatea încearcă să obţină fişele medicale ale lui Wurmbrund pentru a demonstra că „cicatricele ce le are sînt rezultatul operaţiilor ce le-a suferit din cauza afecţiunii pulmonare – TBC – şi nu al maltratărilor din detenţie” (ACNSAS, I 146678, vol. 7, f. 4). În acest scop poliţia politică adună mult material din zona medicală care urmează a fi folosită pentru „demascarea” pastorului incomod (cf. ACNSAS, I 146678, vol. 8, ff. 86, 87, 119-120, 136, 162).

La mijlocul anilor 1970, Ivan Deneş urma să fie angajat ca redactor la Europa liberă. Aflînd despre această decizie, Wurmbrand a protestat public, atrăgînd atenţia asupra faptului că Deneş fusese implicat direct în procesul de reeducare a deţinuţilor politici din penitenciarul de la Gherla, de dinaintea eliberării acestora în 1964, cînd a declarat în faţa colegilor săi: „Cred în victoria socialismului, cum cred în lumina ochilor” (cf. Declaraţia lui Deneş pregătită pentru a fi prezentată în faţa codeţinuţilor, în ianuarie 1964, nedatată, dactilografiată, ACNSAS, I 211772, vol. 7, ff. 1-15, citatul la f. 15. De văzut este şi „Raportul privind felul cum s-au desfăşurat discuţiile pe marginea declaraţiei prezentate de către deţinutul Deneş Ivan în faţa celorlalţi deţinuţi [între care şi Wurmbrand – n.n.] condamnaţi pentru trădare de patrie”, din 20 ianuarie 1964, semnat de lt.maj. de Securitate, Domocoş Iosif, ibidem, ff. 16-17).

Protestul lui Wurmbrand contra lui Deneş din cauza implicării acestuia la reeducarea din Gherla este menţionat atît de [crainicul Europei LIbere] scriitorul Ion Ioanid în memoriile sale, Închisoarea noastră cea de toate zilele, (vol. 2, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, pp. 293 – 294), cît şi în documentele întocmite de către Securitate, păstrate în arhiva CNSAS (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 2, f. 893). În urma intervenţiei lui Wurmbrand, s-a renunţat la angajarea lui Deneş la Europa liberă.

La discreditarea lui Wurmbrand, stabilit după detenţie în Occident, au participat de-a lungul anilor şi unii reprezentanţi ai cultelor admise în România comunistă. Nu numai reprezentanţi ai cultelor neoprotestante (baptişti, penticostali etc.), ci şi cei ai bisericii evanghelice germane din Transilvania CA, cei ai bisericii sinodo-prezbiteriene lutherane de limbă maghiară şi slovacă (o filială a acestei biserici pentru credincioşi români a fost înfiinţată de Wurmbrand la Bucureşti) sau cei ai bisericii reformate.

În acţiunile sale publice, Wurmbrand s-a dedat deseori la exagerări, la deraieri teologice şi legende inventate pentru a da afirmaţiilor sale o credibilitate mai mare. Tocmai această latură a ieşirilor sale îl făcea vulnerabil şi a uşurat Securităţii nivelarea terenului de contrapropagandă prin extinderea unor posibilităţi operative, atrăgînd în acest joc cu uşurinţă şi ierarhii unor biserici din România care, pe diferite canale, erau stimulaţi să se pronunţe public – mai ales în străinătate - împotriva aserţiunilor pastorului Wurmbrand.

Astfel, într-un „Plan de măsuri privind contracararea activităţii desfăşurate împotriva ţării noastre de Richard Wurmbrand”, din 10 august 1976, este prevăzută şi folosirea fostului episcop al Bisericii Evanghelice (CA), 

Albert Klein (Foto: ACNSAS, I 258189, vol. 1, f. 17)

Albert Klein (1910-1990, conspirat în documentele cercetate sub diverse nume ca: „Sebeşul”, „Silvestru Dan”, „Dumbravă”, „Păltinişan” sau „Sergiu Nicolaescu”) în acţiunea de „compromitere” a pastorului stingheritor ca „escroc”, „impostor” şi „psihopat”. „Întrucît Albert Klein, episcop evanghelic a fost ales la sfîrşitul anului 1975 în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, se spune în „planul de măsuri” citat, „în conlucrare cu Serviciul II din Direcţia I şi UM 0920 – Bucureşti, vom iniţia măsuri ca prin intermediul celui în cauză, să se exercite o influenţă pozitivă asupra lutheranilor din R.F. Germania, Ţările Scandinave şi America, în vederea contracarării propagandei ostile ţării noastre desfăşurate de Richard Wurmbrand” (ACNSAS, I 146678, vol. 7, f. 3).

Referindu-se la acţiunile întreprinse de-a lungul anilor şi contra lui Wurmbrand, colonelul de Securitate Dumitru Bujeniţă reliefează într-un material din 1976 aportul lui „Sergiu Nicolaescu” în cadrul acestor operaţiuni complexe (ACNSAS, R 289570, vol. 1, ff. 69-70). Asta, după ce acelaşi ofiţer a subliniat într-o notă de caracterizare a lui „Silvestru Dan”, din 6 august 1971, că acesta „a luat poziţie hotărîtă şi a influenţat şi alte personalităţi marcante pentru a lua atitudine contra activităţii ostile duse împotriva ţării noastre de Wurmbrand R.” (ACNSAS, R 289570, vol. 1, f. 79; a se vedea şi „Planul de dirijare” din 6 august 1971, ibidem, f. 83).

În jurul lui Wurmbrand s-au ţesut o sumedenie de legende, care, odată cu descătuşarea presei, au fost răspîndite mai ales în perioada post-comunistă prin intermediul unei literaturi memorialistice îndoielnice sau prin articole publicate în ziare care ignorau toate regulile deontologiei jurnalistice. De o largă răspîndire se bucură legenda potrivit căreia Wurmbrand ar fi fost salvat în puşcărie de către muribundul Valeriu Gafencu. În loc s-o folosească el însuşi, Gafencu i-ar fi oferit lui Wurmbrand streptomicina, salvîndu-i astfel viaţa (cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Cuvânt înainte de Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 154-178).

Gafencu a fost un student gardist, originar din Basarabia, condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru instigarea unor tineri din Iaşi de a participa la rebeliunea din 1941 şi înarmarea unui elev (ACNSAS, P 013125, vol. 1, f. 606, f. 629), pentru recrutarea unor elevi de la Liceul Militar, mijlocită de Paul Miron şi Mircea Bulibaşa, şi organizarea unei şedinţe legionare în viile din regiunea Copou din Iaşi (ACNSAS, P 013138, vol. 1, f. 37). În limbajul justiţiei, din 1941, toate acestea au fost rezumate în formula: „crimă de constituire de asociaţiune şi activitate legionară potrivnică ordinei existente în Stat” (ACNSAS, P 013138, vol. 1, ff. 105v-106).

Pentru întîmplarea cu streptomicina oferită de Gafencu lui Wurmbrand nu există nici o atestare documentară. În folclorul concentraţionar post-comunist, îmbogăţit prin alte povestiri fantastice, naraţiuni pseudoistorice şi colportaje criptice, se mai susţine că Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la creştinarea lui Wurmbrand (Ianolide, p. 161).

Într-un volum intitulat, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise. Cuvânt înainte de arhiepiscopul Andrei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 171, se susţine că Wurmbrand s-ar fi convertit în detenţie la religia ortodoxă. O aserţiune similară, tot falsă pe care o respinge cu vehemenţă fiul pastorului în 2009, a fost răspîndită şi într-o revistă şi apoi pe internet. Acolo se susţine că ultima dorinţă a pastorului ar fi fost să devină ortodox (cf. Ioana Maria, opinii, în:Formula AS, nr. 730, 2006).

Dar şi Wurmbrand însuşi a fost un creator de legende autobiografice, folosite cu scopul de a-şi impresiona adepţii şi de a oferi publicului occidental o imagine înspăimîntătoare şi hiperbolizată despre ororile din lumea comunistă.

Pastorul a devenit cunoscut în Occident prin scrieri militant anticomuniste şi acţiuni spectaculoase. În textele sale a recurs la un limbaj propagandistic belicos şi radical. În numeroasele sale lucrări cu tentă teologică şi autobiografică există un amestec de exagerări nestăpînite, neadevăruri şi mistificări zburlite, care nu-i permit unui cititor situat în afara problematicii propriu zise să distingă exact frontiera între realitate, ficţiune propagandistică, zel misionarist şi fantezie religioasă. Tocmai aceste neajunsuri publicistice flagrante au fost folosite de către Securitate în acţiunile sistematice de discreditare şi demonetizare a mesajelor publice ale pastorului.

Într-una din scrierile sale autobiografice, de exemplu, Wurmbrand afirmă că în urma discuţiilor cu un securist care l-a anchetat, acesta s-ar fi convertit la creştinism (cf. Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 77), iar Gheorghiu-Dej însuşi s-ar fi întors la credinţa creştină, datorită influenţei unei servitoare, ceea ce „i-a dat tăria să se opună stăpînilor lui sovietici” (ibidem, pp. 295-296).

În aceeaşi scriere, Wurmbrand povesteşte şi un episod legat de primirea unui pachet care „conţinea o sută de grame de streptomicină” pe care a oferit-o el codeţinutului [Ion] Sultaniuc, „un antisemit înverşunat”, grav bolnav, care a preferat să moară şi să nu primească „nimic de la un evreu” (ibidem, pp. 139-140). În memorialistica post-comunistă pro-legionară relatarea lui Wurmbrand a fost dezavuată drept „minciună”, susţinîndu-se că Sultaniuc ar fi refuzat medicamentul „nu pentru că era antisemit”, ci pentru că pastorul i-a criticat pe legionari şi l-ar fi denigrat pe Corneliu Zelea Codreanu, afirmînd că acesta era „cumpărat de comunişti” (Cf. Sfântul închisorilor..., p. 183). Totodată i se reproşează lui Wurmbrand, descris ca un om „fără caracter”, că a trecut intenţionat sub tăcere faptul că, în realitate, Gafencu i-ar fi salvat viaţa (ibidem, pp. 179, 181).

O altă versiune a episodului cu streptomicina a fost răspîndită de preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa într-un interviu, îmbogăţind astfel folclorul post-carceral. În interviul amintit, el spune că „după eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Tîrgu Ocna cu Valeriu [Gafencu], mi-a spus că primea în închisoare medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai tîrziu a aflat că i le trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au făcut comuniştii, nu sunt decît nişte poveşti” (cf.Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, cu o prefaţă a mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, p. 46).

Versiune audio, RFE, 11.6. 2014

____________________

(*)  Fritz Cloos a fost scos din reţeaua informativă pe data de 8 iulie 1987, precum rezultă din raportul de abandonare, motivîndu-se acest fapt prin „vîrsta înaintată (78 ani) care nu-i mai permite realizarea în bune condiţii a sarcinilor trasate şi deplasarea la întîlniri”. În raport activitatea lui Cloos este apreciată, specificîndu-se că „[...] a furnizat un număr mare de informaţii, de valoare, care au stat la baza unor acţiuni combinative şi de documentare a activităţii duşmănoase desfăşurate în străinătate de elemente ostile ţării noastre”. 

ACNSAS, SIE 2732, vol. 21, ff. 180-180v

Addenda

 

[1. März 1948. Handschriftliche Erklärung von Richard Wurmbrand, nach einem Verhör]

[1 martie 1948. Declaraţie autobiografică a arestatului Richard Wurmbrand, scrisă în timpul anchetei, în faţa comisarului, G. Petrescu]

1. III. 948

Dată în faţa noastră

(ss) Comis. G. Petrescu

Declaraţie[1]

Subsemnatul Richard Wurmbrand, din Bucureşti, Str. Colonel Orero 22, poştaş al Misiunii Bisericii Norvegiene, solicitat a-mi face autobiografia, declar următoarele:

Sunt născut la Bucureşti, în 26 Martie 1909[2]. Tatăl meu era dentist, mamă-mea gospodină. Când nu aveam decât 2 ani tatăl a emigrat împreună cu întreaga familie – compusă din soţie, trei fraţi mai mari şi mine – la Istambul (Turcia).

Acolo mi-am petrecut toată copilăria. Am făcut acolo 4 clase primare şi 4 liceale.

Tatăl murind, familia noastră a sărăcit. Mama nu mai avea cu ce să mă ţină la şcoală. La urmă, prin anul 1921 cred, mama a venit în România cu cei 4 fii ai ei.

Posedând bine mai multe limbi, nu mi-a fost greu să-mi câştig aici existenţa, deşi eram încă foarte tânăr. Am intrat ca corespondent la o firmă Feher, Nagy şi Kövösy, din Bucureşti, str. Gabroveni.

Nu aveam atunci nici o ideologie precisă, ci-mi trăiam viaţa în vânt.

Prin anul 1924, un afiş lipit pe stradă m-a atras spre un sediu al Partidului Social-Democrat care se deschidea tocmai atunci în str. Brezoianu. Pentru prima oară m-am întâlnit acolo cu oameni la care vedeam convingeri precise, fără să-mi pot da seama însă – aveam abia 15 ani – dacă convingerile acestea erau drepte sau nu.

Am continuat să frecventez meetingurile socialiste, care pe atunci erau legale. Acolo am făcut cunoştinţă curând şi cu tineri comunişti care veneau acolo urmărind scopurile lor proprii. Ţin minte pe Lenuţa Filipovici[3] (mai târziu exclusă din mişcare), Matei Pascu (deportat în Transnistria), Brunescu (mort), Filipescu (mort în URSS), Rottenberg, etc.

Aceştia, văzându-mă dornic a îmbrăţişa un ideal, m-au atras spre ei. La socialişti, lucrurile îmi păreau mai puţin romantice decât la comunişti, care erau crunt prigoniţi. Vedeam că ambele grupări au acelaşi ideal de bine cu deosebirea că comuniştii se arătau mai hotărîţi în lupta pentru dobândirea lui.

Astfel am început să frecventez Sindicatele Unitare (loc legal unde activau şi comuniştii) şi mai apoi am aderat la Uniunea Tineretului Comunist, pe atunci clandestină.

Am început să desfăşor activitatea obişnuită pe atunci a comuniştilor tineri: să împart manifeste, să iau parte la manifestaţia ca d. p. la aceia cu ocazia venirii lui Henri Barbusse în ţară, să fac propagandă comunistă în cercuri mici, etc.

Întrucât făceam toate cu mult entuziasm, dar cu puţină pricepere – lucru firesc la 15-16 ani – Poliţia a devenit atentă asupra mea. Au început un lanţ de arestări, maltratări, înaintări la Consiliul de Război. Nu aş putea spune exact de câte ori am fost arestat. Dar nu era de puţine dăţi.

În 1927 am plecat la Paris, invitat de o rudă a mea, scriitorul Conrad Bercovici. Acesta avea acolo legături de prietenie la Ambasada URSS. M-a introdus acolo. Am făcut impresie prin înflăcărarea mea pentru cauză şi ambasadorul sovietic Rakovski[4] m-a trimis la Moscova să studiez la o universitate comunistă.

La Moscova, am urmat timp de trei ani aşa-numitul KUNMZ (cursul Universităţii pentru Naţiunile Apusene)[5], unde am adâncit cunoştinţele mele marxiste-leniniste, am studiat economia politică, sociologia, limba rusă, etc. Citeam enorm de mult şi m-am străduit să-mi fac o cultură cât mai solidă. Eram acolo coleg şi cu actualul secretar general al Ministerului de Interne, Marin Jianu.[6]

La sfârşitul anului 1928, am întrerupt aceste studii, comunicându-mi-se de reprezentanţa PCR la Comintern – condusă pe atunci de un anume Bădulescu[7], nume conspirativ – că trebuie să mă înapoiez în ţară pentru a lucra în U.T.C.

Am căpătat un paşaport fals austriac cu care m-am dus până la Viena. Iar de acolo, organele de frontieră ale Partidului m-au expulzat prin Cehoslovacia în România. Am trecut toate aceste frontiere clandestin.

Am venit în România în prima perioadă a guvernării naţional-ţărăniste, când mişcarea muncitoarească se bucura de o oarecare libertate. Luam cuvântul la felurite întruniri, dar sarcina mea principală consta în editarea unui organ legal al Tineretului, sarcină pe care am şi înfăptuit-o scoţând o foaie intitulată „Tânărul Luptător”.

În aprilie 1929 am fost arestat împreună cu Ion Horvath, Stelian Ciubotaru şi Elena Balogh, sub învinuirea de a fi scris articole aţâţătoare. Mai târziu a fost prins şi girantul responsabil al revistei, Ion Popescu-Puţuri[8].

A urmat un proces răsunător la Curtea cu Juraţi, care a făcut multă acuzaţie. Nu voi povesti toate peripeţiile acestui proces. În urma lui, am fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pedeapsă principală, şi la trei pedepse de 3 luni, 6 luni şi 1 an, fiindcă apologia curajoasă pe care o făceam comunismului era socotită ca ultragiu adus magistraturii.

Întervenind însă o reducere de pedepse la întoarcerea în ţară a regului Carol II, am făcut în total numai 3 ani de închisoare la Văcăreşti şi Doftana. Aici ţineam conferinţe comuniste pentru tovarăşii mei de închisoare.

Liberat în 1932, m-am aruncat imediat iarăşi în lupta comunistă, întâi ca redactor clandestin al Scânteii, apoi ca secretar al Ajutorului Muncitoresc Internaţional. Au urmat iarăşi arestări, prigoniri.

În preziua grevei de la Griviţa am fost ridicat de acasă împreună cu alţi numeroşi fruntaşi comunişti. Fără a avea vreun amestec direct cu greva, am fost totuşi implicat în proces, numai că mă judecam în stare de libertate, împreună cu mai mulţi alţi acuzaţi.[9]

Întrucât am avut iarăşi o atitudine curajoasă de apologie a comunismului, mă păştea o condamnare sigură. Partidul a hotărît atunci să nu mă mai înfăţisez la proces, ci să trec în ilegalitate.

Am fost condamnat în lipsă la 10 ani de închisoare. Partidul m-a trimis la Timişoara, unde urma să lucrez în Comitetul Regional Banat, bine-înţeles clandestin.

Aici s-a produs ruptura cu tot trecutul meu de luptă comunistă, probabil nu prea pricepută, dar, în orice caz, plină de abnegaţie.

Iată şi cum s-a produs această ruptură.

Teroarea împotriva comuniştilor se practica pretutindeni, dar nicăieri ca la Timişoara. Acolo Rîmneanţu, şeful siguranţei, şi Gritta[10], prefectul oraşului schingiuiau de moarte pe comuniştii căzuţi în mâinile lor. Cu 1 lună înainte de sosirea mea la Timişoara ei uciseseră în chinuri pe comunistul Encel[?]. Era lucru precis că dacă eram arestat acolo mă aştepta aceiaşi soartă.

Secretarul regionalei, sub care aveam de lucrat, era un anume Dudaş, descoperit mai târziu a fi fost în serviciul acoperit al Siguranţei. Era ungur de origine. Acum este condamnat la Budapesta pentru participare la complotul reacţionar al lui Bela Kovacs[11] contra democraţiei.

Eu nu ştiam că el e agent acoperit. Dar purtarea lui mi se părea de la început ciudată. Era necinstit în cele materiale, imoral în relaţii cu muncitoare, ş.a.m.d. Pe mine mă pizmuia, crezând că - prin capacităţile mele – îi voi lua locul la şefie.

Deşi eram condamnat la osândă grea şi aş fi trebuit să ies numai noaptea, cu mari precauţiuni, el mi-a poruncit odată, sub un pretext oarecare, să mă duc la tipografia clandestină dimineaţa pe la 11, indicându-mi şi traseul exact pe care să-l parcurg.

Pe acest traseu mă aştepta poliţie în frunte cu Serghie Urbaciov, fost comunist de seamă, tovarăş al meu de închisoare, trecut în slujba Siguranţei.

Am fost arestat. Lesne de închipuit este breşa morală pe care a produs-o în mine arestarea precis pusă la cale de propriul meu superior în partid şi operată de unul cu care suferisem alături în închisoare. Şi eram în mîinile zbirilor celor mai răi, care nu au întârziat să se poarte după maniera lor.

Nu am rezistat. Eu, altădată cunoscut pentru faptul că refuzam să fac orice declaraţii, de astă dată am fost slab – numai Dumnezeu, care ştie tainele inimii, mi-e martor cât de mult am regretat şi regret acel moment – şi am dat declaraţii. Nu am destăinuit tot, dar a fost deajuns să spun 2-3 adrese corespunzătoare. Respectivii fiind arestaţi şi supuşi şi ei unui tratament barbar, au spus şi ei pe alţii, aceia pe alţii. Acum când văd lucrurile într-o altă lumină, îmi dau seama că de fapt Poliţia din Timişoara nu a aflat de la noi toţi multe lucruri noi. Îmi închipui că ea trebuie să fi ştiut o mare parte de la informatorii pe care-i avea dinainte de mişcare. Dar acum ea avea patrulă să opereze toate arestările şi să însceneze un proces cum îi plăcea, fără să-şi decopere informatorii.

Când am văzut cum cei 2-3 daţi de mine dau pe alţii, aceia pe alţii ş.a.m.d., eu m-am îngrozit. Era ziua cea mai tragică a vieţii mele. Am vrut să mă sinucid, dar am fost observat şi împiedicat. Slăbiciunea unui moment făcuse din vajnicul luptător de altădată o cârpă.

M-au dus la Siguranţa din Bucureşti, la Inspectorul Vintilă Ionescu, unde au căutat să afle de la mine mai multe despre organizaţiile de Partid din afara Timişoarei. Să fi vrut însă şi tot nu aş fi avut putinţă să le fac serviciul, fiindcă organizaţia conspirativă era de aşa fel încât fiecare cunoştea numai ramura sa. M-am limitat deci la generalităţi şi teorii despre organizaţia comunistă în general, care însă şi ele îi uimeau, fiindcă acum mi-am dat seama că conducătorii Siguranţei nu ştiau nici lucrurile cele mai elementare despre structura mişcării comuniste. Vorbind despre aceasta, care se putea găsi în orice carte bună comunistă franceză, le-am făcut lor o bună impresie, fără a mai dăuna nimănui.

Căutam însă – sunt pastor, vorbesc ca înaintea lui Dumnezeu – şi vreau să fiu cinstit în toate – să câştig favoarea lor pentru a scăpa de anii de închisoare care mă păşteau şi care ar fi fost imposibil de suportat, spre deosebire de cei din trecut, fiindcă aş fi fost privit cu dispreţ de atâţia tovarăşi care sufereau din cauză că eu nu am fost la înălţimea datoriei mele.

A urmat procesul din Timişoara în care – în bună parte, ca rezultat al atitudinii mele în apărare – numai puţini – cred că vreo 6-7 au fost condamnaţi, iar ceilalţi toţi achitaţi. Am fost achitat şi eu.

La condamnarea mea în procesul ceferiştilor am făcut opoziţie, susţinută cu mulţi bani de familia mea. Sentinţa a fost anulată.

Eram liber. Trecutul meu comunist se prăbuşise. În închisoare încă, nu mărturisisem niciunuia din tovarăşii mei tot ce s-a întâmplat şi cum, fiindcă ştiam că ar fi fost zadarnic. O revenire nu mai exista. Partidul nu mai reprimea în nici un caz pe cineva ca mine. Pe de altă parte, tovarăşii aceştia pe care într-un moment de decădere sufletească îi trădasem, erau toată viaţa mea. Doream să rămân cât mai mult în preajma lor. Dar, desigur, nu s-a putut. Vestea că Wurmbrand a trădat s-a lăţit. Niciodată nu am reuşit să am cu vreun tovarăş de seama de partid o explicaţie despre cele întâmplate. Astfel au luat formă împrejurul meu zvonurile cele mai fanteziste. Oamenii care duceau o viaţă conspirativă şi vedeau pretutindeni primejdii, îşi închipuiau că eu lucrez contra lor.

Când colo, adevărul era că eu petreceam nopţi plângând cele întâmplate şi mi-aş fi dat jumătate din viaţă pentru a le putea repara şi pentru a umple prăpastia care se săpase între mine şi idealul tinereţii mele.

Trebuind să-mi câştig existenţa, am ocupat un serviciu bine retribuit ca corespondent în limbi străine la o societate comercială „Fides” S.A. din Str. Doamnei. Pierzând orice suport moral, duceam acum o viaţă fără căpătâi în chefuri, jocuri de noroc şi destrăbălări, căutând să-mi uit amarul.

Siguranţa mă chema din când în când  crezând că eu îi pot da relaţii despre membrii partidului, mă ameninţa şi-mi oferea bani. Dar eu nu aveam nici dorinţa, nici putinţa de a-i face serviciile cerute, deoarece, bineînţeles, toţi tovarăşii se fereau acum de mine. Nu puteam spune decât generalităţi sau îi făceam traducere dintr-o revistă comunistă germană sau franceză, ca să nu ajung iar pe mâna lor.

Nedrepte au fost zvonurile care s-au format împrejurul meu. În afară de cei din Timişoara, asupra cărora am dat declaraţii în împrejurările descrise mai sus, nu am denunţat niciodată pe nici un comunist Siguranţei. [12]

Revenind la şirul povestirii:

Lucram la soc. Fides. Curând m-am îmbolnăvit însă de tuberculoză, rezultat al anilor de închisoare. M-am dus mai întâi la sanatoriu la Predeal, apoi într-un sat la Noua. Asta era în 1937.

Acolo am cunoscut pentru prima oară Biblia. Citind Noul Testament cu viaţa lui Isus atâta de curată, de frumoasă, de luminoasă, am comparat-o cu viaţa mea stricată, pătată, păcătoasă şi am aflat că Isus îţi oferă putinţa de refacere a vieţii prin pocăinţă şi iertarea păcatelor. M-am adâncit în doctrina creştină, care până atunci îmi era necunoscută, am crezul în Isus şi în viaţa veşnică. Eram fericit să fi găsit un liman pentru sufletul meu zbuciumat, eram fericit să fi găsit oameni - credincioşii – care nu se dau înapoi dezgustaţi, înaintea unui păcătos, ci îl primesc cu drag, îndemnându-l să apuce o cale bună.

M-am botezat în Martie 1937. Credinţa mergea crescând. Aveam iar bucuria vieţii. Eram convins că, pe altă cale, voi putea fi iaraşi de folos oamenilor mei.

La 1 aprilie 1939, Misiunea Bisericii către Evrei, condusă atunci de pastorul Allison, m-a angajat ca secretar al ei, apreciind capacităţile mele şi râvna mea pentru Hristos.

Pastorul părăsind ţara, scurt timp înainte de începerea războiului, am rămas eu la conducerea comunităţii, iar la începutul 1941 am primit hirotomia de pastor.

Am condus biserica în toţi anii războiului şi dictaturii antonesciene. Am predicat deschis contra războiului, biserica noastră a fost închisă, eu am fost de mai multe ori arestat, maltratat, trimis în judecată. Liber, organizam ajutorarea miilor de credincioşi care umpleau închisorile precum şi a evreilor din Transnistria, luând mari riscuri asupra mea.

În timpul războiului, Misiunea noastră a fost preluată şi ajutată în toate aceste scopuri de societatea misionară suedeză.

După încheierea păcii, pastorul norvegian Magne Salheim s-a mutat din Galaţi la Bucureşti şi a preluat conducerea Misiunii Bisericii Norvegiene, eu lucrând sub el.

În calitatea aceasta, munca mea consta din publicarea Evangheliei şi organizarea împreună cu el a unei largi acţiuni de ajutorare. Mai ales în timpul secetei am ajutat diferite instituturi cu mari cantităţi de alimente, haine şi bani.

Munca de ajutorare continuă şi acum prin Crucea Roşie Română, căreia i-am cedat într-o singură lună 12 vagoane de alimente şi untură de peşte cu valoare de peste 50 milioane lei.

Cu acţiunea asta de ajutorare şi predicarea Evangheliei eram ocupat până în momentul arestării.

Nu desfăşor din 1934 nici o activitate politică de nici un fel, ci caut numai să-mi împlinesc slujba de servitor al lui Hristos.

Aceasta-i declaraţia mea pe care o semnez.

(ss) Pastor R. Wurmbrand

1 Martie 1948

Ştersături şi adaosuri făcute de mine.

(ss) R.W.

ACNSAS, I 146678, vol. 6, ff. 81-87

---

[1] Document manuscris. Transcriere: Elena-Irina Macovei.

[2] Corect: 24 martie 1909.

[3] Elena Filipovici care a purtat ca ilegalistă numele conspirativ „Maria Ciobanu“, victimă a represiunilor staliniste, condamnată la moarte la 15 decembrie 1937, la vîrsta de 34, în timpul emigraţiei în Uniunea Sovietică, asemenea luiMarcel Pauker, Cristian Rakovski, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Elek Köblös („Balthazar“, „Bădulescu“, „Dănilă“, care între 1924 şi 1927 fusese liderul P.C.R.) ş.a. A activat în mişcarea social-democrată, apoi în cea comunistă devenind secretară a C.C. al U.T.C. şi redactor responsabil al ziarului „Tineretul socialist“. A lucrat în Comisia Centrală de Femei a C.C. al P.C.R. şi a făcut parte din comisia de pregătire a celui de-al V-lea Congres P.C.R., din 1931, fiind aleasă în C.C. şi în Biroul Politic. Între anii 1935 şi 1937 a fost membră a Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste (Cominternul).

[4] Cristian Rakovski (1873-1941), medic, revoluţionar de profesie, membru în conducerea internaţionalei comuniste, Cominternul, diplomat sovietic, victimă a epurărilor sîngeroase iniţiate de Stalin. Apropiat de Constantin Dobrogeanu Gherea şi scriitorul Panait Istrati, iniţial prieten cuMarcel Pauker (1896-1938) şi el o victimă a terorii staliniste (Marcel Pauker. „Ein Lebenslauf. Jüdisches Schicksal in Rumänien 1896-1938”. Mit einer Dokumentation zu Ana Pauker / Marcel Pauker. O biografie, ed. William Totok/Erhard Roy Wiehn, Konstanz, 1999.)

[5] KUNMZ: Universitatea Comunistă pentru Minoritățile Naționale din Partea de Vest a Țării „Julian Marchlewski” (în rusă Коммунистический университет национальных меньшинств Запада имени Мархлевского - КУНМЗ), instituție de învățământ din Moscova care a funcționat sub conducerea Cominternului între anii 1922–1936 şi care avea numele primului rector, comunistul polonez Julian Baltazar Marchlewski (1866-1925, „Karski”, „Kujawiak”).

[6] Generalul Marin Jianu a fost la începutul anilor 1950 ministru adjunct de interne.

[7]„Bădulescu“ era numele conspirativ al lui Elek Köblös (1887-1938).

[8] Ion Popescu Puțuri (1906-1993), istoric, membru PCR din 1932, ilegalist. În 1949 a fost Director general al Agenției Române de Presă AGERPRES, ambasadorul R.P.R. la Budapesta, în 1956, membru al C.C. al P.C.R., director al Institutului de Istorie al Partidului, l-a apărat pe Nicolae Ceaușescu în timpul Congresului al XII-lea al P.C.R., din 1979, cînd acesta fusese criticat de Constantin Pârvulescu (1895-1992), cofondator al P.C.R., în 1921, unul din cosemnatarii „scrisorii celor 6”, din 1989, alături de Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu și Silviu Brucan.

[9] Greva de la Atelierele CFR Grivița a avut loc la 16 februarie 1933, în urma intervenţiei armatei şi jandarmeriei - care au deschis focul - au murit 7 persoane. Negocierile delegaţiei greviştilor (din care au făcut parte militanţi ai stîngii, Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie) cu direcţia atelierelor au eşuat. Gheorghiu-Dej, Stoica, Doncea împreună cu peste 120 de alţi muncitori au fost arestaţi şi condamnaţi. Represiunea sîngeroasă şi condamnările la închisoare au intrat în istoriografia comunistă sub denumirea generică de „Griviţa Roşie“ (cf. Ştefan Pascu, Istoria României. Compendiu, Editura didactică şi pedagogică, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, pp. 394-397).

[10] Probabil Ovidiu Gritta, chestor în anii 1930.

[11] Béla Kovács (1908-1959), lider al Partidului Micilor Agrarieni (Kisgazdapárt), arestat în 1947, eliberat dintr-un lagăr sovietic în 1956, ministrul agriculturii în guvernul revoluţionar al lui Imre Nagy, în 1958 deputat în parlamentul de la Budapesta.

[12] Alte detalii despre implicarea lui Wurmbrand în întîmplările de la Timişoara, în: William Marin/Ion Luncan, Două secole de luptă revoluţionară în sud-vestul României, Facla, Timişoara, 1984, pp. 95-96.

***

[20. Juni 1972. Bericht bezüglich des Appells, der von den rumänischen Behörden und einigen offiziell anerkannten Religionsgemeinschaften als „Sekten” diffamierte neoprotestantische Glaubensgemeinschaften aus Rumänien unter dem Titel „An die christlichen Kirchen der ganzen Welt” im Ausland veröffentlicht wurde. Das Dokument bezieht sich auch auf die Tätigkeit von Richard Wurmbrand]

[20 iunie 1972. Notă cu privire la apelul intitulat „Către bisericile creştine din toată lumea“ trimis în străinătate de reprezentanţii unor „secte religioase“ din România. Document cu referiri la Richard Wurmbrand]

Ministerul de Interne Strict secret

Nr. 121/0081406 din 20 iunie 1972

Notă

privind „apelul“ trimis în străinătate de unele elemente duşmănoase din rândul sectelor religioase din România

Cunoaştem că recent un grup de „reprezentanţi“ ai unor secte religioase din ţara noastră a trimis în străinătate, pe căi ilegale, un „apel“ intitulat „Către bisericile creştine din toată lumea“.

„Apelul“ are un accentuat conţinut duşmănos la adresa regimului nostru, scoţând în evidenţă „persecuţiile şi oprimarea religioasă“ la care ar fi supuşi credincioşii din România. El semnalează o pretinsă lipsă de libertăţi religioase, prigoana şi persecuţiile la care ar fi supuşi credincioşii din unele părţi ale ţării, menţionându-se judeţele Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Braşov, Bacău, Gorj, Galaţi şi partea de nord a Moldovei. Se arată că au fost închise lăcaşurile cultelor baptist, creştin după evanghelie şi penticostali, au fost arestaţi şi condamnaţi: compozitorul de muzică religioasă Iacob Alecu din Sibiu, pastorii Caraman Constantin, Răscol Victor, Mihai Cornel, Răscol Emanoil, fraţii Tarnavski etc. În material se arată, de asemenea, că autorităţile române ar fi dispus dărâmarea unor lăcaşuri de cult în oraşele Dej şi Lugoj şi ar fi concediat diferiţi predicatori, declanşându-se „o vastă campanie de reprimare a religiei şi activităţilor de cult“.

„Apelul“ cere credincioşilor din toată lumea, opiniei publice mondiale, „să-şi unească eforturile, să-şi ridice glasul şi să facă presiuni pentru respectarea drepturilor în România şi pentru eliberarea cât mai grabnică din închisori a tuturor deţinuţilor pentru activităţi religioase“.

De menţionat că o parte din materialul amintit a intrat în posesia fugarului Richard Wurmbrand, care l-a publicat în fiţuica pe care o editează, folosindu-l astfel în campania ostilă ţării noastre desfăşurată în Anglia, pentru „a dovedi lipsa de libertăţi religioase din România“, precum şi „existenţa unei biserici clandestine în ţară“. Menţionăm că „apelul“ a fost difuzat congregaţiilor religioase din Marea Britanie (subl.n. – W.T.).

Raportăm că „apelul“ sus-menţionat este semnat de un grup de nouă cetăţeni din România, în numele „Comitetului de ajutorare a celor persecutaţi şi de informare a opiniei publice mondiale“.

Către,

Bisericile creştine din toată lumea

Aducem la cunoştinţa creştinilor din toată lumea, opiniei publice mondiale, căci în România, ţara sutelor de mii de credincioşi, puţina libertate de a se închina lui Dumnezeu este din nou violată în modul cel mai flagrant.

De pe la mijlocul anului 1970 autorităţile au declanşat o vastă campanie de reprimare a religiei şi a activităţilor religioase. Aceasta a început cu publicarea unei legi care interzice orice adunare a bisericilor neautorizate sau a grupurilor de credincioşi, sub motiv de trândăvie, pierdere de timp etc., aplicându-se amenzi între 1.000–5.000 lei credincioşilor din judeţele: Satu Mare, Bistriţa, Târgu Mureş, Baia Mare, Braşov, Bacău, Târgu Jiu, Galaţi, nordul Moldovei şi altele. De menţionat este faptul că Biserica Baptistă din Baia Mare posedă autorizaţie de funcţionare şi totuşi au fost amendaţi cu sume mari, aflându-se în judecată cu autorităţile şi în prezent.

Numai în primele şase luni de la apariţia decretului s-au aplicat credincioşilor amenzi în valoare de peste 500.000 lei. Persecuţiile au continuat să crească în intensitate. La sfârşitul anului 1970 a fost judecat şi condamnat la 8 ani închisoare compozitorul de muzică religioasă Iacob Alecu din oraşul Sibiu. Au fost închise numeroase localuri de rugăciune ale cultelor: Baptist, Creştini după Evanghelie, Penticostal, din toate judeţele ţării. Asemenea cazuri avem în Dej, Lugoj şi altele, unde ele au fost şi dărâmate. Numeroşi pastori şi predicatori au fost scoşi din funcţii.

S-a limitat activitatea cu tineretul în biserici, autorităţile amestecându-se chiar şi în fondurile băneşti ale bisericilor, cu toate că nu finanţează ei cu nimic.

Anul 1971 a început cu numeroase percheziţii domiciliare, soldate cu confiscarea a numeroase Biblii, cărţi de cântări şi alte cărţi cu caracter religios. Persecuţiile au crescut în intensitate, şi în luna octombrie 1971 au fost arestaţi pentru activitate religioasă şi internaţi fără a fi judecaţi pastorii: Caraman Constantin, Răscol Victor, pastor pentru ţigani, fostul dirijor de cor Mihai Cornel, fraţii Tarnavschi, Răscol Emanuel etc.

Cerem credincioşilor din toată lumea, opiniei publice mondiale, tuturor oamenilor de bună credinţă, să-şi unească eforturile, să-şi ridice glasul şi să facă presiuni pentru respectarea libertăţilor religioase din România şi pentru eliberarea cât mai grabnică din închisoare a tuturor deţinuţilor pentru activităţi religioase.

Comitetul de ajutorare a celor persecutaţi şi de informare a opiniei publice mondiale, România, 1971.

[semnături indescifrabile]

ACNSAS, SIE, dosar nr. 4, vol. 1, ff. 252–254, în: Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri-cadre, obiective şi metode, vol. II (1967-1989), (Die Securitate. Struktur und Kader, Ziele und Methoden, Bd. II, 1967-1989), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006., pp. 410-411.

***

[15. März 1974. Referat der Securitateeinheit U.M. 0920/F bezüglich rumänischer Emigrantenorganisationen aus England. Hier veröffentlichen wir bloß einen Auszug aus dem umfangreichen Dokument, in dem Richard Wurmbrand erwähnt wird, der im Auftrag der Securitate von zahlreichen Kirchenvertretern aus Rumänien im Ausland diffamiert und diskreditiert wurde – auch von einigen Repräsentanten der Evangelischen Kirche aus Siebenbürgen [AB]. Die konkreten Anweisungen, die Berichte dieser Kirchenleute nach der Ausführung der Aufträge sowie die Berichte Dritter über den Ablauf und den Erfolg dieser Desinformationsoperationen lassen sich heute anhand zahlreicher Dokumente belegen]

[15 martie 1974. Referat întocmit de U.M. 0920/F cu privire la organizaţiile emigraţiei române din Anglia. Aici reproducem doar fragmentul - dintr-un amplu document – în care se face o referire la Wurmbrand despre care unii ierarhi ai celorlalte culte din România aveau sarcina dez-informativă să-l discrediteze în ţară şi-n străinătate şi să răspîndească zvonuri tendenţioase legate de el]

Ministerul de Interne Strict secret

U.M. 0920/F

Nr. F. 600/0018836

din 15 martie 1974

[...]

6. Evanghelismul Subteran

(„Underground Evanghelism“)

Are sediul la adresa: 16 Morden Road, London S.W. 193 B 7, desfăşoară propagandă religioasă, anticomunistă, folosind însemnate fonduri materiale şi resurse umane. Astfel, există un numeros personal în diferite ţări care selectează, traduce, tipăreşte şi introduce literatură religioasă şi de propagandă în ţările socialiste.

În anul 1973 s-au tipărit în mai multe limbi 2,5 milioane exemplare de astfel de cărţi, broşuri, manifeste etc., care au fost difuzate în ţările socialiste.

De asemenea, „Evanghelismul Subteran“ traduce şi tipăreşte rapoarte şi lucrări primite – pe căi ilegale – de la diverşi „credincioşi şi persecutaţi din ţările comuniste“. În acest sens a fost tipărită o carte scrisă de un „credincios“ din U.R.S.S., pe nume Serghei Kourdakov. Din R.S. România au primit şi prelucrat două scrisori cu caracter duşmănos, referitoare la situaţia religiei şi a bisericii din ţara noastră în general. Una din aceste scrisori, pretinsă a fi redactată în numele „comitetului de ajutorare a celor persecutaţi şi de informare a opiniei publice mondiale“, se adresează bisericilor creştine din întreaga lume, iar cealaltă se intitulează „scrisoare deschisă, România 1971“ şi este destinată secretarului general al O.N.U.

Această organizaţie tipăreşte şi răspândeşte literatură de propagandă religioasă şi pentru Occident, prin care atrage atenţia asupra „persecuţiilor din ţările comuniste“.

Organizează emisiuni de radio cu conţinut religios-propagandistic în toate limbile şi către toate ţările socialiste. În 1973 s-au efectuat 2.656 de astfel de emisiuni, fiecare a câte un sfert de oră, cheltuindu-se suma de 150.000 lire sterline. Emisiunile se fac din Portugalia, cea adresată „credincioşilor“ din România având loc duminica dimineaţă.

O altă cale de transmitere a materialelor întocmite o reprezintă poşta internaţională.

Din raportul prezentat de D. Smith (directorul pentru operaţiunile continentale) la şedinţa anuală din 10 noiembrie 1973 a rezultat că în prezent organizaţia are peste 500.000 de adrese prelucrate în computere, la care se trimit biblii, literatură religioasă etc.

Organizaţia acordă o atenţie deosebită delegaţiilor ansamblurilor artistice, echipajelor unor nave – unde se găsesc „persoane de încredere“ – pentru introducerea unor astfel de materiale.

„Evanghelismul Subteran“ este preocupat şi de asigurarea unui „fond de ajutorare a bisericilor şi cultelor ilegale“, a conducătorilor acestora şi a familiilor celor „persecutaţi“. În acest scop se folosesc forme şi metode legale. Organizaţiile

comerciale trimit cadouri, inclusiv automobile, ajutoare băneşti etc.

În ce priveşte ţara noastră, o activitate susţinută desfăşoară teologii Hunter şi David Hatwai, care vizitează R.S. România, unde aduc o cantitate însemnată de biblii şi scot o serie de materiale.

Fondurile acestei organizaţii provin în special din colete publice. Numai cu ocazia şedinţei anuale din 1973 au fost strânse fonduri de mii de lire sterline.

Preşedinte şi fondator al „Evanghelismului Subteran“ este preotul L.J. Bass.

Există semnalări că Richard Wurmbrand organizează acţiuni ostile ţării noastre şi prin intermediul organizaţiei menţionate (subl. n. – W.T.).

[...]

ACNSAS, SIE, dosar nr. 4, vol. 1, ff. 14–26 în:Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri-cadre, obiective şi metode, vol. II (1967-1989), (Die Securitate. Struktur und Kader, Ziele und Methoden, Bd. II, 1967-1989), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006., vol. 2, pp. 430-431.

***

Zum gleichen Thema - weiter hier. Mai departe aici.

Tarnorganisation - Organizaţie paravan

Im Einsatz - În luptă

Techniken der Manipulation - tehnici de manipulare

Vom SD zur Securitate - de la SD la Securitate 

Vom SD zur Securitate - de la SD la Securitate (II) 

Die Heiligenfabrik – Fabrica de sfinţi

July 12, 2014, 8:40 am

≫ Next: 2014: Jahr der Erinnerungskultur

≪ Previous: Geschichten aus dem Kalten Krieg - Din vremurile războiului rece

$

0

0

+ + + Hetze gegen Ungarn und Homos. Neue rechtsradikale Partei in Rumänien, die tageszeitung (taz), 26. 8. 2014 + + +

Aktualisiert - actualizat - 28. 8. 2014, 10:23 h 

                Die Heiligenfabrik – Fabrica de sfinţi

Hermeneutik als Umdeutungsinstrument *** Um die Abbildungen besser lesen zu können, öffnen Sie das Bild mit der rechten Maustaste in einem neuen Tab oder einem anderen Fenster.

Hermeneutica - folosită ca instrument al răstălmăcirii *** Pentru o lectură adecvată, apăsaţi cu mouse-ul (dreapta) pe imaginea pe care doriţi s-o  citiţi şi o deschideţi într-un tab nou sau într-o fereastră nouă.

William Totok, „Dicţionarul martirilor creştini din România”, în: aLtitudini, anul 2, nr. 19, 2007, p. 35.

id., „Despre credibilitatea lui Pacepa. Interviu cu istoricul german Georg Herbstritt”, în: aLtitudini, anul 2, nr. 20, 2007, pp. 4-5. 

id.,„Xenofobie şi manipulare a istoriei / Un abecedar al urii /. Reabilitarea tacită a legionarismului”, în: aLtitudini, anul 2, nr. 22-23, 2007, p. 30. [Scrieri hagiografice dedicate lui Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Valeriu Gafencu]

id., „Mistificarea istoriei”, în: aLtitdini, anul 3, nr. 34, 2008, p. 19.

id.,„Despre Moses Rosen în arhivele Securităţii”, în: aLtitudini,anul 4, nr. 35-36, 2008, p. 10.



***

[27 aprilie 1970. Declaraţia lui Nicolae Orbulescu despre ceea ce i-a povestit Nistor Chioreanu în legătură cu mişcarea legionară, începînd cu perioada guvernării legionare şi terminînd cu întîmplările de după eliberarea lor din închisoare, în 1964. Fragment.]

Dată în faţa noastră

Astăzi 27 aprilie 1970

Lt.-col. Dumitrescu V.

DECLARAŢIE [1]

Subsemnatul ORBULESCU NICOLAE, născut în anul 1915 februarie 4, în oraşul Caransebeş, jud. Caraş-Severin, fiul lui Nicolae şi Maria, ambii decedaţi, domiciliat în Caransebeş, str. Sebeşului nr. 7, jud. Caraş-Severin, de profesie contabil la Seminarul Teologic din Caransebeş, am absolvit şcoala militară pregătitoare de ofiţeri de rezervă, cu gradul de sublocotenent, am absolvit cu titulul de licenţă dreptul şi filozofia la Universitatea din Bucureşti, fost legionar, cu gradul de ajutor comandant, posesor al buletinului de identitate seria K. nr. 967776 eliberat de Miliţia Caransebeş, declar următoarele:

Am cunoscut pe CHIOREANU NISTOR în anul 1940, în timpul guvernării legionare, prin luna octombrie, la secretariatul org. legionare cu ocazia unei Şedinţe cu şefii de org. judeţene şi regionale, CHIOREANU NISTOR fiind şeful org. legionare Ardeal, cu sediul la Sibiu. După şedinţă am fost împreună adică subsemnatul şi CHIOREANU N. la preşedinţie la Sima. Sima a stat cu el de vorbă 1-1,30 oră, după care a venit la mine în birou şi mi-a spus că l-a chemat pe CHIOREANU la masă, dar acesta nu ştie dacă va putea veni, în caz afirmativ să-l duc la masă şi să-l aşteptăm şi pe el. După cîte reţin CHIOREANU N. nu a fost la masă şi a plecat la Sibiu. L-am reîntîlnit pe CHIOREANU N. la Sibiu, unde subsemnatul am fost să pregătesc cu organizaţia legionară primirea la Alba-Iulia la 1 dec. 1940 a lui ANTONESCU şi HORIA SIMA, cu multă lume care venea acolo pentru serbarea alipirii Ardealului.

f. 160

La 1 dec. l-am reîntîlnit pe CHIOREANU la Alba-Iulia. Cu această ocazie CHIOREANU şi-a exprimat faţă de subsemnatul neîncrederea în „loialitatea” colaborării lui Antonescu cu org. legionară. Subsemnatul l-am confirmat şi i-am povestit cele petrecute la preşedinţie cu cîteva zile înainte de 1. dec., după asasinarea celor de la Jilava. Adică următoarele:

Ion Antonescuîl chemase pe Sima şi Pătraşcu şi pe Petrovicescu. Au venit însă numai Sima şi Pătraşcu din cei chemaţi de Antonescu şi în plus Stoicănescu şi subsemnatul. Antonescu venise cu Elefterescu şi Steflea Ilie. Antonescu a acuzat pe Sima de incapacitate în păstrarea disciplinei legionarilor şi de nepăsare faţă de starea de haos şi anarhie pe care aceştia au adus-o în ţară. Sima nu a ripostat. Antonescu i-a cerut în continuare să-i predea comanda org. legionare pentru că el va putea pune ordine „între aceşti băieţi buni”, dar care dacă nu se tem de nimeni îşi fac de cap. În plină discuţie a venit acolo şi preotul Boldeanu Vasile, pe care Antonescu l-a primit cu simpatie. Înainte ca Sima să răspundă, adică imediat după ca Antonescu formulase pretenţia să i se dea comanda org. a intervenit Pătraşcu destul de violent adresîndu-i-se întîi lui Sima, asproximativ astfel: Garda de fier nu este un batalion de infanterie pe care l-ai primit dta, de la comand. reg. cînd ai fost făcut maior, garda de fier este o organizaţie politică şi nu se poate preda cuiva care abia dacă ştie ce înseamnă politica, apoi adresîndu-i-se lui Antonescu, i-a spus că el este şeful statului şi implicit şi al org. legionare deci să de ordinele pe care le crede necesare pentru liniştea şi siguranţa statului şi şeful org. legionare Sima va transmite aceste ordine potrivit cu rînduiala politică la cine trebuie şi se vor executa. Antonescu i-a răspuns lui Pătraşcu să ia el comanda efectivă a legionarilor şi atunci el, Antonescu, este mai sigur de rezultate decît cu Sima, care îi ocroteşte pe toţi cei ce produc dezordine în ţară. Pătraşcu i-a răspuns: domnule general, eu am primit gradul de la C. Codreanu şi actuala funcţie de la comand. org. legionare, deci nu altcineva poate să-mi dea alte ordine. Capitolul comenzii, vă rog să-l considerăm închis şi să trecem la probleme care se pot rezolva. Atunci Antonescu a cerut desfiinţarea poliţiei legionare, ceea ce Sima a aprobat pe loc, fapt care l-a liniştit pe Antonescu şi s-a trecut la alte probleme. În timp ce se

f. 161

discuta liniştit, Antonescu repetînd din cînd în cînd că pe el trebuia să-l iubească legionarii pentru că el a fost prietenul lui Codreanu şi acesta a discutat cu unii prieteni apropiaţi, după moartea gen. Cantacuzino că singurul om în stare să ia locul celui decedat este el Antonescu. La acestea Stoicănescu a răspuns lui Antonescu: noi nu ştim despre această confesiune a lui Codreanu, însă de vreme ce o spuneţi dv. desigur este adevărată, doar trebuie să vă amintesc dle general că gen. Cantacuzino l-a ascultat tot timpul pe şeful org. legionare, deci dacă vreţi să fiţi cu adevărat urmaşul lui, nu puteţi fi decît urmîndu-i exemplul. Legionarii vă iubesc cît vă ştiu prieten cu şeful lor nu şi după ce vor afla că vreţi să-i luaţi locul. Antonescu s-a enervat, din nou a părăsit camera respectivă, dar după un sfert de oră a revenit calm spunînd la intrare: dragă d-le Stoicănescu, îmi pare bine de cele ce mi-ai spus, apoi s-a continuat consfătuirea încă o oră şi ceva pe alte teme. Chioreanu a fost puternic impresionat de cele relatate de subsemnatul şi a rostit: cu acesta nu cred că ajungem noi departe. După aceea Chioreanu a mers cu subsemnatul la Sima şi au rămas împreună de vorbă, subsemnatul avînd alte obligaţii pentru ziua respectivă. La plecarea trenului special de la Alba-Iulia la Bucureşti, subsemnatul am fost în vagonul lui Antonescu, iar Chioreanu a fost cîteva minute în vagonul lui Sima, după care a trecut pe culoar spre coborîre şi subsemnatul l-am văzut şi am ieşit la el. Am stat de vorbă pînă la plecarea trenului. Chioreanu era foarte abătut şi spunea mereu că Antonescu ne va frînge gîtul. În călătoria spre Bucureşti eu am fost şi la Sima în vagon şi i-am reprodus cele discutate cu Chioreanu. Sima mi-a spus că îl cunoaşte bine şi că s-a apropiat mult sufleteşte de Noaghea Virgil şi de Marius Cioflea, cu care a lucrat pînă la arestarea acelora. L-am mai revăzut pe Chioreanu la Bucureşti în cîteva rînduri, dar nu am mai stat de vorbă decît în trecere. După 1944 am auzit de la vechii gardieni de penitenciar că a venit Chioreanu din Germania şi stă ascuns prin satele din împrejurimile Aiudului, el fiind originar din Măgina. În 1946 subsemnatul lucram la grădina penitenciarului Aiud, unde, cu un grup de deţinuţi politici şi drept comun, subsemnatul conduceam lucrările de

f. 162

irigare ale grădinii, folosind apa văii care curge în apropiere. Prin luna martie am fost după piatră, necesară lucrărilor la com. Cacova, dincolo de Măgina, în raport de Aiud. Acolo am întîlnit pe Hanu Vasile, reîntors din Germania şi „intrat în legalitate”, după afirmaţia lui, prin angajamentul luat de ei, cu Pătraşcu, faţă de T. Georgescu. Hanu Vasile mi-a spus că este şi Chioreanu, liber, la Sibiu. Hanu Vasile era optimist în ceea ce priveşte situaţia deţinuţilor, fiind sigur de o apropiată eliberare. Hanu Vasile ne-a vizitat, adică pe mine şi grupul de deţinuţi care lucram la grădină, mai de multe ori, în prezenţa gardianului şi cu ştirea directorului Guţan. Prin mai 1946, a venit la grădina penitenciarului Chioreanu Nistor şi de faţă cu gardianul a stat cu noi de vorbă, spunîndu-ne şi el că în curînd vom fi liberi. Pe mine m-a rugat în mod special să-i sfătui pe ceilalţi să nu fugă de la colonii sau de la grădini, pentru că încurcă acţiunea purtată de Pătraşcu şi Vică Negulescu pentru eliberarea deţinuţilor. La grădina penitenciarului a venit şi o nepoată a lui Chioreanu, trimisă de el pe numele mic Faustina, care a adus alimente pentru deţinuţi de la Chioreanu. Alimentele au fost lăsate la un deţinut legionar, care stătea permanent la grădină, locuind în aceeaşi casă cu gardianul Cordoş, şeful grădinii, se numea Mercioiu Dumitru. Se înfiinţase colonia de la Galda, sub conducerea lui Rogojanu Şerbam, la Unirea sub conducerea lui Lene Vespasian. Subsemnatul am fost la Unirea. La Ocna Mureşului, de care, colonia Unirea era aproape, locuia în casă proprie o legionară dna. Tescaru, pe str. Horia, unde prin legături realizate de Stoica Ilie veneau părinţii şi familiile deţinuţilor. Şi la mine a fost mama în 1946, iulie-august şi tot la dna Tescaru a fost găzduită. Tot în acel timp, adică iulie-septembrie, Stoica Ilie ne-a anunţat pe mine şi pe Manu Dimitrie să mergem la Uioara (Ocna Mureşului) pentru a vedea pe cineva. Era Chioreanu venit de la Sibiu, în primul rînd pentru a ne reproşa fuga din colonii a unor deţinuţi legionari, care au încurcat prin gestul lor pe Pătraşcu, în eforturile de eliberare a deţinuţilor şi ne-a adus ceva bani şi alimente pentru toţi deţinuţii. Ne-a spus că pentru Galda s-a dus Vică Negulescu şi a dat alimente şi bani lui Şerban Rogojanu, şeful coloniei. Chioreanu mi-a spus că a vorbit cu Bidianu, la Sibiu, şi acesta l-a anunţat că vine să ne viziteze

f. 163

la Unirea „pentru a ne lămuri în legătură cu acţiunea lui Pătraşcu”. 

[...].

---

[1] Document dactilografiat.

(Va urma.)



ACNSAS, I 233979, vol. 3, ff. 160-163

2014: Jahr der Erinnerungskultur

August 31, 2014, 7:48 am

≫ Next: Mythos und Mystifizierung – Mit şi mistificare

≪ Previous: Die Heiligenfabrik – Fabrica de sfinţi

$

0

0

Aktualisiert - 25. 9. 2014, 15:20 h

*************************************

Secretomania paranoică. Trei cărţi despre Securitate apărute în Germania, RFE, 17.9. 2014

***

Johann Lippet: Die Quelle informiert. Ein Bericht, POP Verlag, Ludwigsburg, 2014, 177 Seiten.

2009 veröffentlichte Johann Lippet 'Das Leben einer Akte', worin er seine Bespitzelung durch den rumänischen Geheimdienst Securitate dokumentierte. In 'Die Quelle informiert' ist es eine fiktionale Herangehensweise, erzählt wird, was die Konfrontation mit dem Repressionsapparat bei einem Menschen auslöst, auch wenn dieser nur indirekt in dessen Visier geraten war. Wolfgang Schmidt, ein ehemaliger Bauingenieur, der in Rumänien darauf bedacht war, nicht anzuecken, wird eines Tages von einem ehemaligen Schulfreund damit konfrontiert, daß sein Name in dessen Akte erwähnt wird, in Berichten, die ein gemeinsamer Bekannter, der nun auch in Deutschland lebt, an die Securitate geliefert hat. Der Schulfreund bittet Wolfgang Schmidt, ihm an der Rekonstruktion von Begebenheiten, die fast vier Jahrzehnte zurückliegen und in den Berichten Erwähnung finden, behilflich zu sein. Bei dem setzt die Beschäftigung mit der Vergangenheit, die für ihn abgehakt schien, einen schmerzvoller Erinnerungsprozeß in Gang, und er muß sich eingestehen, ein Feigling gewesen zu sein. Doch auch Personen aus seinem ehemaligen Bekanntenkreis erscheinen ihm nun in einem zwiespältigen Licht, den Schulfreund verdächtigt er, ihm Berichte vorzuenthalten. Die Vorstellung, der Informant könnte intimes aus seinem Privatleben berichtet haben, läßt in ihm den Entschluß reifen, Selbstjustiz zu üben.

***************************************

Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik 

26. Jahrgang, Nr. 1-2, 2014

Aus dem Inhalt: 

• Björn Opfer-Klinger: Eine kleine Region spaltet den Vierbund. Die Dobrudscha als Konfliktregion im Ersten Weltkrieg;
• Karl-Heinz Gräfe: Der Weg in den Zweiten Weltkrieg. Ursachen und treibende Kräfte;
• Marie Sophie Hingst: Am anderen Ufer der Drina: Der Krieg,  Egon Erwin Kisch und der Begin des Ersten Weltkrieges an der serbischen Front, 1914-1915; 
• Johann Böhm: NS-Presse im deutschen Siedlungsraum von Rumänien nach 1922; 
• Joachim Kuropka: Geschichtssteller. Wie man deutsch-polnische Gespräche (nicht) führen sollte; 
• Georg Herbstritt: Flucht aus Rumänien (1968-1989). Erkenntnisse aus Securitate-Akten und vergleichende Betrachtungen mit der Situation in der DDR; 
• William Totok: Mit tückischer Durchtriebenheit. Durchsetzung der offiziellen Geschichts- und Kulturpolitik im national-kommunistischen Rumänien mit nachrichtendienstlicher Unterstützung (II); 
• Gabriel Andreescu: Institutionalisierter Misserfolg. Der Beitrag ´der Securitate-Akten-Behörde und des Verfassungsgerichts zur Aufarbeitung in Rumänien (I); 
• Klaus Popa: Wie das System, so der Exponent. „Volksgruppenführer“ Andreas Schmidts Aufstieg und Niedergang; 
• Heinrich Bienmüller: Europa, was nun? Überlegungen eines deutschen Bürgers zum Thema Europas, mit Hilfe des angewandten „Politischen Dualismus“;  
• Michaela Nowotnick: Dieter Roth: Der müde Lord, Verlag der Rhein-Neckar-Zeitung, Heidelberg 2013 (Rezension) 

Textprobe 1 

Flucht aus Rumänien (1968 bis 1989).
Einblick in Securitate-Akten und vergleichende Betrachtungen mit der Lage in der DDR 

Georg Herbstritt

[...] Schon die erste Durchsicht entsprechender Archivalien zeigt, dass sich die rumänische Führung in den 1970-er und 1980-er Jahren demselben Problem gegenüber sah wie diejenige der DDR: Auch rumänische Staatsbürger versuchten in großer Zahl, aus ihrem Land zu fliehen und im Westen ein besseres Leben zu führen. Die rumänischen Grenzsicherungsmaßnahmen stellten offenkundig eine Reaktion auf die Fluchtbereitschaft der einheimischen Bevölkerung dar. Dass auch DDR-Bürger diese Grenze zu überwinden versuchten, war aus dieser Perspektive nebensächlich.  
Die rumänische Grenze in Richtung Jugoslawien war gut bewacht. Zwar gab es keine Selbstschussanlagen wie an der innerdeutschen Grenze, weniger Befestigungsanlagen und auch keine Minenfelder (Rumänien räumte die Minenfelder an der Grenze zu Jugoslawien bereits in der zweiten Hälfte der 1950-er Jahre wieder ab, die DDR begann an ihrer Westgrenze erst rund dreißig Jahre später damit).  Doch gab es ebenso Wachtürme und Grenzsoldaten, die auf Flüchtlinge schossen, es gab Spürhunde und Stolper-/Signaldrähte, und auf den Zufahrtswegen in die grenznahen Orte sowie in den Eisenbahnen, die dorthin fuhren, fanden Personenkontrollen statt. [...] 

Weiterlesen in unserer Printausgabe. 

Bestellungen sind an den AGK-Verlag, Franzstr. 27, D-49413 Dinklage, Tel. 04443/91212, Fax: 04443/91213 oder an jede Buchhandlung zu richten.

Textprobe 2 

Mit tückischer Durchtriebenheit 

Durchsetzung der offiziellen Geschichts- und Kulturpolitik im national-kommunistischen Rumänien mit nachrichtendienstlicher Unterstützung (II) 

William Totok

[...] Vorschläge zur Verzögerung der Ausreise einiger Personen, von denen Cloos meinte, sie könnten durch eventuelle Aussagen zu seiner Enttarnung als Securitateagent führen, machte er auch bezüglich des Künstlers Viktor Stürmer. Aus den Akten geht nicht hervor, was Cloos zu seinen Interventionen veranlasst hatte, die Securitate zu ersuchen, Stürmer die Ausreisegenehmigung zu verweigern. „Es ist nicht ratsam, Stürmer die Übersiedlung zu gestatten”, schrieb „Konrad” (Cloos) in einem Bericht am 27. September 1969 . 
Im Spätsommer 1969 hatte Julius Stürmer seinen in Kronstadt lebenden Bruder Viktor besucht. Nach seiner Rückkehr aus Rumänien, erzählte er Cloos Einzelheiten über den Verlauf seiner Reise sowie Mutmaßungen eines Securitatemajors, den er bei dieser Gelegenheit kennengelernt hatte, bezüglich der systematischen Ablehnung der Ausreiseanträge seines Bruders. Der Name des Offiziers, von dem Julius Stürmer behauptete, er sei zuständig für die Überwachung der Kulturschaffenden aus Kronstadt, wird in dem Bericht nicht genannt. Der Offizier vermutete, die Ablehnung der Ausreiseanträge sei auf die Denunziationen von drei inoffiziellen Mitarbeitern der Securitate zurückzuführen, die in ihren Berichten Viktor Stürmer wiederholt angeschwärzt haben.  Es handelte sich dabei um drei bildende Künstler, deren Namen genannt werden und von denen einer tatsächlich inzwischen als besonders eifriger Securitateagent identifiziert wurde: Friedrich Bömches . Auf die tatkräftige Tätigkeit von Bömches hatte Ernest Wichner 2011 in einer Tageszeitung aufmerksam gemacht: 

„Seine Berichte an den rumänischen Geheimdienst sind gemein - skrupelloser Freundesverrat. Wir wissen bisher nur, was er über seinen Freund und Förderer Walter Biemel berichtet hat, der als Bürger der Bundesrepublik Deutschland vor den Nachstellungen des rumänischen Geheimdienstes einigermaßen geschützt war. Bei dem Ansehen und den Privilegien, die IM ‚Gert Grundich’ beim rumänischen Geheimdienst genoss, dürfte eine Recherche bezüglich seiner IM-Tätigkeit in Rumänien selbst zu weiteren bestürzenden Erkenntnissen führen.” [...]

Weiter in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift. 

Textprobe 3 

Über den institutionalisierten Misserfolg der Aufarbeitung
Der Beitrag der Securitate-Akten-Behörde CNSAS und des rumänischen Verfassungsgerichts (I) 

Gabriel Andreescu

Die Debatten über mögliche Securitate-Verbindungen von Persönlichkeiten des kulturellen und politischen Lebens, die trotz ihrer anerkannten und respektierten Biografie nun Zielscheiben für Kollaborationsvorwürfe mit der kommunistischen Geheimpolizei Rumäniens wurden, haben im gesamten vergangenen Jahrzehnt die Aufarbeitung dominiert. Sie haben nicht nur die wesentlichen Themen – Ermittlung der an politischen Morden Beteiligten, Verteilung der Verantwortung zwischen der Rumänischen Kommunistischen Partei, der Staatsanwaltschaft, den Rechtsorganen und der Securitate usw. – in den Schatten gestellt, sondern wurden auch von Fehlern, Manipulationen oder einfach von den Zeitumständen dermaßen beeinträchtigt, dass sie mehr Verwirrung als Erkenntnis schufen. Einige der Menschen aus dem Kulturleben, denen man das Stigma des „inoffiziellen Mitarbeiters“ (IM) anheftete, konnten sich nicht mehr wehren, da sie verstorben waren. Andere wurden nicht angehört. Die Aufgabe der Intellektuellen, die gegenüber ihren Kollegen die Positionen der Staatsanwälte und Richter eingenommen haben, war einfach. Die Tatsache, dass ihnen und auch dem Publikum das nötige Wissen fehlte, hat die Sache weiter vereinfacht. Unter den Anklägern befanden sich Historiker, Erforscher der kommunistischen Realität sowie Menschen mit Erfahrung in der Untersuchung von Literaturarchiven. Deren Beteiligung an der Aufarbeitung verlief leider unter der falschen Voraussetzung einer Überbewertung ihrer fachkundigen Kompetenzen auf diesem Gebiet. Das beweisen die Leichtigkeit und die Vehemenz, mit der sie über den Inhalt von Dokumenten urteilten, die sie nie gelesen hatten. Schwer lässt sich eine professionelle Diskreditierung unverhohlener ausmalen als die Weigerung, die eigenen Auslegungen mit den zur Verfügung stehenden Dokumenten zu konfrontieren. [...] 

Übersetzung aus dem Rumänischen: Erzsébet Lajos, Andrea Zsigmond

Vollständiger Text - Teil 1 - in der Printausgabe der HJS. 

Textprobe 4

Dieter Roth: Der müde Lord, Verlag der Rhein-Neckar-Zeitung, Heidelberg 2013

Michaela Nowotnick

[...] Undifferenzierte Nebenfiguren und -schauplätze verwirren, einzelne Handlungsstränge verlaufen ins Leere, eine Aussage innerhalb des Textes ist vielfach nicht erkennbar. So ist beispielsweise vom „Chefideologen Ernesto Weichner“ die Rede, der eine „Hinterfotzigkeit anthologischer Art“ beging, indem er in einer bundesdeutschen Literaturzeitschrift neben den mit ihm befreundeten Autoren nur noch „Ferner-liefen-Autoren“ veröffentlichte. Ein Leser, der mit dem rumäniendeutschen Umfeld vertraut ist, erkennt hierin zweifelsfrei eine Referenz auf den Leiter des Berliner Literaturhauses, Ernest Wichner. Sofern man den Text aber nicht als Schlüsselliteratur lesen kann oder will, hat dieser kurze Absatz keine literarische Relevanz.[...]

Die ganze Rezension in der Printausgabe der Halbjahresschrift...

Textprobe 5 - demnächst 

**************************************

+++ Ein im Jahr 2005 verfasster Text von Johann Böhm +++ 

Eine Antwort auf Michael Kroner „Besaß die Deutsche Volksgruppe in Rumänien Waffenlager in den Jahren 1940-1944? 

Betrachtungen über Aussagen des Chefs der rumänischen Geheimpolizei Eugen Cristescu beim so genannten Antonescu-Prozess von 1946“[1]

60 Jahre nach dem Zusammenbruch des „Dritten Reiches“ ist und bleibt die Auseinandersetzung mit der Vorgeschichte und Geschichte der Naziherrschaft ein Dauerthema für die Geschichte, für die Medien und für die Literatur. Tilgen lassen sich die 12 Jahre Naziterror und die Hitler-Hörigkeit eines großen Teils der Siebenbürger Sachsen und Banater Schwaben nicht. Dass auch sie „Die Fahne hoch!“ mitgesungen haben ist nur wenig bekannt, weil ehemalige hohe Nazifunktionäre der NSDAP der „Deutschen Volksgruppe in Rumänien“ (DViR) wie Otto Parsch, Stabsleiter der „Einsatz-Staffel“[2], nach 1949 Führungsmitglieder in der Bundesleitung der Landsmannschaft der Siebenbürger Sachsen in Österreich und Fritz Cloos, ehemaliger Landesjugendführer der radikal-nazistischen „Deutschen Volkspartei in Rumänien“ (DVR), von 1940 bis 1944 Gauleiter und Führer der „Deutschen Arbeiterschaft in Rumänien“ (DAR), nach 1961 graue Eminenz der Bundesleitung der Landsmannschaft der Siebenbürger Sachsen, Gründer der „Arbeitsgemeinschaft für südosteuropäische Volks- und Heimatforschung“ mit Sitz in Bad Tölz waren. Cloos schloss in dieser Arbeitsgemeinschaft alle ehemaligen NS-Amtswalter der NSDAP der DViR zusammen mit dem Ziel, nur das zu veröffentlichen, was sie für richtig hielten. Gegen alle anderen, die anhand von einschlägigem Quellenmaterial die Zwischen- und Kriegszeit kritisch betrachteten und darstellten, wurde, wie zum Beispiel gegen meine Veröffentlichungen[3], eine schonungslose Kritik bis hin zur Verleumdung in der Siebenbürgischen Zeitung, demOrgan der Landsmannschaft der Siebenbürger Sachsen,  betrieben.[4]

Die Brisanz des Themas „Die Siebenbürger Sachsen als Paradebeispiel für die Exportstrategien des Nationalsozialismus“ haben Presse, Historiker, Forschungsstellen der Bundesrepublik noch nicht recht entdeckt. Die ganze NS-Funktionselite der NSDAP der DViR wurde auf Bundes- Kreis- und Gemeindeebene in die Führungsgremien der Landsmannschaft in der Bundesrepublik Deutschland, in Österreich und Kanada eingebaut, oder konkreter, sie wählten sich selber in diese Gremien ,und die Siebenbürger Sachsen nahmen dies wieder stillschweigend hin.

Aus der zeitlichen Distanz über ein halbes Jahrhundert erscheint die Integration der einstigen Exponenten der NSDAP der DViR in Deutschland und Österreich allzu rasch und problemlos verlaufen zu sein. Das gilt um so mehr angesichts der menschlichen Leiden, die diese ehemaligen Nazis ihren Opfern zugefügt haben und die nicht „wieder gutzumachen“ sind. Schließlich sind auch der Verlust der Heimat, die Entwurzelung der Deutschen aus Rumänien sowie die materiellen wie moralischen Lasten zu bedenken, mit denen noch Generationen auch nach Kriegsende zu kämpfen haben.

Es ist einfach unverständlich, dass ein Historiker Ausführungen ehemaliger hoher NS-Funktionäre und deren Mitstreiter, wie im Falle Karl M. Reinerth, für bare Münze nimmt und einschlägiges Quellenmaterial als unecht darstellt. Kroner schreibt: „In ihren kritischen Stellungnahmen zu Böhms Ausführungen weisen Karl M. Reinerth und Otto Parsch darauf hin, dass der Verfasser in seiner Dissertation die genannten Quelle [korrekt Quellen] fehlerhaft und unkritisch wiedergegeben hat. Die zitierte Meldung ist erstens nicht eine übersetzte Nachricht der Polizeiquästur von Kronstadt, sondern gehört wahrscheinlich zu einer Schrift des Chef-Direktors der Sicherheitspolizei – also von Eugen Cristescu –, der seine untergeordneten Kommissariate anwies, die darin enthaltenen Meldungen zu überprüfen. ‚Böhm allerdings gibt sie nach 40 Jahren’, so Reinerth, ‚als wahre Tatsache wieder.’“[5]

Ohne das Originaldokument in seiner Übersetzung zu prüfen[6], wie sich das normalerweise gehört, wenn man Darstellungen widerlegen möchte, fährt Kroner fort: „Als Zeitzeuge und Kenner der Szene weist Parsch darauf hin, dass Meldungen von rumänischen Polizeiorganen über Waffenlager der Deutschen Volksgruppe in Rumänien auf bloßen Verdächtigungen beruhen“.

       Man muss staunen, dass Kroner ehemalige hohe Nazifunktionäre als „Wahrheitsengel“ und die rumänischen Polizeiorgane als unseriös und unglaubwürdig darstellt. Ich habe den Eindruck, dass er noch immer nicht begriffen hat, welche verheerende Rolle Parsch als Stabsleiter der „Einsatz-Staffel“ im Rahmen der NSDAP der DViR gespielt hat. Die menschenunwürdigenden Nazi-Artikel, die in der Südostdeutschen Tageszeitung (Beilage „Einsatz-Staffel“) veröffentlicht wurden.[7], werden von Kroner einfach ignoriert. Ignoriert wird auch meine Gegendarstellung zu Reinerths „Bemerkungen“ zu meiner Dissertation: „Das Nationalsozialistische Deutschland und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1936-1944[8], in der ich die verleumderischen Darstellungen Reinerths mit einschlägigem Quellenmaterial widerlegt habe. Auch die Rezension von Ulrich Thomann: Karl M. Reinerth/Fritz Cloos: Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935-1945. Beiträge und Berichte“[9], in der anhand von Quellenmaterial bewiesen wird, mit welchen revisionistischen Methoden in dem genannten Buch versucht wird, den faschistischen Charakter der rumänischen „Eisernen Garde“ zu leugnen und die radikal-nazistische Einstellung der „Deutschen Volkspartei in Rumänien“ DVR – in der Fritz Cloos eine führende Rolle innehatte –, die die Deutschen in Rumänien in einen verheerenden „Bruderzwist“ katapultierte, herunterzuspielen, wird nicht beachtet.

Für Reinerths Darstellung ist äußerst charakteristisch, so Thomann, dass er all das, was die ehemaligen hohen Naziamtswalter in der Landsmannschaftsführung der Siebenbürger Sachsen belasten könnte, nicht erwähnt und er somit eine unvollständige und irreführende Geschichtsdarstellung mit seinem oben zitierten Buch präsentiert.[10]

Obwohl Eugen Cristescu, Chef der rumänischen Geheimpolizei, beim Verhör im Rahmen des Antonescu-Prozesses zugibt, dass die Siebenbürger Sachsen über Waffen verfügten und dass eine Reihe [Waffen-]Lager entdeckt wurden[11], wird das von Kroner überspielt; er glaubt eher dem ehemaligen Nazifunktionär Parsch. Auch der „Politische Monats- und Arbeitsbericht für April 1944“ von Volksgruppenführer Andreas Schmidt, in dem dieser beim Abschnitt „Einsatz-Staffel“ unter anderem schreibt: „Der Schießbetrieb für die KK-Gewehre ist wieder in Gang gebracht“, wird von Kroner ebenfalls nicht wahrgenommen.[12]

Interessant ist auch zu lesen, dass die von Andreas Schmidt angestrebte Bewaffnung der Deutschen Volksgruppe aus dem Reich Waffen verlangte, um sie im Falle eines „Abspringens Rumäniens“ als Verbündeter Deutschlands zu schützen. Kroner zitiert Reinerth mit den Worten: „... zu unserem Glück“ sind die „geforderten Waffen ... nicht geliefert worden.“[13] Ich frage mich, woher weiß Reinerth, dass die von Andreas Schmidt angeforderten Waffen nicht geliefert wurden? Die im Anhang  beigefügte Abschrift[14] widerlegt jedoch Reinerths Behauptung.

In Kroners Aufsatz jedoch wird bewusst versucht, die verleumderischen Behauptungen aus den achtziger Jahren wieder aufzuwärmen, obwohl ich sie in meinen umfangreichen Publikationen (vgl. Fußnote 3) mit einschlägigem Quellenmaterial widerlegt habe. Dies ist ein eindeutiger Versuch, die Siebenbürger Sachsen von meinen Publikationen fernzuhalten, damit die junge Generation nicht erfährt, wer sich am Debakel dieser Deutschen schuldig gemacht hat.

Dem aufmerksamen Beobachter und Kenner der Geschichte der Deutschen in Rumänien von 1932 bis 1945 kann kaum entgehen, dass bei einigen Rumäniendeutschen im Bewusstsein der Trend zunimmt, die Epoche zwischen 1932 und 1945 zu isolieren oder mit dem Phänomen der Demagogie und Verdrängung zu erklären. Das Zusammenwirken von Information und Emotion, Politik und Geschichtserwartung wirft bei einigen Siebenbürger Sachsen Probleme auf, die mit bisherigen wissenschaftlichen Instrumenten nur unzulänglich erfasst werden konnten. Eine eigenständige Begründung durch wissenschaftliche Studien über die Zeit zwischen 1933 und 1945 ist aber unerlässlich, da es bezeichnenderweise nicht an Erscheinungen fehlt, die braune Naziperiode der Deutschen Volksgruppe in Rumänien publizistisch zu vermarkten. Über Andreas Schmidt und seine Nazi-Clique gibt es reichlich Quellen- und Bildmaterial, und an Histörchen mit Gänsehauteffekten mangelt es nicht. Die Ursprünge und die Ursachen für die Zerrissenheit der Deutschen in Rumänien von 1932 bis 1944 zu ergründen und zu vermitteln, dem immer wieder drohenden gedanklichen Kurzschluss zu entgehen, unsere heutige Lage sei im Druck des „Dritten Reiches“ zu suchen, muss endlich ein Riegel vorgeschoben werden.

Die Schrecken des Nationalsozialismus sind vergangen, doch seine Spuren noch immer nicht verweht, trotz aller Versuche, Vergangenes totzuschweigen, Gegebenes zu ignorieren, so wie das öfters in den Südostdeutschen Vierteljahresblätter geschieht, wo ehemalige hohe Nazifunktionäre zu „großen Deutschen“ hochstilisiert werden.[15] Was geschehen ist, darf nicht schon vergessen sein: Wer Menschen von der Geschichte abschneiden will, der schneidet Menschen von der Wahrheit ab; beraubt sie prinzipiell ihrer Handlungsfähigkeit unter Bezug auf Wahrheit. Sinnvolles Handeln wird somit unmöglich. Zwar behauptet man gern, Völker lernten nichts aus der Geschichte – vielen ein fragwürdiger Anlass, jedes historische Bewusstsein zu vermeiden, Geschehenes unbefragt auf sich beruhen zu lassen. Doch kann die Behauptung nicht allgemein gelten. Zumindest einzelne nämlich werden klug aus geschichtlicher Erfahrung und Kenntnis, lernen aus der Vergangenheit. Politisches Interesse und Verständnis lassen sich bilden, politisches Gewissen lässt sich wecken. Schon deshalb scheint es mir gerechtfertigt, sich mit der Historie, so unfreundlich, ja abschreckend sie immer sein mag, auseinander zu setzen und die Ergebnisse dieses Erkenntnis- und Denkprozesses weiterzugeben.

Anhang

Wiedergabe des Textes von Eugen Cristescu, Chef der rumänischen Geheimpolizei, beim Antonescu-Prozess 1946 bezüglich des Zielschießens, der Schieß- und Marschübungen sowie [Waffen-]Lager der Siebenbürger Sabsen, in: Procesul Mareşalului Antonescu. (Prozess des Marschalls Antonescu. Dokumente), Herausgeber Marcel-Dumitru Ciucă. Einleitende Worte von Iosif Constantin Drăgan, Verlag Saeculum I. O., Bucureşti, 1996 Band I. und II 1996 – Band III, Bucureşti, 1998.

[Bd. I, S. 327] VORSITZENDER: Die nächste Frage!

ÖFFENTLICHER ANKLÄGER D. SǍRACU: Der Angeklagte möge sagen, auf wessen Initiative die Rumänisch-Deutsche Gesellschaft ins Leben gerufen wurde.

EUGEN CRISTESCU:  Ich meine, auf Initiative von Herrn Mihai Antonescu und  . . . von Herrn Mihai Antonescu.

ÖFFENTLICHER ANKLÄGER D. SǍRACU: Welche Politiker Rumäniens zählten zu den repräsentativen Mitgliedern dieser Gesellschaft?

EUGEN CRISTESCU: Es waren deren sehr viele. Ich gehörte ebenfalls dazu, ich war auch darunter, Herr Mihai Antonescu hatte mich als Mitglied angemeldet. Ich war bei der Eröffnungssitzung dabei, einmal [unleserlich], es ist mir nicht peinlich, es ist mir nicht peinlich.

Ich unterhielt Beziehungen zu sehr vielen Deutschen. Wer keine Beziehungen hat, hat keine Informationen, Herr Vorsitzender. Und der Agent, der mich mit Killinger an dessen Tisch im Gespräch sah, glaubte, ich verkaufe mein Land. Nun, meine Herren, ich verkaufte mitnichten mein Land; um an Informationen heranzukommen, musste ich diese Kontakte haben. Und ein zweistündiges Gespräch mit Killinger brachte mehr als hundert Agenten im Einsatz und hundert Ermittlungen. Dies war schon immer mein Beruf gewesen, und den habe ich mit allen meinen Verbindungen ausgeübt, ohne zu fürchten, jemals von jemand verdächtigt zu werden. Ich kannte ein einziges Interesse und eine einzige Linie: die Linie der nationalen Interessen.

VORSITZENDER: Die nächste Frage!

ÖFFENTLICHER ANKLÄGER D. SǍRACU: Hat der Angeklagte Kenntnis von Ion Antonescus Vorhaben vom 22. August, die Goldreserven Rumäniens in der Donau zu versenken?

EUGEN CRISTESCU: Davon weiß ich nichts, bekannt ist mir freilich, dass Herr Marschall Antonescu einen umfassenden Plan bereit hielt für den Fall des Waffenstillstands. Herr Marschall Antonescu fragte einmal auf einer [Textlücke]: „Was unternehmen die Deutschen?“  Meine Herren, ich habe diesen [. . .] geschaffen, und ein Zeuge wird hier auftreten, der Ihnen Einzelheiten liefern wird. Ich habe eine Menge Material über die Bewaffnung der Sachsen zusammengetragen, über ihre Schlagkraft, über die Reichtsdeutschen, die sich in Bukarest aufhielten, über diese verdeckten Dienste. Alle diese Daten benötigte Herr Marschall Antonescu [Bd. I, S. 328] als klaren Spiegel der Lage, um das Kräfteverhältnis zu einem gegebenen Zeitpunkt abschätzen zu können. Außerdem ist mir bekannt, dass Herr Marschall Antonescu drei in der Ausbildung befindliche Divisionen nahe Bukarest in Bereitschaft hielt, die er einzusetzen und zu verwenden gedachte bei dieser Gelegenheit, um jedweder Aktion der Deutschen entgegenzuwirken. Und darüber hinaus kann ich heute gestehen, meine Herren, dass mir Herr Marschall Antonescu den Befehl erteilte, über einen Mann bei der Fernmeldegesellschaft, der unser absolutes Vertrauen genoss, eine Liste sämtlicher deutscher Telefonanschlüsse, sämtlicher deutscher Firmen, deutscher Privatpersonen und deutscher Militärangehörigen aufzustellen. Dies . . .

VORSITZENDER: Ich werde Ihnen meinerseits eine Fragen stellen im Zusammenhang mit der Aktion der Deutschen in Rumänien: Wie war die Lage der Sachsen, und über welche Informationen verfügten Sie bezüglich der Sachsen und ihrer Aktion in Rumänien?

EUGEN CRISTESCU: Herr Vorsitzender, das ist zwar ein weites Feld, ich werde mich jedoch kurz fassen.

VORSITZENDER: Ja, beschränken Sie sich bitte aufs Wesentliche!

EUGEN CRISTESCU: Die Aktion der Sachsen, die mich interessierte . . .

VORSITZENDER: Sie haben ausgesagt, Sie hätten die Sachsen aus Rumänien überwachen lassen, wie stellten sie sich dar, was war ihr Status?

EUGEN CRISTESCU: Die Sachsen waren militärisch organisiert. Sie machten allerhand Übungen: Zielschießen, Schieß- und Marschübungen. In dieser Sache hatte Herr Marschall Antonescu sehr oft Streit mit Killinger und Herrn Andreas Schmidt; auch ins Ministerium des Innern wurde Herr Andreas Schmidt bestellt, der Herr General Vasiliu gegenüber äußerst impertinent auftrat. Auf Weisung des Herrn Marschall wurde dieser Herr zitiert, und es wurde ihm nahegelegt, die Angelegenheit mit den Uniformen und diesen Dingen einzustellen. Das war eine offene Aktion. Doch gab es bei ihnen auch sehr gut getarnte heimliche Aktionen . . .

VORSITZENDER: War die offene Aktion allumfassend? Schloss sie sämtliche Sachsen ein?

EUGEN CRISTESCU: Besonders die Jugend, Herr Vorsitzender. Die Jugend. In allen Städten Siebenbürgens war die Jugend hervorragend organisiert.

Die offene Aktion der Sachsen. Die Siebenbürger Sachsen bildeten ein Reservoir für die Deutschen, und diese acht geheimen Dienste [unverständliche Textstelle]; sie sollten ihnen als informative und selbst als ausführende Organe dienen im Falle, dass Rumänien seine politische Linie ändern und auf die Seite der Alliierten überwechseln würde. Und zwecks erfolgreicher Durchführung und Unterstützung dieses Vorhabens verfügten die Sachsen über Waffen. Eine Reihe von [Waffen-]Lagern wurde entdeckt, und in dieser Sache kam es zu einem großen Eklat. Als Herr Marschall Antonescu einmal zu einem Besuch bei Hitler aufbrach, überreichte ich ihm noch an der Gangway des Flugzeugs einen umfassenden und gut dokumentierten Bericht über diese ganze Aktion der Sachsen. Der Herr Marschall las ihn während des Flugs, nahm die Ungeheuerlichkeiten, die darin vermerkt waren, zur Kenntnis und warf sie Hitler vor. Hitler ließ sofort Himmler zu sich kommen und setzte ihn mit Herrn Marschall Antonescu in Verbindung. Herr Marschall Antonescu sagte ihm: „Mein Herr, dies ist die Aktion, ich schildere sie Ihnen in groben Zügen. Über Einzelheiten verfüge ich nicht, Details vermag ich Ihnen nicht zu geben, doch können Sie, wenn Sie mögen, jemand nach Rumänien schicken, um Kontakt aufzunehmen mit Herrn Eugen Cristescu, dem Leiter meines Nachrichtendienstes, der eine ausführliche Dokumentation vorlegen wird.“ Außer dem Herrn Marschall Antonescu [Bd. I, S. 329] war ferner auch Herr Killinger zugegen, dem Himmler vorhielt: „Warum haben Sie mich über diese Intervention des Marschalls bei Hitler nicht unterrichtet? Hitler hat mich nämlich gerüffelt.“

Wieder in Bukarest, eröffnete mir der Herr Marschall: „Ich habe mit Himmler Rücksprache gehalten, er wird einen seiner höchsten und besten Inspektoren aus der Berliner Zentrale herüberschicken, um vor Ort eine Untersuchung vorzunehmen. Bereiten Sie den Dossier für die Untersuchung vor.“

Ich habe auch späterhin mit Killinger Unterredungen geführt, dabei beklagte sich Killinger lauthals, weshalb ich ihn nicht in Kenntnis gesetzt habe, worauf ich entgegnete: „Mein Herr, ich habe Ihnen so oft gesagt, dass . . ., habe ich im Laufe unserer Gespräche nicht zigmal gegen die Aktionen der Sachsen protestiert? Und Sie haben keine Maßnahmen ergriffen. Jedesmal haben Sie mir in die Hand versprochen, doch unternommen haben Sie absolut nichts. Es ist an der Zeit, dass diese ganze Angelegenheit ein Ende nimmt, sind wir Rumänen die Herren in Rumänien, oder sind es etwa die Sachsen?“

VORSITZENDER: Worin bestand die Aktion der Sachsen?

EUGEN CRISTESCU: Sie besaßen Waffenlager, Herr Vorsitzender, die nach dem Protest des Herrn Marschall in die offiziellen Bestände der Deutschen Militärmission übergingen. Ein einziges Lager war ihnen geblieben, an der Schwarzen Kirche in Kronstadt/Braşov, und vor Beginn der Bombenangriffe auf Kronstadt/Braşov rollten eines Nachts riesige Lastkraftwagen der Militärmission an, alle vorhandenen Waffen wurden von der Militärmission übernommen. Der  Inspektor,  den Herr Hitler, Himmler versprochen hatte, hat sich nie gezeigt, obschon ich

eine ganze Dokumentation ausgearbeitet hatte, ich habe sie für den Prozess angefordert, sie liegt in meiner Dienststelle.

VORSITZENDER: Welches war ihr Rechtsstatus? Ihr Status laut Gesetz? Laut Gesetzen unseres Landes?

EUGEN CRISTESCU: Ja.

VORSITZENDER: Welchen Status hatten die Sachsen?

EUGEN CRISTESCU:  Den gewöhnlichen Status . . . den gewöhnlichen Status, sicher doch.

VORSITZENDER: Gut, aber paramilitärische Verbände konnten sie aufstellen? [unverständliche Textstelle, S. 329, Zeile 13 v. unten: „al . . . românii“] Wie war das möglich?

EUGEN CRISTESCU: Nein. Das konnten sie nicht. Sie konnten keine paramilitärischen Verbände aufstellen.

VORSITZENDER: Sie hatten immerhin einen Sonderstatus, dank . . .

EUGEN CRISTESCU: Ja, doch Herr Marschall Antonescu bestellte ständig Killinger zu sich, ebenso . . . auf die Proteste Herrn Marschall Antonescus hin unterließen sie diese Marschübungen und die Aufstellung paramilitärischer Verbände.

VORSITZENDER: Gibt es noch Fragen?

ÖFFENTLICHER ANKLÄGER D. SǍRACU: Eine einzige Präzisierung noch: Was war der Zweck dieser Waffenlager der Sachsen?

EUGEN CRISTESCU: Um bei einem eventuellen Kriegsaustritt Rumäniens mit diesen Waffen den Rumänen in den Rücken zu fallen, das ist die reine Wahrheit. Dazu besaßen sie desgleichen eine weitverzweigte Organisation, und sie waren auch hier in Bukarest präsent. [Bd. I, S. 330]

ÖFFENTLICHER ANKLÄGER D. SǍRACU: Unter wessen Schutz standen diese terroristischen Organisationen?

EUGEN CRISTESCU: Wer sie beschützte?

ÖFFENTLICHER ANKLÄGER D. SǍRACU: Hatte man Kenntnis von diesen Organisatio- nen?

EUGEN CRISTESCU: Man kannte sie in Siebenbürgen. Und bekannt waren sie vor allem den Mitgliedern der Nationaltzaranistischen Partei. Denn, um vor Ihnen heute diese Aussage zu machen: Dieser Dienst, den ich aufgebaut hatte, beschäftigte mehrheitlich Juden, weil, meine Herren, man ihn mir mit jüdischem Personal ausgestattet hatte, außerdem rekrutierten sich seine Angehörigen aus der nationaltzaranistischen Jugend Siebenbürgens. Sie wussten nicht, für wen sie arbeiteten. Das gehört zu den Spielregeln dieser Dienste, und ich habe allein die Reisekosten verrechnet; die Menschen, die diesen . . . diese Arbeit erledigten, taten es aus gefühlsmäßigen Gründen. Sodass die ganze Aktion der Siebenbürger Sachsen sehr gut bekannt war.

ÖFFENTLICHER ANKLÄGER D. SǍRACU:  Eine weitere Präzisierung: Wer finanzierte diese Organisationen?

EUGEN CRISTESCU: Wer das alles finanzierte? Die Deutschen. Wie sollten sie auch von inländischen Geldgebern finanziert werden!  Übrigens, verfügten die Deutschen denn in unserem Land nicht über eine gewaltige Wirtschaftsorganisation?

VORSITZENDER: Sonst noch Fragen? Sie?

RADU LECCA: Herr Vorsitzender, ob Herr Cristescu . . .

VORSITZENDER: Sprechen Sie bitte etwas lauter!

RADU LECCA: Ob Herr Cristescu sich noch an die Umstände erinnert, unter denen Oberst [bei der SS galten andere Dienstrangbezeichnungen!] Böhme ausgewiesen wurde?

EUGEN CRISTESCU: Ja, das ist mir erinnerlich. Oberst [!] Böhme war der erste Polizeiattaché hier in Bukarest; vor der Flucht Horia Simas – der so genannten Flucht, Herr Vorsitzender,  denn  nach  unseren  Erkenntnissen  war das keine Flucht, sondern vielmehr ein vereinbartes Sich-Absetzen –, vor dem Verschwinden Horia Simas, wurde er, Herr Böhme, von seinen Verbin. . ., seinen Verbindungsmännern in Berlin, bei der Gestapo, unterrichtet. Killinger war nicht informiert, er wurde erst später auf amtlichem Weg von der Reichsregierung avisiert, der rumänischen Regierung darüber Mitteilung zu machen. Dieser . . ., diese Tatsache, dass Böhme nicht rechtzeitig Killinger unterrichtet hatte, welcher der Gesandte seines Landes hier war, löste einen Krach in Berlin aus und führte dazu, dass Böhme Rumänien verlassen musste. Meiner Erinnerung nach hat sich das so abgespielt.

Aus dem Rumänischen von Rolf-Frieder Marmont

---

[1]In: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 54. Jg., Heft Nr. 1, München 2005, S. 62-75.

[2]Aufgabe und Ziel der „Einsatz-Staffel“ war, die Erziehung der deutschen Bevölkerung in Rumänien aufgrund der „Lebensgesetze des germanischen Menschen und der unbedingten Hochhaltung der soldatischen Tugenden, Treue und Ehre, Gehorsam und Tapferkeit“ zu gewährleisten. Der Staffelmann wurde nach den „Gesichtspunkten des Blutes und der Rasse“ ausgewählt, der durch „alljährliche abzulegende Leistungsprüfungen“ und „Kampfgeist und Einsatzbereitschaft“ geprüft wurde. Im praktischen Leben musste er als politischer „Soldat des Führers Schrittmacher des Nationalsozialismus“ der Deutschen in Rumänien sein

[3]Dr. Johann Böhm, geb. 1929, seit 1969 in der Bundesrepublik Deutschland, Historiker und Politologe, Herausgeber mehrerer Publikationen: „Das Nationalsozialistische Deutschland und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1936-1944“, Frankfurt am Mai; Bern; New York: Peter Lang, 1985, 264 Seiten; „Die Deutschen in Rumänien und die Weimarer Republik 1919-1933“, Ippesheim: AGK-Verlag 1993, 300 Seiten; „Die Deutschen in Rumänien und das Dritte Reich 1933-1940“, Frankfurt am Main; Berlin; Bern; New York; Paris; Wien: Peter Lang 1999, 411 Seiten; „Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ‚Dritte Reich’ 1941-1944“, Frankfurt am Main; Berlin; Bern; Bruxelles; New York; Oxford; Wien: Peter Lang 2003, 521 Seiten, u. a. Publikationen und Aufsätze.

[4]Vgl.: „Die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1940-1944“, in: Siebenbürgische Zeitung vom 15. Juli 1985, S. 7. und den Artikel von Hans Bergel: „Mich überkommt ein Grausen vor den Folgen“, in: Siebenbürgische Zeitung vom 15. August 1987, der Anlass zu einem Prozess beim Landgericht München gab. Aber auch viele Protestschreiben gegen die verleumderischen Methoden der ehemaligen NS-Amtswalter in der Landsmannschaftsführung gingen bei mir ein. Vgl. dazu Gymn. Prof. Harry Binder: „Siebenbürgische Reaktionen auf ein Buch von Dr. Johann Böhm“, in: SiebenbürgischeRundschau vom 30. Sept. 1985 sowie eine Stellungnahme vom 11. 7. 1985 von Prof. Dr. Axel Azzola, technische Hochschule Darmstadt, der von Herrn Rudolf Binder, Christophstr. 28, 7800 Freiburg i. Br., in einem beschämenden Ton mit den Worten angegriffen wurde: „Man höre und staune! So schulmeisterlich also ist der Stil des Herrn Azzola. [...] Auf die Lektion, die Herr Azzola unseren Wissensträger [damit sind die hohen Nazifunktionäre eines Fritz Cloos und seine NS-Kameraden in der „Arbeitsgemeinschaft“ gemeint- Anm. des Autors] erteilen will, bin ich sehr gespannt. Vielleicht hört man einmal etwas davon. In der gleichen Nummer schreibt Harald Roth unter anderem: „Seien Sie vorsichtig, wenn Sie Wissensträgern ‚Lektionen’ erteilen wollen.“ Man muss staunen, dass Leute dieses Schlages noch immer nicht begriffen haben, in welcher Zeit wir heute leben und was diese Nazis unserer Volksgruppe angetan haben.

Hier einige Äußerungen aus der Vielzahl der Protestschreiben gegen die Verleumderische Kampagne in der Siebenbürgischen Zeitung. Johann Hamsich: „Unsere ehemaligen Nazis möchten die Jahre 1940-1944 am liebsten ungeschehen machen. Sie haben in ihrem Buch das Kind beim Namen genannt und das passt ihnen nicht ins Konzept“..., Gundelsheim, 9.03.1988; Dr. Emmerich Henz: „Ihr schon lange fälliges Buch habe ich mit großem Interesse gelesen. Wie der Aufschrei des einen oder anderen zeigt, haben Sie sich mit der Herausgabe keine Freunde geschaffen. Natürlich, wenn der Zahnarzt beim Bohren auf den Nerv trifft, schreit der Patient auf ...“, Rheda-Wiedenbrück, 4. Nov. 1985; Dr. Alfred Graef: „Ich möchte wünschen, dass dieses Buch von allen jüngeren Siebenbürger Sachsen in der Bundesrepublik Deutschland und in anderen Ländern gelesen wird, die sich darüber orientieren wollen, was zur Zerstörung der bewährten siebenbürgisch-sächsischen Volksorganisation durch eigene Landsleute und durch verbrecherische Handlungsweisen prominenter Nationalsozialisten (SS-Schergen) geführt hat. [...] Herr K. M. Reinerth hat keine Ahnung davon, wie in der Zeit der nationalsozialistischen Diktatur das Informationswesen gearbeitet hat ...“, Weissdirn-Weg  74, St. Augustin 1, 12. 01. 1988. Sogar aus Kanada gingen Briefe bei mir ein. Pfarrer Henry Fischer aus Ontario, LIJ  6Y8, der ebenfalls ein Buch über diese Zeit schreiben wollte, wurde von den ehemaligen NS-Amtswaltern bedroht. „Ich wurde von den ‚Bundführern’ aus meines Vaters Dorf bedroht, weil sie die Geschichte nach 40 Jahren zu ihrem eigenem Nutzen kontrollieren und revidieren“ wollten (28. 06. 1991), eine Praktik, die auch von den ehemaligen NS-Amtswaltern in der Landsmannschaftsführung in München angewendet wurde. Ich könnte diese Beispiele nach Belieben fortsetzen. Sogar Herbert Arz von Straussenburg (vortragender Legationsrat I. Kl.) schreibt: „Mit großem Interesse habe ich Ihr Buch ‚Das n.s. Deutschland’ gelesen und mich dabei an vieles Langvergessenes wieder erinnert. [...] Als Jahrgang 26, kann ich mich an die Vorgänge in der Turnschule in Hermannstadt, im Jahre 1943, sehr gut erinnern ...“, St. Augustin 2. April 1988.

Ein gewisser Samuel Liebhart wirft mir in einem Schreiben vom 2. 09. 1985 vor, dass meine Recherchen nicht richtig seien, weil „die tödliche Gefahr“ des 2. Weltkrieges „nicht von Deutschland ausging, sondern vom russischen Kommunismus, und diese Gefahr haben die einfachen freiwilligen Soldaten aus Siebenbürgen an der Front besser erkannt als mancher konservative Politiker. Sie selbst haben sich dem derzeitigen Zeitgeist nicht nur in Sprache und Diktion angepasst, sondern auch Ihre Haltung ist dem derzeitigen Zeitgeist entsprechend ...“. Dann wirft er mir vor, dass ich ein „Nutznießer der Siebenbürger geworden sei, die im deutschen Heer gedient haben, wodurch sie schon die moralische Voraussetzung geschaffen haben, dass alle Siebenbürger den Anspruch auf eine Übernahme in die Bundesrepublik erworben haben, abgesehen von den entsprechenden Vorarbeiten, die viele Männer der Kriegsgeneration dafür geleistet haben, damit auch Sie selbst hier übernommen werden konnten“. Hier wird die Verlagerung des Feindbildes Nationalsozialismus auf den Kommunismus übertragen. Der Verstand bleibt einem stehen, wenn man bedenkt, dass es noch immer Historiker der Siebenbürger Sachsen gibt, die diese Leute salonfähig machen.

[5]In: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 54. Jag., Heft Nr. 1, S. 68.

[6]Vgl. Anhang Nr. 1. Wir haben die erste und zehnte Seite abgedruckt, damit der Leser sich ein Bild über die Echtheit des Dokuments machen kann. Im Rechenschaftsbericht über die innere Lage: Stimmung, Ordnung und Sicherheit in der Zeit vom 1.-27.3.1944, wird über die Stimmung der Bevölkerung: Einfluss der inneren und auswärtigern Ereignisse, Einfluss der Teuerung, die Wirkung der von der Regierung ergriffenen Maßnahmen, über die Haltung der Intellektuellen, Studenten und Juden, über die Anwesenheit der deutschen Truppen, über die Ungarn und über politische Parteien usw. berichtet. Das Dokument ist vom Chef der Sicherheitspolizei, Nikolaus Zamfirescu unterzeichnet, und gehört nicht „zu einer Schrift des Chef-Direktors der Sicherheitspolizei – also von Eugen Cristescu“ wie dies Reinerth behauptet. (Archiv des Auswärtigen Amtes, Inland II C, Band 53). Reinerth behauptet sogar, „der Verfasser des Dokuments wollte damit ‚Stimmung’ machen“, eine Äußerung, die ihm nur Kinder aus dem Kindergarten abnehmen. Für einen Historiker ist die „Stimmungslage“ der Bevölkerung zu politischen Ereignissen von großer Bedeutung.

[7]Hier einige Überschriften von Artikeln in der Südostdeutschen Tageszeitung, Beilage „Einsatz-Staffel“, für die Parsch verantwortlich ist: „Deutsche Kulturmission im Osten“ (8. Juli 1941), „Die innere Ausrichtung“ (7. Sept. 1941), „Wehrwille und Lebenskraft“ (21. Sept. 41), „Das Prinzip der Führung“ (28. Sept. 41), „Politisches Soldatentum“ (21. Okt. 41), „Nationalsozialistisches Führungskorps“ (31. Okt. 41), „Blut gegen Gold“ (3. Febr. 1942), „Illusion und Wirklichkeit“ (8. April 42), „Formationsarbeit im Kriege“ (9. Juni 42), „Politischer Heroismus“ (15. Okt. 42), „Ewige Revolution“ (13. August 42), „Soldatentum und Kultur“ (8. Januar 1943), „Lob der Feindschaft“ (3. März 43), „Die biologische Seite des totalen Krieges“ (28. April 43) usw.

 [8]In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 10. (81) Jg., Heft 2/87, S. 180-183).

 [9]In: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik [fortan HJS], 1. Jg., Heft Nr. 2/Sept. 1989, S. 106 und 2. Jg., Heft 2/Okt. 1990, S. 71-78.

[10]Um derartigen Geschichtsverdrehungen und Geschichtsfälschungen entgegenzuwirken, erscheint in Kürze das Buch: „Hitlers Vasallen der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vor und nach 1945“, um der deutschen Öffentlichkeit die Augen zu öffnen, wer Schuld am Debakel dieser Deutschen war, und welche Funktionen diese ehemaligen Naziamtswalter mit Hilfe der deutschen Behörden nach 1945 bekleiden konnten.

[11]Vgl. Anhang Nr. 2, deutsche Übersetzung aus: Procesul Mareşalului Antonescu. Documente. (Prozess des Marschalls Antonescu. Dokumente). I. Herausgeber mit einem Vorwort Marcel-Dumitru Ciucă. Einleitende Worte von Iosif Constantin Drăgan. Verlag Saeculum I. O., Band I und II, Bucureşti, 1996; Band III, Bucureşti, 1998. Die rumänischen Texte sollten (so wie in diesem Falle) aber in ein korrektes Deutsch übertragen werden.

[12]Polit. Archiv des Ausw. Amtes, Inland IIC, Band 53.

[13]Michael Kroner: Besaß die Deutsche Volksgruppe Rumänines Waffenlager in den Jahren 1940-1944?, in: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 54. Jg., Heft 1/ München 2005, S. 68.

[14]Vgl. Anhang 3. Polit. Archiv des Ausw. Amtes, Inland II C, Band 53. Kroner interessiert es auch nicht, dass eine Abteilung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien für Entführung und Hinrichtung errichtet wurde, die in Hatzfeld sieben Sozialdemokraten erschossen (vgl. Hans Wolfram Hockl: Offenheit hat überzeugt. Zur NS-Geschichte der Deutschen im Südosten. Chronologie der Revolution in Rumänien, Pro Vobis Verlag, Metzingen 1990, S. 11-14 „Sonderkommando ermordet Sozialdemokraten“; Seite 22 „Sozialdemokraten in Hatzfeld“ und Seite 21 „Morde sind für Cloos nur halb so schlimm!“

[15]Vgl. „August Georg Kenstler, Herausgeber der Monatsschrift „Blut und Boden“ und aktiver Vorkämpfer der nationalsozialistischen Agrarpolitik, in: HJS, 1. Jg., Heft Nr. 1/Mai 2003, S. 19-43 . Böhm nimmt hier zu dem Aufsatz: „August Georg Kenstler, der Artamanenführer aus Siebenbürgen“ von Rudolf Proksch, veröffentlicht in den Südostdeutschen Vierteljahresblätter, 29. Jg., München 1980, S. 275-279, Stellung. Kenstler, der sogar Himmler und Hitler Ratschläge gab, wie der Nationalsozialismus zu verwirklichen sei, wird in dieser Zeitschrift als „großer Deutscher“ dargestellt.

Das gleiche geschieht mit Fritz Benesch, einer der radikalsten Nazis in Nordsiebenbürgen; vgl. dazu Johann Böhm: Friedrich Benesch (1907-1991), Naturwissenschaftler, Theologe und Politiker, in: HJS, Heft Nr. 1/Mai 2004, S. 108-119; vgl. ferner „Zum Tode von Friedrich Benesch“ von Hans Bergel, in: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 40. Jg., Folge 3, 1991, S. 240-241; vgl. auch „Die anthroposophische Möglichkeit, Christ zu sein“, in: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 40. Jg., Folge 4, 1991, S. 318-320.

Mythos und Mystifizierung – Mit şi mistificare

November 15, 2014, 2:46 pm

≫ Next: Mythos und Mystifizierung 2 – Mit şi mistificare 2

≪ Previous: 2014: Jahr der Erinnerungskultur

$

0

0

Aktualisiert - - actualizat: 10. 12. 2014

Markus Bauer: „Die Beweisfrage. Problematisches Urteil in Sachen Securitate”, in: NZZ, 10.12. 2014.

Gerhard Köpernik, Faschisten im KZ. Rumäniens Eiserne Garde und das Dritte Reich (Fascişti internaţi în lagăre de concentrare. Garda de Fier din România şi cel de-al Treilea Reich), Editura Frank & Timme, Berlin, 2014, 286 p.

Legende politice. Cartea lui Gerhard Köpernik despre legionarii internaţi în lagărele din Germania nazistă, RFE, 3.12.2014.

În ultimii ani se vehiculează cu insistenţă crescîndă diverse legende legate de Mişcarea legionară, cea mai cunoscută organizaţie extremistă de dreapta din România, fondată în 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu. La baza unor legende istorice legate de legionari se află atît succesorul lui Codreanu, Horia Sima, cît şi discipoli ai gardiştilor divizaţi în două fracţiuni adversare, simiştii şi codreniştii.
Una din legendele care şi datorită internetului a cunoscut o răspîndire aparte este teza că Garda de Fier nu ar fi fost o organizaţie fascistă. Ca argument pentru această teză se susţine că, însuşi Tribunalul de la Nürnberg ar fi exonerat Mişcarea legionară. Mai departe aici.

Handbuch des Antisemitismus. Judenfeindschaft in Geschichte und Gegenwart, Literatur, Film, Theater und Kunst, Bd. 7, herausgegeben von Wolfgang Benz, Verlag De Gruyter Saur, Berlin / München / Boston 2014, 598 S.
Das Handbuch des Antisemitismus widmet sich allen Aspekten der Judenfeindschaft von den Anfängen bis zur Gegenwart und ohne geographische Begrenzung. Im siebten Band geben in knapp 300 Lemmata 120 Autoren einen Überblick über den kulturellen Antisemitismus im Film und Theater, in der Literatur und Kunst. Der „ewige Jude“ der Ahasver-Legende wird ebenso thematisiert wie die historische Figur „Jud Süß“, Informationen zum Film „Schindlers Liste“ finden sich neben Erläuterungen zur Judenfeindschaft in mittelalterlichen Passionsspielen und den Kontroversen um „Nackt unter Wölfen“ oder Wilhelm Buschs Bildergeschichte „Plisch und Plum“. Romane und Bühnenstücke, Filme und Werke der Bildenden Kunst werden als Vehikel der Judenfeindschaft behandelt. Einträge zu literarischen Versuchen, den Holocaust zu verstehen oder dem Antisemitismus zu wehren, runden das Werk ab.

U.a. mit folgenden Beiträgen von:

Gideon Botsch:

Lippoldsberger Dichtertage
[„Treffen radikalnationalistischer und antisemitischer Schriftsteller”, die zunächst 1934-1939 und dann 1949-1981 auf dem Hof von Hans Grimm– Autor des berüchtigten Blut-und-Boden-Romans, „Volk ohne Raum”, 1926 - bzw. dessen Erben, stattfanden und an denen u. a. auch die völkischen Autoren HeinrichZillich, Wilhelm Pleyer, Will Vesper, Hans Ulrich Rudel teilnahmen.]

Mariana Hausleitner:

Daghani-Tagebuch (Rumänien, 1942-1943); Dorian-Tagebuch (Rumänien, 1938-1944); Sebastian-Tagebuch (Rumänien, 1935-1944);

Christian Pape:

Das arische Theater in Wien (1898-1903)

[„Vor allem 1898-1903, unter der Direktion von Adam Müller-Guttenbrunn, wurde das Theater ‚Arisches Theater’ oder ‚Antisemitentheater’ genannt.”– S. 22];

 [Die Meinung von Rudolf Hollinger zu Adam Müller-Guttenbrunns Tätigkeit als Leiter des „Kaiser-Jubiläums-Stadttheaters”: „Wieder rennt er gegen schlechte und faule Gesinnung, bis seine edlen dramatischen Pläne durch den mit allen Mitteln geführten Kampf des Judentums endgültig scheiterten.”  - Rudolf Hollinger: Adam Müller-Guttenbrunn der Erwecker des Donaudeutschtums. Ein Vortrag, Schwäbische Verlags-Aktien-Gesellschaft, Temeschburg 1942, S. 8-9. In dem Roman „Die Glocken der Heimat“, 1910,  sangen die Karlsdorfer die stolzen Strophen, die als „Schwabenlied“ alle Donaudeutschen zum mutigen Bekenntnis anfeuerten bis in unsere Tage. Müller-Guttenbrunn war Erzähler, kein Lyriker, aber in diesem Lied, das aus seinem besorgten Herzen brach, fand er das ganze Herz seines Volkes; und die natürliche Offenheit und die Unverblümtheit, mit der das Leid, der Zorn und das stolze Aufbegehren verdichtet wurden, gewannen die Deutschen, die guten Willens und aufrechten Geistes waren, der größeren Zukunft zurück. Unseren Vätern und uns Jungen selbst, die wir am Anfange für die nationalsozialistische Bewegung standen, waren die Verse heilig: 

„0 Heimat, deutschen Schweißes stolze Blüte, 
Du Zeugin mancher herben Väternot, 
Wir segnen dich, auf daß dich Gott behüte, 
Wir stehn getreu zu dir in Not und Tod.“ 

Daß wir heute unsere Feiern mit den Kampfliedern der Bewegung und den Sängen der feldgrauen Helden begehen, ist im Geiste die Erfüllung eines fast mythischen Traumes von Adam Müller-Guttenbrunn, der doch sein ganzes Sinnen und Wirken darauf gerichtet hatte, daß wir heimfänden in das ewige Reich, in dem wir Wohnrecht hatten von dem Augenblick an, da die Urväter sich die Wege in den wilden Osten bahnten und die ungefüge 
Schar in den schwarzen Boden drückten. - Ebenda, S. 22.] 

Gärungen-Klärungen (Roman von Adam Müller-Guttenbrunn, 1903); Kommen wird der Tag (Roman von Roderich Müller-Guttenbrunn, 1921); Wiener Totentanz (Roman von Roderich Müller-Guttenbrunn, 1921); Die Weltverschwörer (Roman von Roderich Müller-Guttenbrunn, 1926); Die Studenten von Hohenstadt (Roman von Roderich Müller-Guttenbrunn, 1943);

[Der österreichische Schriftsteller und Journalist Roderich Müller-Guttenbrunn wurde am 3. Februar 1892 in Wien geboren und starb am 7. Februar 1956. Er war der Sohn des bekannteren Adam Müller-Guttenbrunn und stand diesem in antisemitischer und völkischer Gesinnung sehr nah. Roderich Müller-Guttenbrunn veröffentlichte auch unter den Pseudonymen Roderich Meinhart (Wiener Totentanz, 1921; Die vergessene Stadt, 1921; Madonna Einsamkeit, 1924) und Dietrich Arndt (Kommen wird der Tag!, 1921; Die Weltverschwörer, 1926). Unter seinem echten Namen erschienen „Nach der Heimat möcht' ich wieder!“ (1919), „Die am Wege blieben“ (1920), „Untergang“ (1921), „Knappenbüchlein“ (1924), „Umsturz im Juli“ (1930), „Der Mensch ist schlecht!?“ (1932) sowie der Roman „Die Studenten von Hohenstadt“ aus dem Jahr 1943, der sich an dem früheren Werk „Die vergessene Stadt“ orientiert. Müller-Guttenbrunn, Mitglied der NSDAP, schrieb für die „Linzer Morgenpost“, die Wiener Ausgabe des „Völkischen Beobachters“ und war von 1940-1943 Geschäftsführer des Landesverbandes Ostmark des Reichsverbands der deutschen Presse“. Dort war er u. a. für die Organisation der Überprüfung der „Ariernachweise“ der Mitglieder zuständig. S. 475.]

William Totok:

Începutul adevărului.Oglinda (Film von Sergiu Nicolaescu, 1994); Odessa in fiamme (Film von Carmine Gallone, 1942); Portretul luptătorului la tinereţe (Film von Constantin Popescu, 2010).

Christine Waldschmidt:

Tangoul morţii (Gedicht von Paul Celan, 1944/45 – Todesfuge);

Johann Böhm / Klaus Popa,  Vom NS-Volkstum- zum Vertriebenenfunktionär. Die Gründungsmitglieder des Südostdeutschen Kulturwerks München und der Landsmannschaften der Deutschen aus Rumänien, Ungarn und Jugoslawien, Peter Lang Verlag, Frankfurt am Main 2014, 358 S.


In dieser Studie werden jene Personen der Öffentlichkeit in Erinnerung gebracht, die die Kriminalität des staatlich institutionalisierten Nationalsozialismus innerhalb der deutschen Volksgruppen in Rumänien, Ungarn und dem ehemaligen Jugoslawien unterstützten und die deutsche Bevölkerung einem verbrecherischen Regime auslieferten. Nach 1945 beherrschten diese ehemaligen Nazis nicht nur die Landsmannschaften der Deutschen aus diesen Ländern in der Bundesrepublik Deutschland, sondern auch das Südostdeutsche Kulturwerk und die Südostdeutschen Vierteljahresblätter. So konnten sie ihre fragwürdige Geschichtsauffassung ungestört verbreiten und ihre Kritiker mit Schmähkampagnen und Einschüchterungsversuchen verunglimpfen. Deshalb widmet sich diese Arbeit der Frage, wie es möglich war, dass sich diese Vertriebenenpolitiker mit brauner Vergangenheit nach 1945 wieder an die Spitze ihrer Landsleute setzen konnten.




György Dalos, Geschichte der Russlanddeutschen. Von Katharina der Großen bis zur Gegenwart. Deutsche Bearbeitung von Elsbeth Zylla, C.H. Beck, München 2014, 330 S.

György Dalos verfolgt in seinem neuesten Werk die Schicksalswege einer deutschen Minderheit in Russland. Dorthin waren seit der Mitte des 18. Jahrhunderts viele Deutsche mit ihren Familien aufgebrochen, die in ihrer Heimat keine Zukunft für sich sahen.

Katharina II. hatte sie durch wirtschaftliche Anreize und mancherlei Vergünstigungen in das Russische Reich gelockt, in dem Bestreben, auf diese Weise die enormen Weiten und Ressourcen ihres Landes zu erschließen. So veranlasste sie die Gründung deutscher Kolonien insbesondere in den Gegenden an der Unteren Wolga. Laut einer Volkszählung lebten 1897 bereits rund 1,7 Millionen Deutsche im Russischen Reich, beinahe 20 Jahre lang existierte sogar eine „Autonome Sozialistische Sowjetrepublik der Wolgadeutschen“. In seiner meisterhaften Darstellung erzählt György Dalos die Geschichte der Russlanddeutschen vom 18. Jahrhundert bis zur Gegenwart. Einen Schwerpunkt legt er darauf, wie sie den Ersten Weltkrieg, die Oktoberrevolution, die Stalinistische Diktatur und im Anschluss daran Kollektivierung, Deportationen und Zwangsarbeit erlebten, ehe allmählich ihre  Rehabilitierung einsetzte und schließlich die Perestroika für nicht wenige wieder die Möglichkeit zur Rückkehr nach Deutschland schuf.

Herbert-Werner Mühlroth, Eine Eisenbahn in meinem Traum. Meine Flucht aus dem kommunistischen Rumänien, Noack & Block, Berlin 2014, 108 S.





Drei 18-Jährigen gelingt, woran vor ihnen so viele gescheitert sind: die Flucht aus Ceauşescus Rumänien. 1982 springen sie an der grünen Grenze auf einen fahrenden Güterzug und fahren mit ihm gen Westen …
Herbert-Werner Mühlroth erzählt das Abenteuer seines Lebens – eine packende Fluchtgeschichte aus einem bislang wenig beachteten Kapitel der rumänischen Vergangenheit.
Der in Hatzfeld  / Jimbolia (Rumänien) geborene Autor Herbert-Werner Mühlroth lebt seit 1982 in Deutschland und hat bislang Erzählungen, Gedichte und Essays veröffentlicht.





Informationen zu weiteren Neuerscheinungen hier.

===*===*===*

Politische Erklärung des Abgeordneten Ovidiu Ganţ im rumänischen Parlament bezüglich der Vorwürfe, das Demokratische Forum der Deutschen aus Rumänien (DFDR) sei die Nachfolgeorganisation der nazistischen Deutschen Volksgruppe aus Rumänien. Vorwürfe dieser Art verbreiteten sowohl neo-legionaristische Organisationen, ultranationalistische Blogs als auch Vertreter einiger Parteien - auch solcher, die im rumänischen Parlament sind.

Declaraţia deputatului Ovidiu Ganţ privind insinuările potrivit cărora Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) ar fi succesorul organizaţiei naziste, Grupul Etnic German (GEG). Astfel de insinuări au lansat atît publicaţiile neo-legionare, blogurile unor ultranaţionalişti, cît şi reprezentanţii unor partide – inclusiv – parlamentare.

                                                      ===*===*===*

Zwischen Mythos und Mystifizierung – Între mit şi mistificare

Vergangenheitsbewältigung zwischen Mythos und Verharmlosung Über den bewaffneten antikommunistischen Widerstand in Rumänien Die Wende von 1989-90 bedeutete in Rumänien auch das Ende einer mehr als vier Jahrzehnte andauernden politischen Zensur. Die neue Pressefreiheit ermöglichte es zum ersten Mal, die kommunistische Gleichschaltung zu überwinden und über unbekannte Aspekte der jüngsten Vergangenheit offen zu sprechen. Der enorme Nachholbedarf an Informationen über die eigene Geschichte jedoch war aber nicht immer frei von nationalistischen Exzessen, die in der Ceauşescuzeit zum festen ideologischen Bestand des Systems gehörten. Die nationalkommunistische Ideologie war im Grunde nichts anderes als eine Mixtur aus Versatzstücken des Stalinismus und des radikalen Vorkriegsnationalismus rechtsextremer Gruppierungen wie beispielsweise der so genannten „Legion des Erzengels Michael“. Ceauşescu leitete die nationalistische Trendwende bereits kurz nach seinem Machtantritt 1965 ein. Die Rehabilitierung zahlreicher, wegen ihrer nationalistischer und faschistischer Vergangenheit verpönter Kulturschaffenden fand sogar den Beifall zahlreicher ehemaliger politischer Häftlinge, die wegen ihren nationalistischen Anschauungen in den 50er Jahren Verfolgungen ausgesetzt waren. Die Politik der Vereinnahmung des rumänischen Vorkriegsnationalismus und Kriegschauvinismus führte zu einer Lockerung der Betrachtungsweise des bis dahin verordneten Antifaschismus. Eine Folge davon war die Steigerung der Popularitätskurve Ceauşescus, dem es immer wieder gelang, nationale Empfindlichkeiten und Emotionen zu seinen Gunsten zu instrumentalisieren. [...] Elena-Irina Macovei / William Totok

Reconsiderarea critică a trecutului – între mit şi bagatelizare Despre rezistenţa armată anticomunistă din România Crearea miturilor postcomuniste - Garda de Fier şi Mişcarea nazistă din Germania: teza falsă că legionarii nu au fost fascişti şi n-au cultivat rasismul antisemit - Legionarii ar fi fost, chipurile, exoneraţi de Tribunalul de la Nürnberg - Legionarii paraşutaţi după 23 august 1944 au fost primii susţinători ai NATO – trecînd sub tăcere corecturile ulterioare ale politicii americane faţă de reprezentanţi ai unor organizaţii extremiste (de exemplu: expulzarea participantului la rebeliunea legionară, viitorul episcop ortodox, Viorel Trifa din SUA, în 1987) - Transformarea unor extremişti de dreapta în „sfinţi ai închisorilor” - Mitul salvării evreului convertit Richard Wurmbrand de către legionarul încarcerat din 1941, Valeriu Gafencu - Literatura memorialistică legionară şi istoria   - Fascismul clerical, răzbunarea, terorismul şi violenţa extremiştilor gardişti etc. Anticomunism naţionalist Partizanii anticomunişti – motivaţii personale şi ideologice privind alăturarea la grupurile de gherilă Despre Ion Gavrilă Ogoranu [...]  Elena-Irina Macovei / William Totok

[1928. Corneliu Zelea Codreanu îi scrie antisemitului rasist Hermann Esser, în limba germană, mulţumindu-i pentru cartea Die jüdische Weltpest. Judendämmerung auf dem Erdball / Ciuma evreiască mondială. Crepusculul evreimii pe globul pămîntesc / trimisă liderului legionar cu dedicaţie. Scrisoarea lui Codreanu a fost tradusă de către un ofiţer de la Siguranţă, în aprilie 1928]

„Mult stimate Domnule Hermann Esser

Volumul Dvoastră având o dedicaţie pentru mine, am primit-o de multă vreme.

Deasemenea şi scrisoare. Citind-o împreună cu camarazii, am rămas profund impresionaţi de adevărurile scrise în ea.-

Realmente, peste omenire s-a abătut o grea boală, pe care toate forţele vii ale tuturor neamurilor trebue s-o combată cu toate puterile.

În acest răsboiu de deparazitare, vă rog consideraţi-ne şi pe noi românii ca ocupând o poziţie pe care vom menţine-o.-

Însă cea dintâi chestiune care ar trebui să se facă, este o prealabilă înţelegere între toate popoarele în luptă cu satana. –

Lipsa de legătură se simte în chip dureros, nu pentru noi, ci pentru marea cauză.-

Eu precisez – este nevoie nu numai de o înţelegere simplă, ci este nevoie de: 1) o acţiune comună, - 2) coordonare în acţiune.

Trecând la ceva informaţiuni dela noi aflaţi că de câteva luni suntem într-o activitate din ce în ce mai mare.

Mai ales cu noua organizaţie ostăşească LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, având ca principii de bază – CREDINŢA, MUNCA, ORDINE, DISCIPLINĂ, ERARHIE.”- În continuare, Codreanu îi relatează despre congresul studenţesc de la Oradea, din decembrie, la care a participat şi el, şi unde s-a cerut introducerea unui numerus claususşi „s-au desbătut toate chestiunile naţionale şi internaţionale în legătură cu problema jidovească. Nota esenţială a întregului congres”, conchide Codreanu, „se poate observa din cuvintele: - afară cu jidanii”.

ACNSAS, P11784, vol. 2, ff. 27-28 - copia în limba germană, ff. 26-26v.

[1928. Corneliu Zelea Codreanu dankt dem berüchtigten Antisemiten Hermann Esser für dessen Buch, Die jüdische Weltpest. Judendämmerung auf dem Erdball, das dieser ihm mit einer Widmung zugeschickt hatte]

ACNSAS, P 11784, vol. 2, Bl. 26-26v

[14. Februar 1934. Das Foto Zelea Codreanus wird an einen Regionalinspektor der Siguranţa – der damaligen rumänischen Geheimpolizei – in Bukarest geschickt]

[14 februarie 1934. Fotografia lui Zelea Codreanu trimisă unui Inspector al Regionalei din cadrul Siguranţei de la Bucureşti]

ACNSAS, P 11784, vol. 2, f. 189

***

Ion Gavrilă Ogoranu: Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. La pas prin Frăţia de Cruce, vol. 5 (Die Tannen werden gefällt, aber nicht verbogen. Im Gleichschritt durch die Kreuzbruderschaft, Bd. 5), Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 2006.

În timpul celor trei zile, cît am stat la munte, (în Budiu) am ridicat o troiţă. Nu ne închipuiam că pentru acest fapt vom putea fi trimişi în judecată şi de aceia nu ne-am ferit de ciobani, pădurari şi oameni întîlniţi.(Ion Gavrilă Ogoranu, declaraţie, octombrie 1976, f. 12v.)

Weiterführende Links - Legături

Die Heiligenfabrik – Fabrica de sfinţi

Techniken der Manipulation - tehnici de manipulare

Mythos und Mystifizierung 2 – Mit şi mistificare 2

January 19, 2015, 7:01 am

≫ Next: Mineriada

≪ Previous: Mythos und Mystifizierung – Mit şi mistificare

$

0

0

Aktualisiert - actualizat 17.2. 2015: RUBRIK - rubrica: Neue Bücher. Roman von Ursula Ackrill, Zeiden, im Januar und Árpád Szőczi,  Timişoara. Adevărata poveste despre revoluţia română (Temeswar. Die wahre Geschichte der rumänischen Revolution), Partium, Oradea 2014 - hier.

Zwischen Mythos und Mystifizierung – Între mit şi mistificare
  

II 

Aktualisiert - actualizat: 25.1. 2015

[27 aprilie 1970. Declaraţia lui Nicolae Orbulescu [1] despre ceea ce i-a povestit Nistor Chioreanu în legătură cu mişcarea legionară, începînd cu perioada guvernării legionare şi terminînd cu întîmplările de după eliberarea lor din închisoare, în 1964. Fragmente.]

Dată în faţa noastră

Astăzi 27 aprilie 1970

Lt.-col. Dumitrescu V.

DECLARAŢIE [2]

Subsemnatul ORBULESCU NICOLAE, născut în anul 1915 februarie 4, în oraşul Caransebeş, jud. Caraş-Severin, fiul lui Nicolae şi Maria, ambii decedaţi, domiciliat în Caransebeş, str. Sebeşului nr. 7, jud. Caraş-Severin, de profesie contabil la Seminarul Teologic din Caransebeş, am absolvit şcoala militară pregătitoare de ofiţeri de rezervă, cu gradul de sublocotenent, am absolvit cu titulul de licenţă dreptul şi filozofia la Universitatea din Bucureşti, fost legionar, cu gradul de ajutor comandant, posesor al buletinului de identitate seria K. nr. 967776 eliberat de Miliţia Caransebeş, declar următoarele:

Am cunoscut pe CHIOREANU NISTOR în anul 1940, în timpul guvernării legionare, prin luna octombrie, la secretariatul org. legionare cu ocazia unei Şedinţe cu şefii de org. judeţene şi regionale, CHIOREANU NISTOR fiind şeful org. legionare Ardeal, cu sediul la Sibiu. După şedinţă am fost împreună adică subsemnatul şi CHIOREANU N. la preşedinţie la Sima. Sima a stat cu el de vorbă 1-1,30 oră, după care a venit la mine în birou şi mi-a spus că l-a chemat pe CHIOREANU la masă, dar acesta nu ştie dacă va putea veni, în caz afirmativ să-l duc la masă şi să-l aşteptăm şi pe el. După cîte reţin CHIOREANU N. nu a fost la masă şi a plecat la Sibiu. L-am reîntîlnit pe CHIOREANU N. la Sibiu, unde subsemnatul am fost să pregătesc cu organizaţia legionară primirea la Alba-Iulia la 1 dec. 1940 a lui ANTONESCU şi HORIA SIMA, cu multă lume care venea acolo pentru serbarea alipirii Ardealului.

f. 160

La 1 dec. l-am reîntîlnit pe CHIOREANU la Alba-Iulia. Cu această ocazie CHIOREANU şi-a exprimat faţă de subsemnatul neîncrederea în „loialitatea” colaborării lui Antonescu cu org. legionară. Subsemnatul l-am confirmat şi i-am povestit cele petrecute la preşedinţie cu cîteva zile înainte de 1. dec., după asasinarea celor de la Jilava. Adică următoarele:

Ion Antonescuîl chemase pe Sima şi Pătraşcu şi pe Petrovicescu. Au venit însă numai Sima şi Pătraşcu din cei chemaţi de Antonescu şi în plus Stoicănescu şi subsemnatul. Antonescu venise cu Elefterescu şi Steflea Ilie. Antonescu a acuzat pe Sima de incapacitate în păstrarea disciplinei legionarilor şi de nepăsare faţă de starea de haos şi anarhie pe care aceştia au adus-o în ţară. Sima nu a ripostat. Antonescu i-a cerut în continuare să-i predea comanda org. legionare pentru că el va putea pune ordine „între aceşti băieţi buni”, dar care dacă nu se tem de nimeni îşi fac de cap. În plină discuţie a venit acolo şi preotul Boldeanu Vasile, pe care Antonescu l-a primit cu simpatie. Înainte ca Sima să răspundă, adică imediat după ca Antonescu formulase pretenţia să i se dea comanda org. a intervenit Pătraşcu destul de violent adresîndu-i-se întîi lui Sima, asproximativ astfel: Garda de fier nu este un batalion de infanterie pe care l-ai primit dta, de la comand. reg. cînd ai fost făcut maior, garda de fier este o organizaţie politică şi nu se poate preda cuiva care abia dacă ştie ce înseamnă politica, apoi adresîndu-i-se lui Antonescu, i-a spus că el este şeful statului şi implicit şi al org. legionare deci să de ordinele pe care le crede necesare pentru liniştea şi siguranţa statului şi şeful org. legionare Sima va transmite aceste ordine potrivit cu rînduiala politică la cine trebuie şi se vor executa. Antonescu i-a răspuns lui Pătraşcu să ia el comanda efectivă a legionarilor şi atunci el, Antonescu, este mai sigur de rezultate decît cu Sima, care îi ocroteşte pe toţi cei ce produc dezordine în ţară. Pătraşcu i-a răspuns: domnule general, eu am primit gradul de la C. Codreanu şi actuala funcţie de la comand. org. legionare, deci nu altcineva poate să-mi dea alte ordine. Capitolul comenzii, vă rog să-l considerăm închis şi să trecem la probleme care se pot rezolva. Atunci Antonescu a cerut desfiinţarea poliţiei legionare, ceea ce Sima a aprobat pe loc, fapt care l-a liniştit pe Antonescu şi s-a trecut la alte probleme. În timp ce se

f. 161

discuta liniştit, Antonescu repetînd din cînd în cînd că pe el trebuia să-l iubească legionarii pentru că el a fost prietenul lui Codreanu şi acesta a discutat cu unii prieteni apropiaţi, după moartea gen. Cantacuzino că singurul om în stare să ia locul celui decedat este el Antonescu. La acestea Stoicănescu a răspuns lui Antonescu: noi nu ştim despre această confesiune a lui Codreanu, însă de vreme ce o spuneţi dv. desigur este adevărată, doar trebuie să vă amintesc dle general că gen. Cantacuzino l-a ascultat tot timpul pe şeful org. legionare, deci dacă vreţi să fiţi cu adevărat urmaşul lui, nu puteţi fi decît urmîndu-i exemplul. Legionarii vă iubesc cît vă ştiu prieten cu şeful lor nu şi după ce vor afla că vreţi să-i luaţi locul. Antonescu s-a enervat, din nou a părăsit camera respectivă, dar după un sfert de oră a revenit calm spunînd la intrare: dragă d-le Stoicănescu, îmi pare bine de cele ce mi-ai spus, apoi s-a continuat consfătuirea încă o oră şi ceva pe alte teme. Chioreanu a fost puternic impresionat de cele relatate de subsemnatul şi a rostit: cu acesta nu cred că ajungem noi departe. După aceea Chioreanu a mers cu subsemnatul la Sima şi au rămas împreună de vorbă, subsemnatul avînd alte obligaţii pentru ziua respectivă. La plecarea trenului special de la Alba-Iulia la Bucureşti, subsemnatul am fost în vagonul lui Antonescu, iar Chioreanu a fost cîteva minute în vagonul lui Sima, după care a trecut pe culoar spre coborîre şi subsemnatul l-am văzut şi am ieşit la el. Am stat de vorbă pînă la plecarea trenului. Chioreanu era foarte abătut şi spunea mereu că Antonescu ne va frînge gîtul. În călătoria spre Bucureşti eu am fost şi la Sima în vagon şi i-am reprodus cele discutate cu Chioreanu. Sima mi-a spus că îl cunoaşte bine şi că s-a apropiat mult sufleteşte de Noaghea Virgil şi de Marius Cioflea, cu care a lucrat pînă la arestarea acelora. L-am mai revăzut pe Chioreanu la Bucureşti în cîteva rînduri, dar nu am mai stat de vorbă decît în trecere. După 1944 am auzit de la vechii gardieni de penitenciar că a venit Chioreanu din Germania şi stă ascuns prin satele din împrejurimile Aiudului, el fiind originar din Măgina. În 1946 subsemnatul lucram la grădina penitenciarului Aiud, unde, cu un grup de deţinuţi politici şi drept comun, subsemnatul conduceam lucrările de

f. 162

irigare ale grădinii, folosind apa văii care curge în apropiere. Prin luna martie am fost după piatră, necesară lucrărilor la com. Cacova, dincolo de Măgina, în raport de Aiud. Acolo am întîlnit pe Hanu Vasile, reîntors din Germania şi „intrat în legalitate”, după afirmaţia lui, prin angajamentul luat de ei, cu Pătraşcu, faţă de T. Georgescu. Hanu Vasile mi-a spus că este şi Chioreanu, liber, la Sibiu. Hanu Vasile era optimist în ceea ce priveşte situaţia deţinuţilor, fiind sigur de o apropiată eliberare. Hanu Vasile ne-a vizitat, adică pe mine şi grupul de deţinuţi care lucram la grădină, mai de multe ori, în prezenţa gardianului şi cu ştirea directorului Guţan. Prin mai 1946, a venit la grădina penitenciarului Chioreanu Nistor şi de faţă cu gardianul a stat cu noi de vorbă, spunîndu-ne şi el că în curînd vom fi liberi. Pe mine m-a rugat în mod special să-i sfătui pe ceilalţi să nu fugă de la colonii sau de la grădini, pentru că încurcă acţiunea purtată de Pătraşcu şi Vică Negulescu pentru eliberarea deţinuţilor. La grădina penitenciarului a venit şi o nepoată a lui Chioreanu, trimisă de el pe numele mic Faustina, care a adus alimente pentru deţinuţi de la Chioreanu. Alimentele au fost lăsate la un deţinut legionar, care stătea permanent la grădină, locuind în aceeaşi casă cu gardianul Cordoş, şeful grădinii, se numea Mercioiu Dumitru. Se înfiinţase colonia de la Galda, sub conducerea lui Rogojanu Şerbam, la Unirea sub conducerea lui Lene Vespasian. Subsemnatul am fost la Unirea. La Ocna Mureşului, de care, colonia Unirea era aproape, locuia în casă proprie o legionară dna. Tescaru, pe str. Horia, unde prin legături realizate de Stoica Ilie veneau părinţii şi familiile deţinuţilor. Şi la mine a fost mama în 1946, iulie-august şi tot la dna Tescaru a fost găzduită. Tot în acel timp, adică iulie-septembrie, Stoica Ilie ne-a anunţat pe mine şi pe Manu Dimitrie să mergem la Uioara (Ocna Mureşului) pentru a vedea pe cineva. Era Chioreanu venit de la Sibiu, în primul rînd pentru a ne reproşa fuga din colonii a unor deţinuţi legionari, care au încurcat prin gestul lor pe Pătraşcu, în eforturile de eliberare a deţinuţilor şi ne-a adus ceva bani şi alimente pentru toţi deţinuţii. Ne-a spus că pentru Galda s-a dus Vică Negulescu şi a dat alimente şi bani lui Şerban Rogojanu, şeful coloniei. Chioreanu mi-a spus că a vorbit cu Bidianu, la Sibiu, şi acesta l-a anunţat că vine să ne viziteze

f. 163

la Unirea „pentru a ne lămuri în legătură cu acţiunea lui Pătraşcu”. 

[...].

f. 169

După 1964, în stare de libertate, înainte de a-l fi revăzut pe Chioreanu, l-am văzut de cîteva ori pe Pătraşcu, adică la sanatoriul T.B.C. Marila-Oraviţa, la Sibiu şi din nou la Sibiu în 1968, sfîrşit de august. De fiecare dată, cînd venea vorba de Chioreanu, Pătraşcu îmi spunea că pe el nu este bine să-l văd, el desigur nu este împăcat sufleteşte cu „sinuciderea” politică la care a mers, exclusiv, din dragoste pentru Pătraşcu şi este foarte amărît că acum Pătraşcu nu acceptă, sub nici o formă nici să-l revadă şi i-a transmis prin Cîndea [3]că nu este bine să se stabilească la Sibiu.


[...]

ACNSAS, I 233979, vol. 3, ff. 160 s.u.

(Va urma)

---

[1] Document dactilografiat.

[2] Nicolae (Lae) Orbulescu, născut în anul 1915 la Caransebeş, gardist, susţinător al liniei simiste, a fost condamnat în mai 1941 la 25 de ani de închisoare pentru activitate legionară, deţinere ilegală de armă şi sprijinirea rebeliunii (pentru detalii biografice inedite a se vedea: Declaraţia lui Nistor Chioreanu, din 29 iulie 1970, dată la Alba Iulia în calitate de martor, în faţa lt. col. Costache Iacob, organ de cercetare penală, în cauza privind pe Nicolae Orbulescu, cf. ACNSAS, I 233979, vol. 3, ff. 184-187). După ce este graţiat, în 1964, Orbulescu a continuat să activeze. Ca numeroşi alţi legionari a fost angajat într-o instituţie administrată de BOR, lucrînd în calitate de contabil la seminarul de teologie ortodoxă din Caransebeş. Conspirat sub numele de „Dragomir“, acceptă, în acelaşi timp să colaboreze cu Securitatea (cf. Ţiu, Istoria Mişcării Legionare 1944-1968, pp. 252-255). În 1968 este de acord cu implicarea sa într-o „combinaţie“ a serviciului secret, în care-l atrage şi pe legionarul Nicolae Ighişan [2-2], care nu cunoaşte dedesubturile scenariului securistic. Acţiunea avea ca scop, verificarea lui Nistor Chioreanu, considerat succesor al lui Nicolae Petraşcu în fruntea Legiunii din România. Chioreanu era suspectat că ar intenţiona să refacă structurile organizatorice şi de comunicare clandestină ale Legiunii. Misiunea lui „Dragomir“ consta în simularea unui plan de contactare a lui Horia Sima, comandantul exilat în Spania al Legiunii, în timpul unei vizite în Iugoslavia, prin intermediul unor gardişti din ţara vecină. În 1969 Orbulescu, însă, începe să întocmească proiecte de reorganizare a Legiunii pe cont propriu, ceea ce provoacă nu numai iritarea Securităţii, ci declanşează şi reacţii de contracarare dure. Acţiunile autonome ale lui Orbulescu, secundat de Ighişan, s-au soldat cu arestarea şi condamnarea celor doi în 1970. Procesele, desigur, erau concepute şi ca măsuri de prevenire a unor acţiuni similare şi ca semnale de avertisment la adresa altor gardişti, tentaţi să urmeze exemplul duetului Orbulescu-Ighişan. Nae Orbeluscu a fost condamnat la 13 ani de închisoare pentru propagandă împotriva orînduirii socialiste (art. 166 C.P., al. 1 – propagandă fascistă), şi-a ispăşit pedeapsa la Aiud şi a fost graţiat pe data de 24 iunie 1976. Trei ani mai tîrziu a murit.


[2-2]Nicolae Ighişan, născut 16 decembrie 1911 în comuna bănăţeană Valcani, mort în anul 2000, medic, militant legionar extrem de activ, internat în lagărul de la Miercurea Ciuc în timpul reprimării gardiştilor de către regele Carol al II-lea. După rebeliunea legionară din 1941 este din nou arestat, mai tîrziu eliberat, iar în 1948 intră iarăşi la închisoare şi, după o scurtă detenţie, este pus în libertate. Continuă să activeze în clandestinitate şi va fi arestat la Iaşi în 1952, fiind condamnat ulterior la 15 ani pentru agitaţie. Iese din puşcărie în 1964, dar continuă să facă propagandă gardistă. În perioada de relativă relaxare din prima fază a regimului Ceauşescu, Ighişan caută să contacteze foşti camarazi şi intenţionează să refacă structurile organizatorice şi de comunicare ale legiunii. Este arestat în aprilie 1970 şi condamnat pentru propagandă contra orînduirii socialiste (art. 166 C.P., al. 1) la 15 ani de detenţie. Este închis la Aiud, unde continuă să facă prozelitism printre puţinii deţinuţi politici din acea perioadă, precum a relatat unul dintre codeţinuţii de atunci, G.T., autorilor acestei note biografice. În iulie 1977, Ighişan este graţiat, iar la scurtă vreme după eliberare trece clandestin frontiera spre Iugoslavia şi ajunge în R.F. Germania. Şederea sa în Germania a fost monitorizată şi de către agentul extern „Martin” (Fritz Cloos). Cu ocazia unei vizite legendate în România, în martie 1982, Cloos a predat Securităţii mai multe materiale despre activitatea unor legionari exilaţi pe care îi avea în vizor, inclusiv despre Ighişan (cf. Raport din 3 aprilie 1982, ACNSAS, SIE 2732, vol. 21, ff. 175-175v). În anii precedenţi, Cloos a furnizat Securităţii periodic informaţii amănunţite despre legionarii Vasile Mailat (1907-1987, autorul scrierii: „Misiunea Catolică Română din Austria şi Comitetul Român din Salzburg - un capitol de Istorie Românească în Exil”, Colecţia „Omul Nou”, München, 1978), despre poetul şi activistul gardist Dumitru (Demetrius) Leontieş (1917-1976), despre comandantul Horia Sima (1906-1993) ş.a. Ighişan s-a întors în ţară, în 1992, unde a devenit victima unui jaf, săvîrşit de infractori care i-au furat valuta strînsă. A murit în anul 2000.





[3] Spiridon Cândea (1902-1990), ortografiat şi Cîndea, teolog român, din 1936 profesor la Academia teologică „Andreiană“ din Sibiu, între 1938 şi 1945  este şi consilier la Arhiepiscopia Sibiului, predă şi după 1948 cînd Academia devine Institut teologic ortodox al cărui prorector va fi între anii 1949 şi 1960. A publicat numeroase studii si lucrări teologice. Unele articole, apărute în „Telegraful Român”, le semna cu pseudonimul „părintele Teofil”. 

Activează în cadrul Legiunii şi salută emfatic „biruinţa”, într-un articol din „foaia scrisă în duhul Ardealului legionar”, fondată de Ion Banea, care apărea sub direcţia lui Nicolae Pătraşcu, „Glasul strămoşesc”. Acolo, Cândea explica cititorilor că „Biruinţă legionară însemnează recucerirea şi cucerirea întregului ’spaţiu vital’ necesar respirării şi creşterii neamului românesc!” şi că „Biruinţă legionară însemnează punerea Românului în toate drepturile sale de stăpân, drepturi din care a fost uzurpat de străini şi înstrăinaţi!” (Cf. Sp. Cândea, „Biruinţa Legionară”, în: Glasul strămoşesc, anul VI, nr. 1, 8 noiembrie 1940, p. 2.)
Cândea a fost coleg de cuib cu Nistor Chioreanu, apoi ajutorul său direct în timpul dictaturii lui Carol. Odată cu transformarea României în stat naţional-legionar, Chioreanu este numit şef legionar pe regiunea Ardeal, iar Cândea şeful organizaţiei legionare din judeţul Sibiu, ţinînd legătura cu Grupul Etnic German (GEG). 

Funcţia pe care a primit-o Cândea a fost anunţată şi în presa bisericească a vremii în care se putea citi următorul anunţ: „Clerul de la centrul Mitropoliei Ardealului a dat actualei ocârmuiri legionare, dintr'o dată, trei slujbaşi vrednici. Păr. Prot. Dr. Spiridon Cândea, consilier arhiepiscopesc, a fost însărcinat cu conducerea Mişcării legionare din judeţul Sibiu. Păr. Dr. Liviu Stan, profesor la Academia teologică ‚Andreiană’, a cărui temeinică pregătire teologică şi canonic-juridică e prea bine cunoscută, a fost detaşat în Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, ca director general al Cultelor, cu atribuţiuni ministeriale. Iar Păr. Dr. Teodor Bodogae, profesor la Academia teologică ‚Andreiană’, a fost însărcinat cu conducerea ‚Ajutorului legionar’ în judeţul Sibiu. Toţi trei fac parte din şcoala I. P. Sf. Mitropolit Nicolae [Bălan]. Toţi trei sunt colaboratori vechi şi sârguincioşi ai revistei noastre („Note şi informaţii”, în: Revista Teologică, anul XXX, nr. 11—12, noiembrie-decembrie 1940, p. 598). După rebeliune, a rămas în ţară şi a continuat să comunice în secret cu gardiştii fugiţi în Germania, fiind ataşat „ramurei lui Horia Sima”, precum susţinea camaradul său Chioreanu în 1969. „Pentru a scăpa de urmărire”, adică pentru a-şi ascunde trecutul politic, se înscrie după război în Frontul Plugarilor (cf. Nistor Chioreanu, Declaraţie dată în ziua de 18 aprilie 1969 la Alba Iulia, ACNSAS, I 233979, vol. 7, ff. 7-21). 
Înfiinţat în 1933 de Petru Groza (1884-1958), Frontul Plugarilor era o organizaţia apropiată de P.C.R. Este desfiinţat în 1953. 
Cândea acceptă să devină colaborator neoficial al Securităţii, conspirat sub numele de „Iulian Nicoară” (cf. Ţiu, op.cit., p. 245), jucînd rolul de agent provocator într-o acţiune legată de Nicolae Petraşcu. După ce a fost exclus din rîndul colaboratorilor, rolul său este preluat de către „Dragomir” (Nicolae Orbulescu). Pe fundalul evenimentelor din 1968, care au culminat în invazia din august a Cehoslovaciei, la care România nu a participat, Securitatea a încercat să suprime orice formă de opoziţie internă, intensificînd supravegherea legionarilor care începuseră să activeze în clandestinitate. Ca măsură de intimidare a fost înscenat un proces împotriva lui Cândea, după ce s-a găsit la el o armă, documente legionare şi monede de aur care proveneau de la fostul ministru de interne din perioada dualismului antonesciano-simist, Constantin Petrovicescu (1883-1949). Odată cu începerea urmării penale a lui Cândea, a fost anchetat şi Nicolae Petraşcu (n. 1907) care s-a sinucis în 1968, stîrnind un ecou neaşteptat în rîndurile legionarilor din ţară şi străinătate, fiind declarat martir căzut pentru cauză. „Pentru cinstirea sacrificiului său” şi „pentru perpetuarea marii lui existenţe legionare”, Sima a emis pe 30 noiembrie 1968 o circulară în care a ordonat gardiştilor ca numele lui Nicolae Petraşcu să fie „înscris în apelul celor căzuţi, fiind strigat îndată după profesorul Traian Brăileanu” (cf. Horia Sima, „Cuvânt înainte”, în: Nicolae Petraşcu, Din viaţa legionară, Cu un cuvânt înainte de Horia Sima şi o postfaţă [„Un dac cult”] de Sebastian Mocanu, ediţia a III-a îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadajonda, Bucureşti, 1995, p. 15). 
Potrivit fişei matricole penale a lui Cândea, acesta a fost arestat în octombrie 1968, condamnat la 3 ani de închisoare pentru „uneltire”. A fost eliberat în octombrie 1971. 

Elena-Irina Macovei / William Totok (fragmente dintr-un studiu în pregătire)

Auszüge aus einer Studie von Elena-Irina Macovei / William Totok, Arbeitstitel:  Zwischen Mythos und Mystifizierung. Ion Gavrilă Ogoranu und der bewaffnete antikommunistische Widerstand

Weiterführende Links - Legături

Die Heiligenfabrik – Fabrica de sfinţi

Techniken der Manipulation - tehnici de manipulare

Mineriada

June 15, 2015, 5:30 am

≫ Next: Deutsche Securitateoffiziere – Ofiţeri de Securitate germani

≪ Previous: Mythos und Mystifizierung 2 – Mit şi mistificare 2

$

0

0

Unter der Schlagzeile „Bukarest vor 25 Jahren“ sind in den letzten Tagen - in der rumänischen und der deutschen Presse - mehrere Beiträge erschienen, in denen an den Einsatz der Bergarbeiter (13.-15. Juni 1990) gegen die Demonstranten auf dem Bukarester Universitätsplatz erinnert wird. Aus fast all diesen Beiträgen wurden einige historisch relevante Passagen ausgeblendet und ein ziemlich einseitiges Bild im Sinne postkommunistischer Geschichtsklitterung entworfen und der Leserschaft vorgesetzt. Bezeichnend für diese Herangehensweise ist die Darstellung einer mit der Aura eines Helden ausgestatteten zwielichtigen Figur jener Tage: Viorel Ene. Im Jahr 2010 beispielsweise war Ene in seiner Eigenschaft als Vorsitzender des Verbandes der Opfer des Bergarbeitereinsatzes eine der Schlüsselfiguren, die eine vor der israelischen und amerikanischen Botschaft in Bukarest organisierten Demonstrationen mit antisemitischen und ultranationalistischen Stellungnahmen publizistisch begleitet hatte. Seine Beiträge wurden damals u.a. auch von der rechtsextremen Internetplattform AlterMedia verbreitet. (Hier Auszüge aus der Ansprache von Mihai Rapcea und Viorel Ene, veröffentlicht auf Youtube am 3.8. 2010.) 

Hier zwei Beiträge über die Marathondemonstration auf dem Bukarester Universitätsplatz im Frühjahr 1990. Die Beiträge sind einen Tag vor den ersten freien Wahlen (20. Mai 1990) nach dem Sturz des kommunistischen Regimes in der taz erschienen („Lieber tot als Kommunist” und Guter Nationalismus). Historisch gesehen, ist diese Demonstration nicht nur die Geburtsstunde der postkommunistischen Zivilgesellschaft, sondern sie beinhaltet auch die nationalistische Erbsünde der postkommunistischen Gesellschaft rumänischer Prägung schlechthin.

15. Juni 2015 

 ***

„Lieber tot als Kommunist!“

Religiöse Überschwenglichkeit und dumpfer Nationalismus bei den Demonstranten auf dem Universitätsplatz in Bukarest/Täglich treten neue Redner und Liedermacher auf dem Balkon der Universität auf/

„Nieder mit dem Atheismus!“, brüllt eine heisere Stimme vom Balkon der Bukarester Universität. Tausende wiederholen den Satz und knien nieder. Wer stehen bleibt, wird sofort als Kommunist oder als Anhänger der Front zur nationalen Rettung beschimpft - zu Handgreiflichkeiten kommt es jedoch nicht. Die hier versammelten Bukarester sind Gegner der Front, „Antikommunisten“, wie sie sich selbst bezeichnen, oder „Golans“, Rowdies, wie sie Präsident Iliescu kürzlich abqualifiziert hatte. Stolz haben sie diesen Begriff zum Ehrentitel umfunktioniert.

Alle sind freundlich, immer bereit, Auskunft über die Gefährlichkeit des Gegners zu geben, den sie überall vermuten, auch in den eigenen Reihen. Die Securitate, diese schreckliche Hinterlassenschaft des Ceausescu-Regimes, hat in den Köpfen der Leute tiefe Spuren zurückgelassen. Das Mißtrauen sitzt tief. Am größten ist die Angst diese Leute vor einem erneuten Machtantritt der Front Iliescus, die als neokommunistische Partei verschrien wird.

Der Kampf gegen Iliescu, dessen populistisches Charisma die Demonstranten auf dem Bukarester Universitätsplatz ebenso kalt läßt wie die auf dem Temeswarer Opernplatz, wird in schrillen Tönen ausgefochten. Die religiöse Überschwenglichkeit, kombiniert mit dumpfen nationalen Sprüchen, zeugt von jahrzehntelang unterdrückten Gefühlen, die jetzt ins Kochen geraten. Selbst die mit den Gesetzen der Vernunft vertrauten Mathematikstudenten geraten in Ekstase. Die Freude darüber, die Staatsmacht provozieren zu können, äußert sich in Volksfeststimmung. Jeder kennt die Texte der immer wieder angestimmten Lieder: „Lieber tot als Kommunist.“

Ein junger Schauspieler empört sich in einer glänzenden Rede über grobe Manipulation und Verunglimpfung. Vor einigen Tagen hatten Unbekannte Fotos unter den Demonstranten verteilt, auf denen er in der Uniform der faschistischen Legionäre abgebildet war. Eine Zeitung der „Front“ veröffentlichte prompt einen Artikel, in dem er als Legionär diffamiert wurde. Doch die Fotos stammten aus einem Film, in dem er die Rolle eines Legionärs gespielt hatte. „Nieder mit dem Kommunismus, nieder mit dem Faschismus!“, schließt er seine Ansprache. „Nieder mit dem Kommunismus, nieder mit dem Faschismus!“, antwortet die Menge.

Ungestört verkauft ein fliegender Händler an einer Straßenecke die neue Zeitung 'Natiunea' (Die Nation). Auf dem Titelblatt prangt der frühere rumänische Diktator Antonescu, der sich als treuer Verbündeter Hitlers am Überfall auf die Sowjetunion beteiligt hatte. Antonescu sei ein Patriot, ein genialer Stratege und großer Rumäne gewesen, belehrt das Blatt seine Leser. Dieser Staatsmann habe nur die von der UdSSR annektierten östlichen Gebiete Rumäniens, Bessarabien und die Nordbukowina, dem größten Verbrecher aller Zeiten namens Stalin entreißen und dem Vaterland wieder einverleiben wollen. Daß die rumänischen Truppen Odessa besetzt hatten und bis nach Stalingrad vorgestoßen waren, verschweigt die Zeitung. Herausgegeben wird sie von dem Millionär Iosif Constantin Dragan, der aus Rumänien stammt und in Italien lebt. Chefredakteur Artur Silvestri ist als eifriger Verfechter des Ceausescu-Nationalismus bekanntgeworden.

In der 'Nation' wird die nationalchauvinistische Gruppe „Vatra Romaneasca“ als „wahre rumänische Organisation“ beschrieben, die jeder gute Rumäne unterstützen müsse. Derlei hatte bisher nur die Republikanische Partei verkündet, die mit der „Vatra Romaneasca“ ein Koalitionsabkommen abgeschlossen hat und unter der Bezeichnung „Allianz für die Einheit der Rumänen“ an den Wahlen teilnimmt.

Um die Gunst der „Allianz“ buhlt allerdings auch die „Front zur nationalen Rettung“ recht unverhohlen. Auch die Demonstranten, die seit mehr als drei Wochen auf dem Bukarester Universitätsplatz einen antitotalitären Marathonlauf veranstalten, schließen eine Regierungskoalition zwischen „Front“ und „Allianz“ nach einem Wahlsieg von Iliescus Front nicht mehr aus. Überall sehen sie das wiederauferstandene Gespenst des Kommunismus, dem sie das Bekenntnis zum orthodoxen Christentum entgegensetzen. Und das Bekenntnis zur Einheit der Nation, das die Rumänen in der sowjetischen Republik Moldavien miteinschließt. Die Moldavier ihrerseits lassen ihrem Unmut über den Wahlkampf von Iliescus Front in Solidaritätsadressen und Appellen an die Demonstranten freien Lauf.

Auf dem Balkon der Bukarester Uni treten täglich Dutzende von Rednern und Liedermachern auf. Als Redner melden sich auch solche zu Wort, die früher Ceausescu Lobeshymnen gewidmet haben und sich nun offen als Vorkämpfer der rumänischen Orthodoxie präsentieren. Einer davon ist Ion Alexandru, gegenwärtig Vizevorsitzender der Zaranisten (Bauernpartei). „Ein Volk, das nicht mehr beten kann, wird aus der Geschichte verschwinden“, schleudert er den Versammelten entgegen. „Wir sind Rumänen, und wir werden ewig diesen Boden beherrschen“, singt eine Frau vom Balkon. Alle stimmen mit ein. „Victorie!“, „Sieg!“, brüllt ein anderer. „Es lebe die Moldau, die Walachei und Siebenbürgen!“, skandiert die Menge. Und wieder: „Nieder mit dem Kommunismus, nieder mit der Front, nieder mit Iliescu!“

William Totok, Bukarest

19.5.1990 taz Nr. 3111 158 Zeilen, william totok S. 3

*

Guter Nationalismus

Der Bukarester Studentenführer Sorin Dragan, eine Gallionsfigur der rumänischen Opposition und Direktor der Studentenzeitung 'Glasul', ist überzeugt, daß der Nationalismus keine negative Erscheinung ist    I N T E R V I E W

taz: In der letzten Ausgabe ihrer Zeitung erschien eine Karikatur eines ungarischen Reiters der ungarische Fibeln nach Bessarabien bringt. Welchen Sinn macht das?

Sorin Dragan: Es handelt sich um eine Stellungnahme gegen die ungarische Regierung. Die ungarische Regierung hat Lehrbücher für die ungarische Minderheit in Siebenbürgen eingeführt und damit die separatistischen Forderungen der Rumänienungarn unterstützt. Dabei ging es um die umstrittene „Geschichte Siebenbürgens“.

Was halten sie von der „Vatra Romaneasca“?

Ich glaube , daß diese nationale Organisation der Rumänen, vor allem der siebenbürgischen Rumänen, sehr wichtig ist. Ich bin prinzipiell ein Verfechter des nationalen Gedankens - nicht nur aus rumänischer Perspektive.

Halten sie denn dann die Forderung der Rumänienungarn nach einer ungarnsprachigen medizinischen Fakultät für berechtigt?

Ehrlich gesagt, nein. Es scheint doch so zu sein, daß die Ungarn sich von den Rumänen separieren wollen, und nicht, wie oft behauptet, von uns ausgegrenzt werden.

Gibt es denn keinen rumänischen Nationalismus?

Doch, natürlich - aber keinen mit negativen Vorzeichen. Ich bin der Überzeugung, daß der Nationalismus keine negative Erscheinung ist, sondern die Werte des Volkes herausstellt.

Es gibt heute viele rumänische Intellektuelle, die als einzige Voraussetzung für die Entwicklung der Demokratie und eine europäische Integration Rumäniens das Anknüpfen an die Tradition der 30er Jahre betrachten.

Ich teile diese Auffassung.

Gab es zu der Zeit nicht vielmehr eine Entwicklung zum Faschismus mit dem damaligen populären Politiker und Philosophen Nae Ionescu an der Spitze?

Kategorisch nein. Ionescu war ein glänzender Verfechter nationalistischer Ideen, die ich nicht als faschistisch bezeichnen würde.

Wie erklären Sie sich dann den Holocaust an den rumänischen Juden und Zigeunern während des II. Weltkrieges?

In unseren Geschichtsbüchern stand darüber nichts. Mir sind gewisse Exzesse rechtsradikaler rumänischer Organisationen bekannt - ich kenne jedoch keine Details.

Wäre es dann nicht an der Zeit, jetzt eine Diskussion über den rumänischen Faschismus und den Stalinismus zu führen?

Selbstverständlich, ja. Das Ceausescu-Phänomen ist fast ausdiskutiert. Jetzt sollte man darüber reden, wie der rumänischen Nation nach dem II. Weltkrieg der Kommunismus aufgezwungen wurde.

Interview: William Totok

19.5.1990 taz Nr. 3111 79 Zeilen, William Totok S. 3

*

Guter Nationalismus

Der Bukarester Studentenführer Sorin Dragan, eine Gallionsfigur der rumänischen Opposition und Direktor der Studentenzeitung ‚Glasul’, ist überzeugt, daß der Nationalismus keine negative Erscheinung ist I N T E R V I E W

19.5.1990 taz 79 Zeilen, William Totok S. 3

„Lieber tot als Kommunist!“

Religiöse Überschwenglichkeit und dumpfer Nationalismus bei den Demonstranten auf dem Universitätsplatz in Bukarest/Täglich treten neue Redner und Liedermacher auf dem Balkon der Universität auf/

19.5.1990 taz 158 Zeilen, William Totok S. 3

+ + +  Infos über Rechtsextremismus, rechtsradikale rumänische Parteien, Antonescu-Kult und neolegionaristische Umtriebe - hier, hier und hier. + + +  

Aktualisiert / actualizat: 19. 6. 2015

---

Deutsche Securitateoffiziere – Ofiţeri de Securitate germani

June 19, 2015, 12:00 pm

≫ Next: Securitate 1987-1989

≪ Previous: Mineriada

$

0

0

 

Johann Lippet, Amei und Mari oder Nacherzähltes Leben. Ein Heimatroman, Pop-Verlag, Ludwigsburg 2015, 267 S.

+ + + Weitere Neuerscheinungen: Infos - hier. + + + 

Siehe - a se vedea:

Serial RFE

• Agent sub Hitler, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu (V)
• Agent sub Hitler, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu (IV)
• Agent sub Hitler, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu (III)
• Agent sub Hitler, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu (II)
• Agent sub Hitler, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu (I)

William Totok / Elena-Irina Macovei despre Fritz Cloos în „Caietele CNSAS”, nr. 14 (2/2014), pp. 201-219

+ + +  Infos über Rechtsextremismus, rechtsradikale rumänische Parteien, Antonescu-Kult und neolegionaristische Umtriebe - hier, hier und hier. + + +  

Deutsche Securitateoffiziere War der deutsche Securitateoberst Martin Schnellbach (geb. 6. November 1912 in Lipova – gest. 27. März 1984 in Temeswar) Mitglied der Waffen-SS wie Anton Peter Petri in seinem Biographischen Lexikon des Banater Deutschtums, Th. Breit Druck + Verlag GmbH, Marquartstein 1992, S. 1741, behauptet? Wer waren Mihail Andre und Viliam Steskal? Auf diese und andere Fragen finden Sie hier demnächst ausführliche Antworten.  William Totok

Ofiţeri de Securitate germani  A fost colonelul de Securitate, Martin Schnellbach (născut la Lipova, 6 noiembrie 1912 – decedat la Timişoara, 27 martie 1984), încorporat în Waffen-SS, precum susţine Anton Peter Petri în: Biographisches Lexikon des Banater Deutschtums (Lexicon biografic al germanilor din Banat), Th. Breit Druck + Verlag GmbH, Marquartstein, 1992, p. 1741? Cine au fost Mihail Andreşi Viliam Steskal? La aceste întrebări veţi găsi aici, în curînd, răspunsurile. William Totok

RFI, 18.6. 2015

  

Etnici germani în Securitate

Potrivit unei statistici din 1948, privind componenţa etnică a Securităţii, dintr-un total de 3973 de cadre, numai 5 erau germani. 3334 erau români, 338 evrei, 247 maghiari, 24 ruşi, 13 iugoslavi, 5 cehi, 3 bulgari, 3 armeni şi 1 italian.

RFI.RO

Securitateoberst / Colonelul de Securitate: Martin Schnellbach

Col. Martin Schnellbach. Foaie de serviciu, 20 iulie 1964, ACNSAS, MAI 64, f. 2

ibidem, f. 11

[Undatiert. Wahrscheinlich 1952. Dunkle Flecken in der Akte von Martin Schnellbach. MAI Regiunea Timişoara, Serviciul cadre / Ministerium des Innern Region Temeswar; Dokument unterzeichnet vom Chef der Regionsabteilung, Oberstleutnant Aurel Moiş und dem Chef der Personalabteilung, Leutnant Ioan Lacatiş; Auszug)

[Nedatat. Probabil 1952. Pete negre în dosarul lui Martin Schnellbach. MAI Regiunea Timişoara, Serviciul cadre, document semnat de şeful direcţiei regionale, lt. col. Aurel Moiş şi şeful serviciului cadre, lt. Ioan Lacatiş; fragment)

ACNSAS, MAI64, f. 21.

1957. Abiturzeugnis - diploma de maturitate, ACNSAS, MAI-Cadre 64, f .584

Ioan Iancu / Martin Schnellbach


Noroi și stele



Editura Facla


Timișoara



 1978
















Zum gleichen Thema - Link:

„Gică” von Radio Temeswar - „Gică” de la Radio Timişoara

Aktualisiert - aktualizat: 23.6.2015, 22:00 h

Securitate 1987-1989

July 1, 2015, 2:51 pm

≫ Next: Campania de reabilitare a Securităţii - Rehabilitierungskampagne der Securitate

≪ Previous: Deutsche Securitateoffiziere – Ofiţeri de Securitate germani

$

0

0

Die letzten Jahre in Rumänien 1987-1989  1. Auszüge aus: William Totok, Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen aus Rumänien, 1988, S. 152-155 4. Dokument aus dem Securitatearchiv mit einem Hinweis auf Roland Kirsch (geb. 1960 in Deta, Rumänien; gest. 2. oder 3. Mai 1989 in Temeswar). Abgefangener Brief (OV „Camelia", ACNSAS, I 235544, Bl. 176v). 5.  12. März 1988. Analysebericht William Totok betreffend, enthält einen Maßnahmenplan zur Kompromittierung im Ausland und Vorschläge für Aktionen im Inland. Auszüge.

Ultimii ani din România 1987-1989  2. Extrase din: William Totok, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, Iaşi, 2001, pp. 121-124  3. addenda  4. Document din arhiva Securităţii cu menţiunea lui Roland Kirsch (n. 1960 în Deta, România; m.  2 sau 3 mai 1989 la Timișoara).  Scrisoare interceptată (D.U.I. „Camelia", ACNSAS, I 235544, f. 176v). 5.  12 martie 1988. Notă de analiză privindu-l pe William Totok, cuprinzînd un plan de compromitere în exterior şi măsuri pe plan intern. Fragmente.

1. 

2.

3. 

4. 

5. 

INSPECTORATUL JUDEŢEAN TIMIŞ         STRICT SECRET[1]

AL MINISTERULUI DE INTERNE           Ex. nr. 2

- SECURITATE/ SERVICIUL I/A -

12.03.1988.

SE APROBĂ,

(ss) Mr. [indescifrabil]

NOTĂ DE ANALIZĂ

- în dosarul de urmărire informativă

privind pe TOTOK WILIAM.

La data de 12.02.1988, la nivelul Conducerii Securităţii şi în prezenţa tov. Lt. Col. TĂNASE COSTICĂ, din DIRECŢIA I, BUCUREŞTI, s-a procedat la analiza dosarului de urmărire informativă privind pe TOTOK WILIAM, rezultînd următoarele:

[...]

B.- Pentru compromiterea lui TOTOK WILIAM în exterior, se vor întreprinde următoarele măsuri:

1. – Redactorii CORNELIU POPOVICI şi CEZAR IOANA de la ziarul „DRAPELUL ROŞU” defăimaţi de TOTOK WILIAM, într-una din emisiunile postului de radio „EUROPA LIBERĂ”, vor fi determinaţi să întocmească un articol de ripostă care să fie publicat într-un ziar central, sens în care vom solicita şi sprijinul Direcţiei I şi Serviciului „D”.

- Termen: 15.04.1988

- Răspunde: Maior PELE PETRU

2. – Scriitorul DAMIAN URECHE, element urmărit informativ, cunoscut cu o poziţie oscilantă, va fi determinat, prin intermediul informatorilor „MARCEL” şi „POPOVICI” să întocmească un material de ripostă, material ce va fi expediat la conducerea postului de radio „EUROPA LIBERĂ”.

- Termen: 30.04.1988

- Răspunde: Lt. Col. INDREI IOAN

3. – În acelaşi sens va fi exploatată şi informaţia din care rezultă că profesorul de limba română GALETARU TRAIAN, fost coleg de catedră cu TOTOK WILIAM este intrigat de conţinutul unei vederi, trimisă de obiectiv, în care se fac afirmaţii de subapreciere a românilor, a culturii şi civilizaţiei noastre.

Prof. GALETARU TRAIAN, cunoscut cu preocupări literare va fi contactat de Maior RADU TINU şi va fi determinat să întocmească o scrisoare de ripostă, care va fi expediată la conducerea postului de radio „EUROPA LIBERĂ”.[2]

- Termen: 15.04.1988

- Răspunde: Maior RADU TINU

4. – Informatorul „MAYER” cu multe relaţii în conducerea LANDSMANSCHAFT-ului şi a ziarului „BANATER POST”, cu ocazia călătoriei pe care o va efectua în următoarele luni în R. F. GERMANIA va fi instruit să ia o poziţie împotriva lui TOTOK WILIAM, să-l discrediteze pe acesta, folosind argumente privind comportarea acestuia din timpul studenţiei, fiindu-i profesor, precum şi argumente referitoare la familia sa.-

- Termen: 2 luni

- Răspunde: Lt. FULGA VALERICĂ

5. – Persoana de încredere „IOANA”, fostă colegă de şcoală şi prietenă apropiată a lui TOTOK WILIAM, care a avut şi are, încă, influenţă asupra sa, urmează să facă o călătorie în R. F. GERMANIA iar cu ocazia pregătirii contrainformative i se va indica să-l viziteze şi să acţioneze pentru influenţarea pozitivă a obiectivului, să încerce să-l determine să renunţe la colaborarea cu postul de radio „EUROPA LIBERĂ”.

- Termen: 15.04.1988

- Răspunde: Maior PELE PETRU

Lunar cazul va fi analizat la Conducerea securităţii şi în funcţie de evoluţia situaţiei operative, vor fi întreprinse măsurile ce se impun.

OFIŢER OPERATIV II

Lt.,

(ss) FULGA VALERICĂ

DE ACORD

ŞEFUL SERVICIULUI I/A

Maior,

(ss) PELE PETRU

ACNSAS, I 210845, vol. 3, ff. 87-91.

---

[1] Notă dactilografiată. 

[2] Cf. Einschüchterungsmethoden der Securitate. Die so genannte „positive Beeinflussung“, in: Halbjahresschrift - hjs-online, 06.09.2009. 

Campania de reabilitare a Securităţii - Rehabilitierungskampagne der Securitate

February 2, 2012, 1:02 pm

≫ Next: Procesul Biserica Neagră - Der Schwarze-Kirche-Prozess

≪ Previous: Securitate 1987-1989

$

0

0

Actualizat, 3.11. 2012 

Campania de reabilitare a Securităţii 

Rehabilitierungskampagne der Securitate

Timpul, Nr. 1, 2012 (Format: PDF)

***

Gabriel Andreescu, "Cine este în spatele discreditării lui Mihnea Berindei?", în: Timpul, nr. 10 (163), 2012, p. 5

Timpul, nr. 10, 2012

Procesul Biserica Neagră - Der Schwarze-Kirche-Prozess

February 24, 2012, 3:25 pm

≫ Next: 40 Jahre Aktionsgruppe Banat

≪ Previous: Campania de reabilitare a Securităţii - Rehabilitierungskampagne der Securitate

$

0

0

1. Nancy Waldmann, Der Archäologe. Eginald Schlattner ist der bekannteste deutschsprachige Autor Siebenbürgens, in:  taz, 15.11.2012
2. Beate Ziegs: Verlassene Geschichten. Das frühe Prosawerk des Siebenbürgers Eginald Schlattner, DRK, 17. 7. 2012.  [Manuskript zum Beitrag als PDF oder im barrierefreien Textformat.]
3. "Criteriul pentru numirea în Colegiul CNSAS: şira spinării", interviu cu Germina Nagâţ, în: revista 22, nr. 1150, 27.3.2012 (link extern)
4. Werner Kremm, "Rufmord", in: ADZ, 29.4. 2015 (externer Link) - 

Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, 24. Jg., Heft 1-2, 2012

Thema: Bewältigung, Gedächtnis, Authentizität

Aus dem Inhalt: 

Michaela Nowotnick: „95 Jahre Haft“.
Kronstädter Schriftstellerprozess 1959: Darstellungsformen und Deutungsmuster der Aufarbeitung 

William Totok: Empathie für alle Opfer. Eginald Schlattner, ein Leben in Zeiten diktatorischer Herrschaft

• Aktualisiert - actualizat: "1988: Ein aktueller Artikel", hjs-online,  31.05 2010 [Ernest Wichner, "Also sprechen die Akten. Der Securitate-Spitzel 'Filip'. Ein Fall von Gedächtnisverlust?"
• [Teil I], in: ADZ, 15. 2. 2012, S. VI [Beilage: Banater Zeitung]
• [Teil II], ADZ, 22.2.2012 [Banater Zeitung] 
• [Teil III], ADZ, 29.2. 2012 [Banater Zeitung] 

RFE, 21.3. 2012 
Istoria orală şi limitele ei

Relatările unor victime condamnate în 1958, la Braşov (Oraşul Stalin), în aşa numitul Proces Biserica Neagră.

William Totok

În decembrie 1958 au fost condamnate 20 de persoane de către Tribunalul Militar din Cluj pentru nişte infracţiuni politice, bazate pe un scenariu complicat, realizat în prealabil de către Securitatea română. În istoriografia contemporană dedicată reconsiderării critice a trecutului comunist, această înscenare a justiţiei este cunoscută sub denumirea generică „Procesul Biserica Neagră“. Asta din cauza faptului că în fruntea lotului celor condamnaţi s-a aflat parohul Bisericii Negre, Konrad Möckel (1892-1965).

Karl-Heinz Brenndörfer şi Thomas Şindilariu au adunat acum mărturiile cîtorva persoane implicate în acest proces şi le-au publicat într-un volum (Karl-Heinz Brenndörfer / Thomas Şindilariu [ed.]: Der Schwarze-Kirche-Prozess 1957/58. Erlebnisberichte und Dokumentation, Editura Aldus, Braşov, 2011.] Cartea mai cuprinde şi un studiu semnat de Andreas Möckel, fiul preotului amintit mai sus, care şi-a bazat interpretările şi pe unele materiale din arhiva CNSAS. Cel de-al doilea studiu dedicat procesului aparţine istoricului Corneliu Pintilescu, autorul unei cărţi în care analizează „rolul justiţiei în procesul de represiune politică” (Procesul Biserica Neagră 1958, Editura Aldus, Braşov, 2008). Pintilescu ajunge la concluzia că scopul înscenărilor juridice era unul „didactic”, şi anume de a crea în populaţie o stare de pasivitate faţă de puterea politică.

Neajunsurile istoriei orale se desprind din comparaţia, chiar sumară, a mărturiilor celor implicaţi în proces (scrise în marea lor majoritate după 1990 - deci la o distanţă apreciabilă faţă de evenimentele dramatice propriu-zise) cu documentele păstrate în arhive, cît şi cu analiza lui Pintilescu. Elementul subiectiv şi memoria individuală sunt importante pentru reconsituirea unor întîmplări, dar ele se dovedesc insuficiente şi, în unele cazuri, ele pot deveni chiar contraproductive pentru o perspectivă istorică obiectivă.

Din păcate cititorul nu află nimic despre criteriile de selectare a autorilor şi textelor lor. Unii dintre cei implicaţi în proces mai trăiesc şi ar fi putut contribui cu propria lor mărturie la alcătuirea cărţii. Astfel, lipsesc fraţii Kurt Felix Schlattner şi Eginald Schlattner, ultimul fiind cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă germană din România, care în romanul său autobiografic „Mănuşile roşii“ (Viena, 2000) a şi tematizat represiunea politică de la finele anilor 1950.

Din volumul amintit rezultă că în Braşov existau două grupuri de tineri care se întîlneau şi discutau o serie de probleme de actualitate, politice, culturale şi naţionale legate de saşii din Transilvania. Unii dintre ei îl frecventau şi pe parohul Bisericii Negre, Konrad Möckel.

Eginald Schlattner

Eginald Schlattner

​​Din documentele Securităţii se desprinde limpede că cei vizaţi deveniseră treptat „obiective“ ale poliţiei politice în urma unei lecturi susţinute de Eginal Schlattner, în 1956, în faţa mai multor tineri din Braşov. Asta rezultă şi din declaraţiile celor implicaţi mai tîrziu în proces, cît şi din delaţiunile unor colaboratori neoficiali ai Securităţii. Într-o declaraţie, din timpul anchetei, a lui Karl Denndorfer, din 28 aprilie 1958, se menţionează un aspect căruia în volumul de faţă nu i se acordă atenţia cuvenită: „Eginald Schlattner, care a pus pe tapet problematica germană, a fost acela care prin lucrarea citită în faţa prietenilor lui Depner Horst, a relevat necesitatea activizării populaţiei germane, a scoaterii sale din pasivitate în scopul întăririi unităţii naţionale care ajunsese într-un stadiu de destrămare. Dezbaterea acestei probleme ridicate de Schlattner a constituit punctul de plecare pentru formarea şi trecerea la activitate a grupului Depner Horst, grup care avea menirea de a se ocupa de pasivitatea saşilor, de întărirea unităţii naţionale [...]“ (ACNSAS, P 742, vol. 11, ff.78-80.)

Întreaga avalanşă represivă s-a declanşat după ce cenaclul literar din Cluj condus de studentul Eginald Schlattner intrase în vizorul Securităţii. Acţiunea se conturează pe fundalul stopării „dezgheţului“ iniţiat de Hruşciov în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin (1953). La orizont se arătau semnele clare ale înăspririi politice, prin excluderea scriitorului Alexandru Jar (1911-1988) din partid - după ce în mai 1956 a îndrăznit să articuleze anumite critici vis-à-vis de practicile stalinismului, prin ecourile revoluţiei din Ungaria, din toamna aceluiaşi an, 1956, şi prin eliminarea lui Iosif Chișinevschi şi Miron Constantinescu din conducerea partidului în vara lui 1957. De valul de arestări, care a urmat, au fost cuprinse şi persoanele condamnate în 1958 în „Procesul Biserica Neagră“ sub acuzaţiile „clasice“, trădare de patrie, agitaţie, spionaj, uneltire contra regimului, activitate contrarevoluţionară sau, pur şi simplu, omisiune de denunţ (de pildă, fraţii Schlattner: Eginald fiind condamnat pentru această infracţiune într-un alt proces la 2 ani de închisoare, Kurt Felix, în schimb, în cadrul lotului „Biserica Neagră“ la 6 ani închisoare corecţională).

În pofida unor bănuieli, autorii amintirilor, legate de anchetă, proces şi viaţa în detenţie nu aveau de unde să ştie că Securitatea şi-a bazat la început întregul scenariu pe notele furnizate de colaboratori neoficiali. Un rol special în acest context al declanşării represiunii l-au jucat agenţii conspiraţi sub nume ca „Roland Blau“, „Kloos Mihai“ sau „Florescu“ (alias Carol Göllner). Colaboratorul Christian Müller (conspirat „Wagner Kurt“ şi „Roth“, cf. ACNSAS, SIE 1568, 7 volume), de exemplu, a furnizat Securităţii informaţii extrem de „preţioase“ legate de cei vizaţi. Pentru a dispersa eventuale suspiciuni, Securitatea a creat legenda că agentul ar fi reuşit să se sustragă arestării prin fuga ilegală din ţară. Apoi i-a fost confecţionată o identitate falsă, primind un buletin de identitate contrafăcut pe numele de Günther Schenker, şi i s-a pus la dispoziţie un domiciliu - provizoriu şi temporar - într-o altă zonă a ţării. În cele din urmă, este instruit contra-informativ şi trimis în „misiune“ în Germania Occidentală, de unde furnizează Securităţii informaţii diverse, inclusiv despre trupele armatei federale şi manevre militare ale NATO (cf. ACNSAS, SIE 1568, vol.6, f. 57, ff. 68-69, f. 76). Activitatea lui „Roth“ (alias Christian Müller), care avea întîlniri periodice cu ofiţerii săi de legătură în Austria sau Germania, este apreciată într-o analiză şi de către Pacepa (ibidem, f. 125).

Procesul şi condamnările pronunţate aruncă o lumină semnificativă asupra modului în care acţionau autorităţile comuniste. Astăzi, ele sunt o filă tragică din istoria recentă pe care avem datoria să n-o uităm şi care nu trebuie să se mai repete niciodată.

***
RFI, 27.2. 2012

Material didactic pentru Securitate

Coperta cărţii lui Corneliu Pintilie, „Procesul Biserica Neagră 1958”

O înscenare sinistră a Securităţii: Procesul Biserica Neagră din 1958. Documente din arhiva CNSAS şi o carte publicată pe această temă contribuie la elucidarea unui episod din istoria stalinismului românesc.

Corespondentul RFI la Berlin, William Totok:

Pe data de 23 iulie 1958 soseşte la Securitatea din Oraşul Stalin - precum se numea atunci Braşovul - o adresă de la Ministerul Afacerilor Interne, din Bucureşti. Securităţii locale i se cere să redacteze un raport în care să fie descrisă activitatea grupului condus de Horst Depner. Confecţionarea raportului ca un soi de „material didactic” a fost motivată prin faptul că este „necesar pentru cursurile de perfecţionare ale cadrelor noastre de la Şcoala din Moscova”. Securiştii din Braşov sunt atenţionaţi să menţioneze în raport metodele folosite în cursul urmăririi informative şi să prezinte informatorii şi activitatea lor. Din raport, însă, trebuie „să rezulte activitatea naţionalistă pe care o desfăşoară elementele duşmănoase din rândul minorităţii naţionale germane”.

Raportul a fost redactat într-un timp record şi a luat apoi calea Moscovei.

Textul ca atare dezvăluie felul în care Securitatea fabrica, pur şi simplu, adversari şi duşmani, cum răstălmăcea situaţii, cum folosea informaţii furnizate de către nişte colaboratori neoficiali plătiţi pentru delaţiunile lor pentru a declanşa acţiuni represive şi de urmărire care se soldau cu procese penale, cu repercusiuni tragice pentru cei vizaţi.

După revolta din Ungaria, din 1956, înăbuşită-n sânge, puterea de la Bucureşti se temea ca nu cumva să se molipsească şi populaţia României de virusul revoluţionar. Această teamă stă la baza celui de-al doilea val de represiuni, de după moartea lui Stalin.

În acest context, Securitatea avea sarcina de a depista persoane care s-au pronunţat critic la adresa regimului respectiv persoane care au o influenţă asupra unui cerc mai larg şi care pot fi transformate în exemple cu efect de intimidare.

În urma unor denunţuri venite de la doi informatori, s-a trecut la urmărirea unor tineri din Braşov care îl frecventau pe parohul Bisericii Negre din Braşov, Konrad Möckel, şi care intenţionau să înfiinţeze un cerc de lectură. Discuţiile purtate în timpul unor petreceri particulare, consemnate de agenţi instruiţi, fuseseră analizate şi interpretate de către Securişti care începeau să construiască un scenariu apocaliptic. Tradusă în limbajul conspiraţionist al poliţiei politice, întreaga acţiune a tinerilor din Braşov suna în raportul trimis la Moscova aşa: „Îndoctrinat şi educat în spirit naţionalist, alimentat de ştirile tendenţioase transmise de posturile de radio imperialiste, învinuitul Depner Horst în ura sa faţă de regimul de Stat din R.P.R., care considera că prejudiciază unitatea minorităţii germane, trece, în toamna anului 1956, la organizarea unei grupări contrarevoluţionare, creând ca premiză a acesteia, un cerc literar, din care apoi recrutează membrii organizaţiei.”

În 1957 încep arestările, urmate de anchete şi, în 1958, de procesul în faţa unui Tribunal Militar.

Istoricul Corneliu Pintilescu a cercetat documentele procesului, publicând volumul intitulat „Procesul Biserica Neagră 1958” (Editura Aldus, Braşov). El şi-a propus să analizeze „rolul justiţiei în procesul de represiune politică”. Autorul ajunge la concluzia că scopul înscenărilor juridice era unul „didactic”, şi anume de a crea în populaţie o stare de pasivitate faţă de puterea politică.

Efectul procesului celor 20 de persoane judecate şi condamnate la ani mulţi de puşcărie a fost cel scontat: Răspândirea fricii şi neîncrederii în alte persoane şi stoparea dorinţei de a părăsi definitiv România.

Addenda

[27 mai 1957. Sublocotenentul Andre Mihai, unul dintre puţinii etnici germani în cadrul poliţiei politice din România comunistă, locotenentul major Adalbert Farkaş şi maiorul Deitel Ernestîntocmesc un plan de infiltrare - sau de combinaţie, cum îi mai spune în limbajul tehnic al poliţiei secrete - în vederea provocării lui Horst Depner, care a ajuns în vizorul Securităţii în urma unor denunţuri furnizate de colaboratori neoficiali care-l descriau drept organizatorul unui cerc reacţionar şi naţionalist; planul de infiltrare a agentului „Blau Roland” este aprobat de către şeful Direcţiei Regionale a Securităţii din Oraşul Stalin/Braşov, colonelul Gheorghe Crăciun.]

M.A.I. Regiunea STALIN STRICT SECRET[1]

323/G/ 27 mai 1957

SE APROBĂ

ŞEFUL DIRECŢIEI REGIONALE,

Colonel, Crăciun Gheorghe

PLAN DE INFILTRARE a agentului „Roland Blau” în acţiunea de verificare deschisă asupra lui Depner Horst şi alţii.

La data de 13 aprilie 1957, a fost deschisă acţiune de verificare asupra lui DEPNER HORST, TAUTE HEINZ, MELCHIOR GÜNTER şi alţii, care ne-au fost semnalaţi de agentul „Cloos Mihai” [2] că desfăşoară activitate naţionalistă, avînd ca scop următoarele:

a. Organizarea tineretului pentru a nu-şi pierde simţul naţional.

b. Ajutorarea reciprocă în caz de nevoie.

c. Îndreptarea elementelor care se desprind din corpul naţiunii germane.

Acest grup a făcut legătura cu un individ din Germania Occidentală prin numita MARIANNE SIEGMUND [3] care cu ocazia unei vizite făcute în ţara noastră a vizitat şi acest grup şi le-a dat îndrumări cum trebuie să activeze pe viitor. [4]

În această acţiune lucrează agentul „Cloos Mihai” care a aflat cele semnalate numai de la unii membri ai grupului, neavînd însă posibilitatea de a intra în acest grup şi nici de a putea intra mai adînc în problemă deoarece se observă că aceştia au unele rezerve faţă de agent şi se feresc de a-i face legătura cu grupul.

Ţinînd cont că agentul „Cloos Mihai” nu ne va putea clarifica această acţiune, datorită neîncrederii din partea unor membri ai grupului, am ajuns la concluzia că trebuie infiltrat în această acţiune un agent corespunzător care să-şi poată cîştiga simpatia acestora.

Astfel, propunem infiltrarea agentului „Roland Blau”, care datorită calităţilor sale personale, îşi cîştigă repede încrederea celor din jur.

Avînd în vedere că grupul de mai sus caută un element mai vîrstnic care să aibă priză în rîndul populaţiei şi tineretului german, propunem infiltrarea deoarece agentul se bucură de încrederea şi simpatia tineretului şi populaţiei germane, avînd un cerc larg de prieteni, ar fi tocmai omul căutat de acest grup.

Deoarece agentul a fost verificat în mai multe ocazii şi s-a constatat că este sincer faţă de organele noastre şi lucrează cu multă plăcere, vom putea clarifica această acţiune.

Infiltrarea se va face sub următoarea legendă:

- Întrucît DEPNER HORST nu are stagiul militar satisfăcut, fiind amînat din cauză de boală, acesta va fi chemat printr-o invitaţie la Comisariatul militar al or[aşului] Stalin pentru clarificarea situaţiei sale.

În aceeaşi zi şi aceeaşi oră va fi invitat la Comisariat şi agentul „Roland Blau” tot pentru clarificarea situaţiei militare, deoarece acesta a făcut armata la „Wermacht”(sic!) [5] în Germania.

Obiectivul împreună cu agentul vor fi lăsaţi să aştepte cca. 2 ore, motivîndu-se că tovarăşii care i-au chemat este (sic!) într-o şedinţă.

În acest timp, agentul va intra în vorbă cu obiectivul, manifestîndu-şi nemulţumirea că trebuie să aştepte atîta timp fără să ştie pentru ce a fost chemat.

Printre alte discuţii cu caracter personal, agentul va arăta că bănuieşte de ce a fost chemat, deoarece el a urmat studiile în Germania şi acolo a fost încorporat în armata germană şi situaţia lui militară nu este clară.

Agentul va admira educaţia ce se dădea tineretului în şcolile şi armata germană, arătînd că în Germania există un tineret deosebit care este foarte unit, chiar şi fără să fie organizaţi în organizaţii legale, ei se ajută reciproc şi faptul cel mai important este acela că ţin foarte mult la naţiunea lor.

Acest lucru însă, la noi nu se întîmplă deoarece tinerii noştri sînt nişte laşi care nu au curaj, nici cel puţin să atragă atenţia unuia pe care îl vede că, caută de a se desprinde de naţiunea germană, căsătorindu-se cu altă naţionalitate.

Va arăta în continuare că astfel de tineri ca cei din Germania nu se găsesc în ţara noastră.

Dacă obiectivul va arăta că totuşi există şi la noi tineri care nu sînt laşi, agentul va arăta că nu crede acest lucru, deoarece oamenii noştri nu se gîndesc decît la ei.

Dacă DEPNER HORST pentru a-l convinge pe agent îi propune de a-i face legătura cu grupul lui, să accepte dar totodată să-i atragă atenţia să fie foarte atent că există oameni diferiţi în care nu se poate avea încredere.

Toate aceste discuţii vor decurge la 2 întîlniri sau chiar mai multe, iar agentul va fi instruit să poarte aceste discuţii după împrejurările care se ivesc şi încrederea pe care şi-o poate cîştiga.

După ce aceştia au discutat cca. 2 ore, vor fi chemaţi de secretarul organizaţiei PMR de la Comisariatul Militar, care se ocupă cu evidenţa încorporaţilor şi livrete şi va da lui DEPNER HORST o recomandare pentru Policlinică ca să-şi facă radioscopia şi va fixa şi o zi şi o oră cînd va aduce acest rezultat, iar agentului îi va spune tot această zi şi oră să aducă toate adeverinţele şi actele pe care le are din armată.

Aceasta se va întîmpla în prezenţa celor doi (adică DEPNER HORST şi agentul).

După ce aceştia vor termina la comisariatul militar, agentul îşi va arăta nemulţumirea că a aşteptat 2 ore şi a rezolvat totul în 5 minute, arătînd că după atîta aşteptare şi nervozitate produse de aceştia, merge să bea o bere şi astfel îl va invita şi pe DEPNER HORST la o bere.

În restaurant, dacă DEPNER HORST nu va căuta să discute din nou de probleme naţionaliste, agentul va deschide o altă discuţie.

După fiecare întîlnire, agentul va fi dirijat după împrejurările ce se ivesc.

La instruirea agentului va lua parte şi tov.[arăşul] Maior Deitel Ernest, şeful serviciului III.

Pentru ca agentul să-l recunoască pe obiectiv, i se va arăta înainte de infiltrare fotografia acestuia.

Faţă de cele de mai sus, rugăm a aproba infiltrarea agentului „Roland Blau” în acţiunea DEPNER HORST.

 ŞEFUL BIROULUI II

(ss) Lt. Maj. Farkaş Adalbert LUCRĂTOR OPERATIV

(ss) Slt. Andre Mihai

 DE ACORD

ŞEFUL SERVICIULUI III

Maior, Deitel Ernest

ACNSAS,  I 153639, vol. 1, ff. 38-41

[1] Document dactilografiat.

[2] Notele furnizate de acest colaborator extrem de zelos sunt semnate cu numele conspirativ, ortografiat: „Kloos Mihai“.

[3] La supravegherea informativă a Mariannei Siegmund a contribuit colaboratoarea „Barbu Elena“, profesoară la o şcoală, care apare în mai multe dosare cu numeroase note incriminatorii. A se vedea, de exemplu, nota din 10 iulie 1957 (ACNSAS, I 153639, vol. 1, f. 63).

[4] Este vorba despre Heinz Hahn care s-a-ntâlnit, într-adevăr cu grupul tinerilor din Braşov şi care intenţiona să se căsătorească cu Marianne Siegmund care pînă la acea dată fusese prietena lui Eginald Schlattner. Securitatea încearcă să profite şi de rivalitatea care s-a ivit în urma acestui conflict de ordin sentimental, consemnînd asta şi în planurile de măsuri care au fost întocmite. În ecranizarea romanului lui Eginald Schlattner „Mănuşi(le) roşii“ (2010), regizorul Radu Gabrea a prins foarte bine tocmai aceste momente, reconstituind, prin intermediul unei povestiri cu personaje fictive, atmosfera apăsătoare a stalinismului românesc de la sfîrşitul anilor 1950. Romanul lui Eginald Schlattner a apărut sub titlul german Rote Handschuhe, Paul Zsolnay Verlag, Viena, 2000, iar în traducerea românească de Nora Iuga la Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.

[5] Corect ortografic: Wehrmacht. Deseori, numele persoanelor sunt scrise greşit.

RFI, 24.2. 2012 - AUDIO

Konrad Möckel (Mitte - în mijloc)

[1. Juni 1957. Securitateagent „Blau Roland” berichtet über die Ausführung eines Auftrags der Geheimpolizei, der darin bestand, Horst Depner während einer als zufällig getarnten Begegnung zu provozieren]

[1 iunie 1957. Agentul „Blau Roland” relatează cum şi-a îndeplinit misiunea de a-l provoca pe Horst Depner în cursul unei întîlniri, care trebuia să pară întîmplătoare, pusă la cale de Securitate]

M.A.I. REGIUNEA STALIN [1]                    STRICT SECRET

323/1 iunie 1957

NOTĂ INFORMATIVĂ

   Agent: „Blau Roland”

Data: 31 mai 1957

     Primit: Maior Deitel E

Slt. Andre Mihai

În ziua de 30 mai 1957 orele 8 dimineaţa, sursa s-a prezentat la Comisariatul Militar din or.[aşul] Stalin unde l-a găsit şi pe Depner Horst. A aşteptat în curtea comisariatului pînă la orele 9,30 cînd un subofiţer l-a chemat pe Depner Horst şi pe sursă în sala de aşteptare. Înainte de a intra în sală, Depner l-a salutat pe sursă, la care sursa a răspuns foarte rezervat. La cîteva minute înainte de a intra în sală, au dat mîna şi au început o mică convorbire.

Sursa l-a întrebat pe Depner unde este angajat, la care a răspuns că lucrează la uzinele „Steagul Roşu” în calitate de verificator la secţia 630 turnătorie oţel. A mai spus că deja din 1953 este angajat şi că a fost dat afară din uzină de către fostul director general Putinică pentru atitudine necorespunzătoare, însă numai pentru o singură zi, deoarece el personal s-a dus la Bucureşti şi a aşteptat pe tovarăşul Ministru Chişinevschi[2] căruia i-a arătat cazul şi dînsul a scris o scrisoare pe care a adus-o el personal la or.[aşul] Stalin la Partid şi pe baza căreia a fost imediat reprimit în serviciu la uzinele „Steagul Roşu”.

În sala de aşteptare au stat de la orele 9,45 pînă la orele 10,30. În acest timp, Depner a spus sursei că el nu mai vrea să rămînă la „Steagul Roşu” şi are intenţia să înceapă studiile la Teologie. Motivul pentru care s-a decis pentru acest studiu este că la matematică este foarte slab şi pentru a învăţa limbile străine nu mai are răbdare. Sursa a arătat că el nu vede bine ca să devină astăzi preot, la care Depner a răspuns că studiile de teologie sînt pentru el plăcute şi singura satisfacţie sufletească. Sursa a arătat că în cel mai bun caz, dacă va ajunge preot, va ajunge într-o comună, departe de toată viaţa, evenimente etc. Depner a răspuns că el personal are un număr de cîţiva prieteni care studiază teologie la Sibiu, printre care: Himensch un tînăr sas de religie evanghelică care studiază teologia devenind chiar preot catolic, Morscher care este deja ieşit preot evanghelic, Knall şi Szegedi care încă sînt studenţi. În legătură cu această problemă, privind studiul de teologie, Depner afirmă următoarele:Este foarte necesar ca biserica noastră să se ocupe îndeaproape şi este chiar o datorie de a intra direct de a se preocupa cu organizarea tineretului săsesc. Recent a fost un preot din Bistriţa anume Herberth la prim preotul Dr. Konrad Mockel[3] care a avut discuţii şi dezbateri cu prim preotul Mockel în ce priveşte funcţionarea bisericii evanghelice din regiunea Bistriţei.

Sursa l-a întrebat care au fost cauzele dezbaterilor avute. Depner spune că acest tînăr preot vede în misiunea lui nu numai să fie preot ci de a fi un bun organizator al tineretului săsesc din regiunea respectivă şi de a înflăcăra în fiecare tînăr momentul naţional. Este foarte important – spune Depner – de a organiza tineretul deoarece noi saşii din R.P.R nu ne dăm încă bătuţi, ci trebuie să arătăm guvernului romîn că noi avem ceva de spus şi că noi cerem dreptatea noastră şi respectarea noastră. Aceasta însă putem face numai prin organizarea tineretului şi pentru aceasta ne trebuiesc elemente conducătoare capabile.

În legătură cu biserica, Depner arată o mare admiraţie faţă de biserica catolică, deoarece el consideră preoţii catolici „adevăraţi luptători” şi arată că ei nu se lasă înspăimîntaţi riscînd chiar de a fi închişi.

Depner l-a întrebat pe sursă dacă a auzit de ultima alegere a curatorului între Wittstock[4] şi Richter Otmar[5]. Sursa a răspuns că cunoaşte această problemă şi cunoaşte personal pe Richter, la care Depner a răspuns că foarte bine că Richter a fost ales şi roadele se văd deja. Prin activitatea lui Richter a început o organizare a tineretului săsesc din localitate sub „paravanul” bisericii pe de o parte şi pe de altă parte prin reorganizarea activităţilor şi înlocuirea elementelor conducătoare cu alţii tineri.

Sursa a arătat că nu prea vede cum se poate organiza tineretul, motivînd că tineretul săsesc a început să devină neserios şi indisciplinat şi lipsesc oameni tari etc. Obiectivul a început să-l convingă pe sursă spunînd că şi în oraşul Stalin sînt tineri capabili pentru aşa ceva însă aceşti tineri, printre care enumeră pe Heintz, Schmidt, Pilder trebuiesc ajutaţi şi organizaţi ca la rîndul lor să organizeze ei masele.

Chiar pentru ziua de 2 iunie a.c., - duminică spune Depner – s-a organizat la Hălchiu un „Sachsentreffen” unde se vor întîlni nu numai tineretul din Hălchiu ci şi din comunele apropiate şi oraşul Stalin. Se vor întîlni în cadrul unui maial cîmpenesc cu muzică, chiar şi dans.

Depner spune că de acum înainte, vara se va(sic!) organiza mai des asemenea întîlniri şi excursii. A povestit despre o excursie făcută în anul 1953 cu bicicletele cca. 40 tineri (băieţi şi fete), nu numai din or.[aşul] Stalin ci şi din Şighişoara, Mediaş, Sibiu, pînă la Oradea.

A amintit de o excursie făcută la lacul Sfînta Ana[6] şi spune că în acest an trebuie să organizeze o excursie în stil mare.[7]

În legătură cu excursiile, a povestit şi despre o fată anume Kaspar cu care a umblat mai mult timp şi cu care a fost el recent la Sibiu cu bicicleta, însă această fată nu s-a împăcat cu concepţiile lui. În ce privesc femeile a spus că nu are noroc.

A povestit despre sora lui studentă la Bucureşti, care în urma evenimentelor din Ungaria a fost arestată şi închisă 6 luni şi a venit de cîteva zile acasă.

Depner spune că este înrudit cu Schuster Mihai, vicepreşedinte al Sfatului Popular Regional Stalin, dar nu a intervenit pentru sora lui deoarece nu stă pe picior bun cu Schuster Mihai.

Schuster a devenit – prin mătuşa lui Depner anume Hilda născută David – comunist. Hilda a fost o mare comunistă şi totuşi a fost dusă cu soţul ei în URSS und Hilda a murit. Această Hilda are un frate anumeMartin David, care a fost tot timpul un mare hitlerist şi a ocupat un post de conducător politic în cadrul GEG[8]. Actualmente acest Martin David se află împreună cu Petrovici, tot fost conducător hitlerist, în Austria.

În legătură cu străinătatea, Depner a povestit că în anul 1956, cu transportul cu care a venit şi Borger Thea, a venit şi un tînăr neamţ, anume Hans Haan[9] din Würzburg, în etate de cca. 28 ani în RPR or.[aşul] Stalin. Depner spune că a cunoscut pe Haan foarte bine, admirînd obiectivitatea acestui om. Haan a spus într-o discuţie că cifra de 4 milioane de evrei omorîţi în timpul regimului hitlerist nu este exagerată ci este o cifră reală. Depner spune că a citit o carte foarte bună scrisă de un preot catolic, despre asuprirea religiei în timpul lui Hitler din Germania. Despre Hans Haan a mai arătat că acesta s-a logodit cu Mariane(sic!) Siegmund în vîrstă de cca. 25 ani, profesoară la liceul german din localitate şi nu ştie cum va rămîne situaţia cu cei doi logodiţi, fiind despărţiţi teritorial.

În anul 1955-1956 a venit din R.D. Germană localitatea Magdenburg(!) Emma Tittes  de cca. 30 ani, cu paşaport călătorind singur (sic!) în localitate.

Această Emma Tittes a fost în timpul hitlerismului împreună cu Bolesch Inge (30 ani) conducătoarele tineretului D.J. Banführerin[10] şi Ringführerin. Tittes s-a căsătorit cu un ofiţer german care a murit şi ea a rămas văduvă de război. Tittes are astăzi o mică fabrică şi a devenit ingineră. În acest an, Tittes nu va veni în RPR oraşul Stalin, din cauză că are de dat un examen, însă în anul viitor – spune Depner – Tittes are de gînd să vină acasă în oraşul Stalin în vizită. Mai spune că Tittes a fost între anii 1940-1942 în Germania la o şcoală politică şi de acolo a fost trimisă aici pentru a conduce tineretul D.J.

La sfîrşitul convorbirii noastre, Depner a spus că în ţări ca Cehoslovacia şi R.D. Germană – din informaţiile primite de la Tittes Emma, foştii conducători politici nazişti au posibilitatea de a se reabilita şi de a se înrola în rîndurile democraţiei şi de a depune aici o nouă activitate.

MENŢIUNI SPECIALE:

Depner Horst este urmărit de noi în cadrul unei acţiuni de verificare grup, fiind semnalat că împreună cu alte elemente din or.[aşul] Stalin desfăşoară activitate naţionalistă germană.

- În ceea ce priveşte pe numitul Hans Haan, acesta este cunoscut de noi că a fost în vizită în 1956 şi că s-a logodit cu profesoara Mariane Siegmund şi că acest individ ar fi luat legătura cu grupul urmărit de noi în timp ce se afla în ţară.

Se verifică şi faptul că preotul Herberth din Bistriţa a fost în vizită la Mockel, însă nu cunoaştem scopul acestei vizite.

Deasemenea, cunoaştem că în 1953 tineretul săsesc din reg.[iunea] Stalin a organizat o excursie la Lacul Sf. Ana şi că asemenea excursii sînt organizate des.

MĂSURI LUATE:

- Se va trece la verificarea numitei Kaspar şi studierea ei în vederea recrutării. Cea în cauză este simpatizată de către Depner Horst.

- Se va cere de la regiunea MAI Cluj date asupra preotului Herberth din Bistriţa care a fost în vizită la Mockel din or.[aşul] Stalin şi au discutat probleme legate de organizarea tineretului german, sesizînd totodată şi regiunii Cluj cele de mai sus.

- Se va studia posibilitatea trimiterii agenturii la excursiile organizate de cercul Depner.

SARCINI TRASATE:

În scopul trasării sarcinilor, s-a fixat o întîlnire cu agentul la data de 1 iunie 1957, orele 21.

Pentru conformitate

Maior, Deitel Ernest

ACNSAS, I 153639, vol. 1, ff. 68-71

---

[1] Document dactilografiat.

[2] Iosif Chișinevschi (1905-1963), membru PCR din 1928, face carieră după 1945, devenind membru în CC si apoi şi-n Biroul Politic, între anii 1952 şi 1955 răspunde de propagandă. Împreună cu Miron Constantinescu este implicat într-o intrigă contra liderului P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), la Plenara din 28 iunie - 3 iulie 1957, fiind excluşi din conducerea superioară de partid.

[3] Konrad Möckel (1892-1965), preot evanghelic din Braşov, condamnat şi el în aşa numitul Proces Biserica Neagră din 1958 în care fuseseră judecate 20 de persoane. A se vedea: Andreas Möckel: Umkämpfte Volkskirche. Leben und Wirken des evangelisch-sächsischen Pfarrers Konrad Möckel (1892-1965), Böhlau Verlag Köln, Weimar, Wien 2011.

[4] Erwin Wittstock (1899-1962), scriitor.

[5] Otmar Richter, n. 21 noiembrie 1907 la Braşov, decedat 17 iulie 1987 la Braşov. Potrivit datelor din Deutsche biografische Enzyklopädie (DBE)-online, ed. Rudolf Vierhaus, KG Saur, p. 378, între anii 1957 şi 1985, Richter a fost curator al comunităţii evanghelice din Braşov, între anii 1971 şi 1979 curator (Bezirkskirchenkurator) şi membru al consistoriului Bisericii Evanghelice (CA). Pentru alte detalii a se vedea dosarul personal şi cel informativ al lui Richter, ACNSAS, R 137749, 3 volume; ACNSAS, I 185113 şi un necrolog emfatic semnat, HB, „Otmar Richter“, în: Siebenbürgische Zeitung, Folge 13, 31.8. 1987, p. 2. . 

[6] Unii dintre participanţi au fost anchetaţi şi condamnaţi mai tîrziu într-un alt proces (cf. Pintilescu, op.cit., p. 61, pp. 70-71).

[7] Menţiune manuscrisă a unui ofiţer de securitate, scrisă pe marginea din stînga cu creion albastru: „Îl [indescifrabil] excursie a avut loc – în [indescifrabil]”.

[8] GEC - Grupul Etnic German. Organizaţia minorităţii germane din România din perioada nazismului. În 1940 organizaţia politică a GEC era Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German (NSDAP) al GEG din România. Liderul era nazistul fanatic Andreas Schmidt (1912-1948), care avea titlul de Volksgruppenführer - conducătorul GEC. Împreună cu legionari români este paraşutat în toamna lui 1944 în spatele frontului în vederea organizării unor acţiuni de sabotaj contra armatei sovietice (a se vedea: Johann Böhm: Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das 'Dritte Reich'. 1941-1944, Peter Lang, Frankfurt am Main, 2003). 

[9] Corect: Heinz Hahn.

[10] DJ - Deutsche Jugend, organizaţia nazistă de tineret. Bannführer respectiv Bannführerin înseamnă: conducător sau conducătoare de detaşament. 

***

[3. August 1957. Securitateagent „Florescu” berichtet seinem Führungsoffizier Gheorghe Mezei über ein Gespräch mit Eginald Schlattner]

[3 august 1957. Agentul „Florescu” relatează ofiţerului Gheorghe Mezei despre o discuţie cu Eginald Schlattner]

M.A.I. REGIUNEA STALIN[1] 

STRICT SECRET

NOTĂ INFORMATIVĂ

Agent: „Florescu”[2]

Data: 3.VIII.1957

                  Primită de Lt. Col. Mezei Gheorghe.

REZOLUŢII               CONŢINUTUL

                       Organizaţii de tineret la Oraşul Stalin.

Am stat de două ori de vorbă cu EGINALD SCHLATNER[3], preşedintele asociaţiei studenţilor germani din Cluj. El m-a vizitat de două ori, fiind odată invitat la mine la masă.

Eu: Ce perspective crezi că va avea în viitor organizaţia de tineret?

El: Sarcina noastră este să lărgim cercul ce avem la Cluj, trebuie să organizăm în viitor cercuri de tineret în oraşe, unde pleacă studenţii în vacanţă, atrăgînd la aceste cercuri şi tineri muncitori saşi.

Eu: Cum crezi că s-ar putea colabora cu UTM[4]?

El: Oficial ar fi bine să găsim o oarecare acoperire de UTM.

SCHLATNER mi-a propus să mă adresez în numele societăţii de istorie şi filologie, la Ministerul Instrucţiunii, cerînd să aprobe un fel de curs de vară de 8-10 studenţi şi mi-a dat o listă de studenţi, care socoteşte că ar fi colaboratorii lui cei mai capabili (Lista o voi da cu raportul următor).

Eu: Am auzit din partea domnului preot HERMAN[5] care are o deosebită atenţie şi stimă pentru d-ta, că la oraşul Stalin lucrează foarte frumos pe linia organizaţiei de tineret, MARIANNE SIGMUND şi mi-a spus că ai avut o mare decepţie cu această fată. N-ar fi posibil o lămurire a acestor conflicte. Eu pun problema aceasta cu totul confidenţial ca să te pot sfătui în calitate de prieten mai în vîrstă.

El: Am avut o mare decepţie şi rana este încă prea deschisă. De altfel şi fratele meu[6] de care vă interesaţi ca un viitor student de ..., a lucrat strîns cu domnul preot MOCKEL şi mi-a povestit de rezultatele frumoase obţinute. Noi încercăm  însă să evităm în afară ca organizaţia de tineret, deşi are linia bisericească, să apară ca atare. Am fost sfătuit în acest sens şi de profesorul REHNER[7] (de la institutul teologic).

La o a doua întîlnire am pus problema jurnalistului vest-german.

Din cele auzite, am impresia că d-ta ai o concepţie poate prea idealistă de[spre] oameni şi ai fost victima acestei concepţii cu jurnalistul vest-german, de care mi-a povestit si d-l preot HERMANN.

El: Este adevărat că MARIANNE a fost timp mai îndelungat în corespondenţă cu el şi poate a abuzat de buna credinţă a mea, prezentîndu-se ca un prieten deşi interesat al ei şi pretextînd organizaţia de tineret şi activitatea mea pe acest teren, ca şi activitatea mea literară, s-a apropiat de mine şi am fost şi la O.[raşul] Stalin cu Marianne împreună, făcîndu-i cunoştinţă cu mai mulţi tineri.

Cu dezamăgire am constatat atunci, că sînt alte relaţii între Marianne şi El şi că tot a fost numai o manevră din partea mea să mă cunoască şi probabil să mă discrediteze ulterior la Marianne (eu personal cred că a fost probabil invers: că nu organizaţia de tineret a fost pretext ci Marianne şi organizaţia scop).

MENŢIUNI:

Jurnalistul respectiv este HAHN HEINZ din München, care a fost în vizită cu paşaport în R.P.R. în cursul lunii septembrie 1956, cu care ocazie s-a logodit cu Marianne Sigmund (sic!), profesoară în O.[raşul] Stalin, la domiciliul căreia a discutat cu mai mulţi tineri germani, despre problema organizării tineretului, printre care a fost şi DEPNER HORST, urmărit de noi în cadrul unei acţiuni informative de grup.

SARCINI TRASATE

- Agentul a fost instruit asupra discuţiilor ce urmează să le poarte cu elementul urmărit, în scopul obţinerii de noi informaţii.-

P.[entru] Conf.[ormitate]

Lt. Col. Mezei Gh.

ACNSAS, I 153639, vol. 1, ff. 58-59

---

[1] Document dactilografiat.

[2] „Florescu“ a fost numele conspirativ al istoricului Carl [uneori: Carol] Göllner (n. 5 octombrie 1911-la Mediaş - m. 22 septembrie 1995 la Minden în R.F. Germania). Göllner a fost redactorul şef al revistei Forschungen zur Volks- und Landeskunde(1959-1981), a redactat numeroase lucrări istoriografice în conformitate cu linia oficială a partidului şi, din anul 1949, a lucrat pentru Securitate, fiind implicat în numeroase acţiuni de anihilare a unor persoane care au avut de suferit în urma delaţiunilor sale (cf. Stefan Sienerth, “In den Fängen des Geheimdienstes. Ein Beitrag zur Biografie des Historikers Carl Göllner”, in: Rudolf Gräf, Gerald Volkmer [ed.]: Zwischen Tauwettersozialismus und Neostalinismus. Deutsche und andere Minderheiten in Ostmittel- und Südosteuropa 1953-1964, IKGS Verlag, München, 2011, pp. 157-207).

[3] Eginald Schlattner (n. 13 septembrie 1933 la Arad), preot evanghelic în comuna Roşia (Rothberg) de lîngă Sibiu şi scriitor. A publicat trei romane cu tentă autobiografică care i-au adus notorietate internaţională: Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat) Paul Zsolnay Verlag, Viena, 1998; Rote Handschuhe (Mănuşile roşii), Paul Zsolnay Verlag, Viena, 2000; Das Klavier im Nebel (Pianul în ceaţă), Paul Zsolnay Verlag, Viena, 2005. Schlattner a fost arestat în decembrie 1957 şi condamnat în 1959 pentru nedenunţare. În procesul intentat unui grup de scriitori la Braşov (Hans Bergel, Harald Siegmund, Wolf Aichelburg, Georg Scherg, Andreas Birkner; alte detalii despre Scherg: ACNSAS, R 136040, 2 vol.; despre Bergel: ACNSAS, MI Bv 6496, ACNSAS, SIE 15622; despre Aichelburg: ACNSAS, MR Sb 6943; despre proces: ACNSAS, P 000331, 8 vol.), în 1959, după 20 de luni de arest la Securitate, a fost citat ca martor al acuzării, ceea ce a contribuit la divergenţe grave, niciodată aplanate. În cîteva articole şi emisiuni televizate în România au fost lansate contra lui Schlattner calomnii şi acuzaţii nefondate. Astfel, într-un articol apărut după publicarea romanului „Mănuşile roşii“ s-a afirmat textual că ar recunoaşte „doar pe jumătate, o crimă comisă cu aproape 50 de ani în urmă“, că ar fi fost un „zelos trădător“, un „Iuda modern“, dînd „Securităţii mai multe informaţii decât aceasta îi ceruse“ şi culminînd într-un atac fără nici un suport: „Schlattner a fost cel puţin până în 1989 - un »preţios« informator al Securităţii, cunoscut nu numai de sătenii din Roşia, terorizaţi de frecventele denunţări; vestea i se dusese până la »judeţ«." (cf. Dan Dănilă, „Cu mâinile curate“, în: România literară, nr. 25, 27 iunie 2001). În cele din urmă, revista a trebuit să retracteze aceste afirmaţii (cf. Scrisoarea de protest a Editurii vieneze, semnată de Herbert Ohrlinger, în: România literară, nr. 30, 1 august 2001 şi Declaraţia lui Dan Dănilă, în: România literară, nr. 33, 22 august 2001, în care scrie: „Nefiind în posesia unor mărturii scrise ori altfel de dovezi sau documente oficiale în sprijinul celor de mai sus şi fiind somat cu darea în judecată pentru defăimare gravă de către Editura Szolnay(!) şi de către autorul romanului, sunt nevoit să îmi retrag afirmaţiile...)“. Acuzaţii de acelaşi fel, absolut nefondate, au fost lansate şi de către Lucia Hossu Longin într-un documentar, difuzat de TVR1 pe data de 11 aprilie 2010, în care îl califică pe Schlattner drept un „filozof al trădării“, afirmînd enormitatea că „s-a aflat că între anii 1960-1970, Schlattner a mai turnat 50 de persoane”. Într-un alt text, în care autoarea mai lansează afirmaţia gratuită că şi Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, Günter Grass a fost un colaborator al Securităţii est-germane, Stasi, ea îl califică pe Schlattner drept un „trădător“ şi „turnător“ (cf. Lucia Hossu-Longin, „»Dreptatea nu are putere« - Un caz de trădare. Un caz de alienare a responsabilităţii. Dialog cu Eginald Schlattner şi Hans Bergel“, în: Observator Cultural, Nr. 514, 25 februarie 2010. Detalii despre felul cum a fost supravegheat de către Stasi scriitorul Günter Grass - care a calificat Germania răsăriteană drept o ţară „dictatorială şi dogmatică“ - în: Kai Schlüter, Günter Grass im Visier. Die Stasi-Akte. Eine Dokumentation mit Kommentaren von Günter Grass und Zeitzeugen, Ch. Links Verlag, Berlin, 2010.)

[4] UTM - Uniunea Tineretului Muncitor, organizaţia de tineret a Partidului Muncitoresc Român. Odată cu schimbarea denumirii partidului în PCR - Partidul Comunist Român -în 1965, se modifică şi numele organizaţiei de tineret: UTC - Uniunea Tineretului Comunist. 

[5] Alfred Herrmann [uneori ortografiat Hermann] (1888-1962), preot municipal evanghelic de Bucureşti, din 1937 pînă-n 1946, şi de Sibiu, din 1946-1961, vicar episcopal între anii 1954-1961. Herrmann a fost implicat în 1951-52 într-o acţiune de răsturnare nereuşită a episcopului evanghelic de Sibiu, Friedrich Müller. În Fişa sa personală de la Securitate, din 20 martie 1952, se subliniază că în 1923 a început să editeze revista „Glaube und Heimat“ (Credinţă şi patrie), în 1928 a publicat un articol în revista „Klingsor“: „Vom Werden des siebenbürgisch-sächsischen Proletariats“ (Despre formarea proletariatului săsesc-ardelenesc), după ce deja în 1924 a luat legătura cu mişcarea muncitorească din Braşov, iar din 1930 „a sprijinit organizarea muncitorilor saşi în sindicate“. „Odată cu infiltrarea hitlerismului în România, din anul 1933, Herrmann Alfred a fost obiectul unor atacuri sistematice prin presă şi prin propagandă verbală, după care în 1933-1934 a fost mutat cu serviciul la Cernăuţi.“ Referitor la activitatea sa prezentă, se spune că face parte din Comitetul Regional de Luptă pentru Pace şi are relaţii bune cu persoanele din Comitetul Antifascist German din Sibiu. A publicat mai multe articole în „Neuer Weg“ şi s-a lovit de episcopul Müller care nu era de acord cu propunerea lui Herrmann de a se introduce cursuri social-politice pentru teologi. Fiul său Johannes, se spune tot în fişă, „este unul din teologii care ia atitudine deschisă în favoarea regimului şi a luptei pentru pace atrăgîndu-şi asupra sa neplăceri din partea episcopului Müller“. Tot acolo se mai arată că Herrmann fusese descris într-un ziar „progresist“ din Austria „ca unul din cei mai democraţi preoţi evanghelici lutherani germani din R.P.R.“ „În februarie 1952 Herrmann Alfred a combătut deasemenea în biserică, în faţa credincioşilor, pe prim parohul Möckel Konrad din Oraşul Stalin, arătînd că o explicare a Bibliei în aşa fel încît să nu contribuie la lupta pentru pace, este un barbarism care trebuie combătut cu hotărîre.“ Fişa mai cuprinde şi un „portret psihologic“ al lui Herrmann în care se reţine că este „repezit“; fără s-o recunoască deschis în cercul de prieteni, se observă „dorinţa“ lui de a deveni episcop, deşi se şi teme de Müller (cf. Fişa din 20 martie 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 122-125).

[6] Kurt Felix Schlattner, n. 23 ianuarie 1936 la Arad, arestat la data de 26 iulie 1958 şi condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru infracţiunea de „omisiune a denunţării” (pentru alte amănunte despre proces a se vedea şi Corneliu Pintilescu, “Justiz und kommunistische Repression im kommunistischen Rumänien: der Schwarze-Kirche-Prozess in Kronstadt/Braşov 1958”, în: Rudolf Gräf, Gerald Volkmer [ed.], Zwischen Tauwettersozialismus und Neostalinismus. Deutsche und andere Minderheiten in Ostmittel- und Südosteuropa 1953-1964, IKGS Verlag, München 2011, pp. 133-145).

[7] Dr. Hermann Rehner fusese profesor,între 1955 şi 1958, la Institutul Teologic protestant unificat din Cluj, după aceea preot într-o localitate rurală, Movile, după ce a protestat împotriva arestării unor studenţi de la teologie.  

***

[24. Februar 1957. Auszug aus einem für den Innenminister Alexandru Drăghici bestimmten Bericht der Securitate aus Stalinstadt/Oraşul Stalin über das Stadium der Untersuchungen im Falle der "staatsfeindlichen Gruppe", zu der auch Eginald Schlattner hinzugezählt wurde, und die verurteilt werden sollte]

[24 decembrie 1957. Fragment despre Eginald Schlattner din raportul Securităţii din Oraşul Stalin trimis ministrului de interne, Alexandru Drăghici despre stadiul în care se află investigaţiile asupra "grupului de duşmani ai regimului" arestaţi şi care urmează a fi deferiţi justiţiei]

M.A.I. Regiunea STALIN                         STRICT SECRET [1]

Nr. 321/81/854                                 S.C. 1175

din 24 decembrie 1957.-                        Ex. Nr. 1 –

Către[2]

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE – BUCUREŞTI[3]

Tov.[arăşului] MINISTRU, GENERAL COLONEL

ALEXANDRU DRĂGHICI[4]

[...]

- A mai declarat [HEINZ TAUTE [5]  – n.n. hjs-online] – fapt confirmat – că din cadrul acestei organizaţii mai face parte şi studentul SCHLATNER EGINALD din Cluj (domiciliat însă la părinţii săi din Făgăraş) că anterior încadrării sale în organizaţie acesta a participat la unele şedinţe. Despre studentul SCHLATNER EGINALD deţinem informaţii verificate că la Cluj s-a erijat în ultimul timp într-un rol de conducător al unor studenţi de naţ.[ionalitate] germană din Cluj.

[...]

ACNSAS, I 153639, vol. 1, ff. 1-7v

---

[1] Document dactilografiat.

[2] Notă manuscrisă a unui ofiţer de securitate, scrisă deasupra documentului cu cerneală verde: „26.12.1957. Se aprobă (ss) [indescifrabilă]”.

[3] Notă manuscrisă a unui ofiţer de securitate, scrisă în dreapta cu cerneală albastră: „28 XII 957  S 3+2+8. Executarea ordinului (ss) [indescifrabilă]”.

[4] Alexandru Drăghici (1913-1993), membru de partid din anii 1930, un apropiat al lui Gheorghiu-Dej, după 1944 face parte din conducerea superioară a partidului şi, mai tîrziu, activează în structurile organelor represive, în Ministerul Afacerilor Interne şi Securitate. Drăghici a fost unul din cele mai sinistre personaje politice ale României moderne, vinovat de numeroase încălcări ale drepturilor omului şi abuzuri de putere cînd era Ministru de Interne (1952, 1957-1965) şi şeful Securităţii (1952-1957). După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu (1918-1989) şi declanşarea procesului de reabilitare a unor victime ale stalinismului, Drăghici a fost scos din toate funcţiile de stat şi de partid pe care le-a deţinut pînă-n 1968. După revoluţia din 1989, s-a sustras începerii urmăririi penale pentru crimele săvîrşite, fugind, în 1991, în Ungaria, unde a şi murit. Potrivit amintirilor nepublicate ale lui Günter Volkmer, „Der Schwarze-Kirche Prozess“ (1992) Drăghici ar fi urmărit din sală desfăşurarea procesului Biserica Neagră din 1958.

[5] Heinz Taute, născut pe data de 5 septembrie 1929 la Braşov, arestat pe data de 22 decembrie 1957, condamnat, în decembrie 1958, în aşa numitul Proces Biserica Neagră, pentru „activităţi contrarevoluţionare“, la „temniţă grea pe viaţă“, împreună cu alte 9 persoane - care alcătuiau un lot compus din 20 de persoane. (Cf. Raportul din 24 decembrie 1957 trimis ministrului de interne, gen.-col. Alexandru Drăghici, ACNSAS, I 153639, ff. 1-7v.) În textul sentinţei se reţin, privitor la Taute, următoarele aspecte: » Astfel, în vara anului 1956, a stabilit legătura cu inc. Depner Horst, cu care participînd la o serie de discuţii cu caracter duşmănos, a ajuns la concluzia, că sînt necesare acţiuni de întărire a unităţii naţionale germane, considerînd ca minoritatea germană ar fi lipsită de drepturi sub regimul democrat popular din R.P.R. În aceste conditiuni inc. Taute Heinz, a intrat in grupul lui Depner Horst, participînd la şedinţele ce erau organizate la domiciliul acestuia. Astfel inculpatul a luat parte la şedinţa cu vest-germanul Hahn Heinz in cadrul căreia inculpatul a fost de acord, cu acţiunile contrarevoluţionarilor din R.P.U. îndreptate împotriva regimului democrat-popular, sperînd in reuşita acestora. Tot în cadrul şedinţelor, inc. a luat parte la calomnierea orînduirii noastre de stat, la elogierea puterilor imperialiste occidentale, a acţiunilor acestora, impotriva lagărului socialist. Inculpatul Taute Heinz, a avut cunoştinţă că cele două grupări contrarevoluţionare conduse de Volkmer Gunther şi Depner Horst au fuzionat, şi că şi-au propus procurarea de armament, şi învăţarea mînuirii acestuia, aspect cu care ce-i drept el nu a fost de acord şi din acest motiv el a părăsit chiar organizaţia.
Un ultim aspect faptic ce se reţine în sarcina acestui inculpat, este acela, că a fost de acord şi a primit pînă la urmă conducerea aşa zisului „resort cultural” al organizatiei contrarevoluţionare.« (Cf. Pintilescu, op.cit., pp. 182-183.)

***

[30. Juli 1958. Auszüge aus dem 19-Seiten umfassenden Bericht, der als „Lehrmaterial” für die in Moskau ausgebildeten Securisten bestimmt war und in dem die Tätigkeit der Depner-Gruppe, der Beitrag der inoffiziellen Mitarbeiter sowie die Methoden der Geheimpolizei zur Aufdeckung des Tathergangs beschrieben werden]

[30 iulie 1958. Fragmente din raportul de 19 pagini folosit ca „material didactic” „necesar pentru cursurile de perfecţionare ale cadrelor noastre de la Şcoala din Moscova”, în care este descrisă activitatea grupului condus de Horst Depner şi sunt menţionate metodele folosite în cursul urmăririi informative, prezentînd şi informatorii şi activitatea lor şi din care trebuia „să rezulte activitatea naţionalistă pe care o desfăşoară elementele duşmănoase din rîndul minorităţii naţionale germane”[1]

M.A.I. REGIUNEA STALIN[2]

STRICT SECRET

321/ 30 iulie 1958

Începînd cu anul 1946, pînă în ultimul timp, s-a autoîndoctrinat [DEPNER HORST – n.m. I.M.] prin studierea unor materiale naţional şoviniste, ca: „Mitul sec.[olului] 20” de A. Rossenberg [3] , „Ordinul Conştiinţei”, „Între Alb şi Roşu”, „Între timpuri şi frontiere”, precum şi alte materiale ideologice fasciste, iar în anul 1951, compune personal poezia „Socialismul” cu caracter antisocialist, poezie ce o multiplică în anul 1955, semnînd ca autor, sub numele de Mischel Sponer.

Începînd cu anul 1952, îşi notează pe foi volante în 36 pagini, o schiţă autobiografică în care, pe ultima pagină, îşi fixează atitudinea sa duşmănoasă faţă de Uniunea Sovietică, în legătură cu măsurile de înăbuşire a contrarevoluţiei din R.P. Ungară.[4]

În anul 1964, compune 2 scrisori pe care le adresează Institutului bibliografic „V.E.B.” din Leipzig R.D.G., în care, calomniază regimul de stat din R.P.R.

Într-un alt caiet, făcînd o comparaţie între S.U.A. şi URSS, îşi notează atitudinea sa duşmănoasă faţă de regimul socialist, pe care îl consideră regim de teroare.

[...]

Îndoctrinat şi educat în spirit naţionalist, alimentat de ştirile tendenţioase transmise de posturile de radio imperialiste, învinuitul DEPNER HORST în ura sa faţă de regimul de Stat din R.P.R., care considera că prejudiciază unitatea minorităţii germane, trece în toamna anului 1956, la organizarea unei grupări contrarevoluţionare, creînd ca premiză a acesteia, un cerc literar, din care apoi recrutează membrii organizaţiei. Astfel, a recrutat pe învinuiţii: DENDORFER CAROL, TEUTE HEINTZ, MELCHIOR GÜNTHER, POPESCU EMIL şi alţii, cu care a avut mai multe consfătuiri în locuinţa sa, pentru găsirea unei forme sub care să reînvie spiritul naţionalist în rîndul tineretului săsesc, deoarece ajuseră la concluzia că unitatea săsească se destramă din cauza politicii regimului din R.P.R.

[...]

Tot în cursul lunii noiembrie 1956, învinuitul MOLDOVAN TEODOR, zis Sponer, îi face propunerea lui DEPNER HORST, să accepte fuzionarea grupului său cu grupul lui VOLKMER GÜNTHER şi împreună să formeze o organizaţie puternică, din naţionalişti saşi, organizaţie care să aibă secţii de apărare şi siguranţă, să culeagă informaţii asupra obiectivelor militare, strategice, să se înarmeze şi să exerseze mînuirea armamentului pentru a fi pregătiţi în cazul izbucnirii unei contrarevoluţii, sau a dezlăţuirii unui război, să treacă la acţiuni armate împotriva regimului de stat din R.P.R.

[...]

În cadrul organizaţiei, de la începutul lunii ianuarie, DEPNER HORST a făcut parte din resortul politic, iar la şedinţe, a informat membrii grupului despre situaţia internă şi internaţională, comentînd ştirile difuzate de posturile imperialiste de radio, împotriva regimului de Stat din R.P.R.

Psihoza duşmănoasă şi ostilă regimului din RPR menţinută de DEPNER HORST şi restul membrilor în cadrul grupului, au condus la necesitatea ridicării problemei înarmării. Această problemă a fost propusă de VOLKMER GÜNTHNER la şedinţa ultimă din luna ianuarie 1957, la care au participat printre alţii: DEPNER HORST, DENDORFER CAROL, MELCHIOR GÜNTHER şi TEUTE HEINTZ, care au fost  de acord cu propunerea lui VOLKMER GÜNTHNER, în sensul ca fiecare membru al grupului să-şi procure armament, să organizeze apoi împreună exerciţii de mînuire şi tragere cu armamentul pentru ca în cazul dezlănţuirii unei eventuale contrarevoluţii sau a războiului, să atace depozite de muniţii, să înarmeze şi alte elemente naţionaliste, după care să ocupe sediile Securităţii, Miliţiei, radio Bod şi alte obiective importante şi astfel să contribuie activ pentru răsturnarea prin violenţă a regimului democrat din R.P.R.

[...]

Începând cu anul 1952, după ce termină şcoala medie tehnică de comerţ din O.[raşul] Stalin [VOLKMER GÜNTER – n.m. I.M.], datorită influenţei familiei sale şi a indoctrinării naţionaliste şi duşmănoase regimului din R.P.R., făcută prin ascultarea ştirilor tendenţioase transmise de posturile imperialiste de radio, cît şi educaţia primită în cadrul orelor de tineret la biserica evanghelică lutherană, prin preotul MOCKEL KONRAD, a devenit un element naţionalist activ, duşman înrăit al regimului democrat din R.P.R.

Evenimentele contrarevoluţionare ce au avut loc în toamna anului 1956 în Ungaria, trezesc în VOLKMER GUNTHER, speranţa extinderii contrarevoluţiei în R.P.R., fapt pentru care a conceput un vast plan de organizare a tineretului săsesc, cu sentimente naţionaliste, în scopul de a da lovituri la momentul oportun regimului de stat din R.P.R.

[...]

Înainte de a concepe acest plan, la începutul lunii noiembrie 1956, a luat legătura cu Dr. MOCKEL KONRAD care prin expunerea situaţiei interne şi internaţionale, de pe poziţii duşmănoase socialismului, îi întăreşte convingerea că este momentul să creeze o organizaţie contrarevoluţionară.

Astfel, trece la întocmirea planului în care prevede în amănunt tactica şi strategia de luptă pentru răsturnarea regimului de stat din R.P.R., schema de organizare, aşa cum rezultă din reproducerea identică a acestui plan, ce se conexează la prezenta.

[...]

În cadrul acestei şedinţe [25 noiembrie 1956 – n.m. I.M.] VOLKMER GÜNTHER a făcut o expunere politică arătînd că ţările capitaliste sînt destul de puternice pentru a lupta împotriva comunismului, are manifestări antisemite, ponegreşte politica Uniunii Sovietice, arătînd că ar fi împotriva unificării Germaniei, indică problema căsătoriilor dintre saşi cu alte naţionalităţi, explicînd că acestea duc la slăbirea unităţii naţionale, iar în legătură cu evenimentele din Ungaria, comentează favorabil acţiunile contrarevoluţionarilor îndreptate împotriva regimului democrat din R.P.U. şi a lagărului socialist.

[...]

VOLKMER GÜNTHER a făcut propunerea ca, conform planului de organizare, fiecare membru al grupului să creeze cercuri de tineri saşi (literare, ştiinţifice, sportive) după aptitudinile lor, care ar avea menirea de a duce la întărirea unităţii săseşti pe de o parte, iar pe de altă parte, aceste cercuri să constituie o pepinieră din care elementele fanatice naţionaliste, să fie recrutate în cadrul secţiilor speciale de apărare şi siguranţă, sau în secţia de politică a organizaţiei.

[...]

DENDORFER KAROL [...] element naţionalist, fost membru al organizaţiei hitleriste „Deutsche Jugend”, s-a autoîndoctrinat prin citirea unor cărţi fasciste ca „Istoria fascismului”, „Mein Kampf”, „Mitul Sec. XX” şi altele precum şi prin studierea revistelor americane „Life” şi „New Weck” (sic!) în urma cărora şi-a făurit concepţii anticomuniste profund duşmănoase regimului de Stat din R.P.R.

Mediul acesta duşmănos şi concepţiile naţionaliste înrădăcinate adînc în profilul politic al lui DENDORFER KAROL l-au condus în ura sa faţă de regimul democrat din R.P.R, pe calea activităţii clandestine contrarevoluţionare în cadrul grupului lui DEPNER HORST.

[...]

Participă în continuare, la toate şedinţele grupului, avînd în cadrul acestora o poziţie duşmănoasă naţionalistă, manifestîndu-şi ura sa faţă de regimul din R.P.R, elogiind modul de viaţă occidental şi acţiunile puterilor imperialiste, aşa cum a fost contrarevoluţia din Ungaria, comentînd aceste fapte pe baza ştirilor calomnioase transmise de postrurile imperialiste de radio.

La şedinţa din 17 ianuarie 1957, cînd s-a împăţit activitatea grupului pe resoarte, DENDORFER KAROL pentru concepţiile sale naţionaliste, pentru ura faţă de regimul de Stat din R.P.R., a fost repartizat în conducerea resortului politic împreună cu DEPNER HORST şi VOLKMER GÜNTHER.

[...]

În urma depistării organizaţiei contrarevoluţionare condusă de DEPNER HORST, agentul „Kloos Mihai” a fost recompensat în bani. La fel a fost recompensat şi agentul „Roland Blau”, căruia i s-a arătat că depistarea grupului se datoreşte informaţiilor furnizate de el şi avînd în vedere că cel în cauză are o serie de legături importante în străinătate, a fost predat Dir. I-a respectiv Bir. I din M.A.I. Regiunea Stalin, în vederea creării unor combinaţii exterioare.[5]

ACNSAS, I 153639, vol. 1, ff. 86-105

---

[1] Adresa din 23 iulie 1958 a Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia a III-a, către Direcţia Regională MAI - Stalin, ACNSAS, I 153639, vol. 1, f. 106.

[2] Document dactilografiat. Transcrierea fragmentelor a fost realizată de Elena-Irina Macovei.

[3] Alfred Rosenberg (1893-1946), ideologul principal al Partdiului Naţional-Socialist Muncitoresc din Germania (NSDAP), autorul lucrării rasiste: „Der Mythus des XX. Jahrhunderts“ (Mitul secolului XX); prima ediţie a fost publicată în 1930. Scrierea era un soi de continuare a lucrării lui Houston Stewart Chamberlain „Die Grundlagen des 19. Jahrhunderts“ - (Geneza [sau: bazele] secolului al XIX-lea), prima ediţie a apărut în 1899. Rosenberg a fost condamnat la moarte de către Tribunalul de la Nürnberg şi executat alături de principalii criminali de război nazişti.

[4] Revoluţia din Ungaria contra ocupaţiei sovietice, a Securităţii (ÁVO) şi a dictaturii partidului comunist, condus de stalinistul Mátyás Rákosi (1892-1972) a izbucnit pe data de 23 octombrie 1956 şi a fost înăbuşită în sînge.

[5] Pe data de 22 decembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a III-a militare Cluj a condamnat 20 de inculpaţi: Konrad G. Möckel, Horst P. Deppner, Günter Volkmer, Theodor Moldovan zis Sponer, Karl K. Dendorfer, Heinz N. Taute, Günter M. Melchior, Gerhard I. Gross, Rainer Gh. Szegedi, Emil C. Popescu [-Krafft], Hans I. Bordon, Ernst Peter H. Hönig, Oskar E. Kutzko, Kurt Felix F. Schlattner, Gerd E. Pilder, Friederich F. Roth, Werner D. Theil, Fitz M. Guido, Herberth H. Roth, Luise Marie Roth. (Numele de pe listă sunt în conformitate cu ortografierea folosită de Günter Volkmer într-un material memorialistic dactilografiat de 42 de pagini plus 5 pagini anexe, intitulat „Der Schwarze-Kirche Prozess“, vezi anexa 2. O copie a materialului, redactat în 1992 şi nepublicat, se află în posesia autorului.)
(Numele ortografiate potrivit listei întocmite de la tribunal: Konrad G. Möckel, Horst P. Deppner, Günther Volkmer, Teodor Moldovan zis Sponer, Karl K. Dendorfer, Heinz N. Taute, Gunther M. Melchior, Gerhard I. Gross, Reiner Gh. Szegedi, Emil C. Popescu, Hans I. Bordon, Ernst Peter H. Honig, Oskar E. Kutzko, Kurt Felix F. Schlattner, Gerd E. Pilder, Friederich F. Roth, Werner D. Theil, Fitz M. Guido, Herberth H. Roth, Luise Maria Roth, cf. Pintilescu, op.cit., pp. 137-140.)

***

[1. Juli 1976. „Dumitrescu“ aus Kronstadt, der seit 1957 als inoffizieller Mitarbeiter für die Securitate tätig ist, soll während eines Besuches in der Bundesrepublik - im Auftrag der Geheimpolizei - bestimmte Personen und Kreise desinformieren, beeinflussen und nachrichtendienstlich abschöpfen] 
[1 iulie 1976.„Dumitrescu“ din Braşov, colaborator neoficial al Securităţii din 1957, urmează să plece în R.F.G., primind sarcini informative, de dezinformare şi de influenţare a unor persoane şi cercuri germane pe care le va contacta]

ACNSAS, D 013381, vol. 7, ff. 117-117v

***

[Juni 1977. Bericht über eine Reise von „Dumitrescu“ in die Bundesrepublik, wo er als Einflussagent des Regimes unterwegs war] 
[Iunie 1977. Notă despre o călătorie a lui „Dumitrescu“ în R.F.G. unde s-a achitat de sarcini primite în calitate de agent de influenţă] 

ACNSAS, D 13381, vol. 11, ff. 41-43

Alte documente vor fi postata în curînd. Weitere Dokumente werden demnächst gepostet. 

Literaturhaus Berlin

Dienstag, 20. März 2012, Eginald Schlattner: Workshop, Film und Lesung
14 Uhr / Kaminraum
Workshop mit Michaela Nowotnik zu Eginald Schlattner
18 Uhr / Kaminraum
Vorführung des Films von Walter Wehmeyer »Von der Macht des Verdächtigens. Eginald Schlattner und das Securitate-Trauma«
20 Uhr / Großer Saal
Mein Nachbar, der König, verlassene Geschichten
Eginald Schlattner liest aus seinem Erzählungsband.

Dienstag, 20. März, 20 Uhr / Großer Saal

Mein Nachbar, der König

Eginald Schlattner: Mein Nachbar, der König. Verlassene Geschichten

Auf ging es nach Deutschland, ehe dieses noch ganz fertig war. Sogar die frömmsten Kirchgänger pilgerten davon, und nicht, um dort bessere Christen zu werden, sondern um Deutsche zu bleiben. Und wundern sich nun, daß Deutschsein in Deutschland nicht gefragt ist. Und merken mit Bestürzung, daß ihnen die Türken dortzulande in Familiensinn und Denkweise näher stehen als die deutschen Brüder. Und fragen sich: Warum haben wir dann im Mittelalter über zweihundert Kirchenburgen gegen die Türken bewehrt?

Eginald Schlattner

Rote Handschuhe

Eginald Schlattner, 1933 in Arad in Rumänien geboren, lebt seit 1978 in Rothberg (Siebenbürgen) als Pfarrer und Schriftsteller. Er veröffentlichte die Romane »Der geköpfte Hahn« (1998), »Rote Handschuhe« (2000) und »Das Klavier im Nebel« (2005). In diesem Frühjahr erscheint ein Band mit Erzählungen, die zwischen 1956 und 1998 entstanden sind: »Mein Nachbar, der König, verlassene Geschichten«. Eginald Schlattner liest aus diesem Buch.

Ab 14 Uhr veranstaltet Michaela Nowotnik einen Workshop zu Eginald Schlattner, der allen Interessierten offen steht.

In den 1950er Jahren war der junge Student Eginald Schlattner ein schriftstellerisches Nachwuchstalent der deutschsprachigen Minderheit in Rumänien. Vom damaligen Staatsverlag für Literatur und Kunst waren zwei seiner Erzählungen angenommen, lektoriert und für den Druck vorbereitet worden. Das erste Honorar hatte Schlattner schon erhalten, als er 1957 verhaftet und in einem politisch motivierten Prozeß verurteilt wurde. Die Publikation beider Texte wurde daraufhin zurückgezogen, die literarische Karriere Eginald Schlattners damit vorerst beendet. Die Manuskripte aber überdauerten die Zeiten und sind 2012 erstmals zugänglich.

Workshop

Odem

Gegenstand des Workshops sind die 1956/1957 von Eginald Schlattner geschriebenen Erzählungen »Odem« und »Gediegenes Erz«. Beide Texte waren von der deutschen Abteilung des rumänischen Staatsverlags für Literatur und Kunst angenommen und lektoriert worden. In den Originalmanuskripten sollen Überarbeitungsstufen untersucht und im Zusammenhang mit Verlagskorrespondenzen, historischen Zeitungsausschnitten und weiteren Materialien aus dem Umkreis der Texte gedeutet werden. Welche Formen von Zensur und Selbstzensur vorliegen und welchen Einfluß der rumänische Staatsverlag auf die Entstehung der Literatur Eginald Schlattners hatte, sind Fragen, die diskutiert werden sollen. Ferner soll der Versuch unternommen werden, die Bedeutung von Literatur auf die politischen Prozesse, in die Eginald Schlattner Ende der 1950er Jahre involviert war, zu erfassen.
Michaela Nowotnick (Lehrbeauftragte an der HU Berlin und Herausgeberin von »Mein Nachbar, der König«) beschäftigt sich seit vielen Jahren mit dem Werk und mit dem in Hermannstadt archivierten Vorlaß Eginald Schlattners.

Um 18 Uhr zeigen wir den Film »Von der Macht des Verdächtigens. Eginald Schlattner und das Securitate-Trauma« von Walter Wehmeyer.

http://www.literaturhaus-berlin.de/

***

Aléa Torik (Verfasser/in des Romans "Das Geräusch des Werdens", Osburg Verlag, Berlin 2012) hat im Netz einen kurzen Bericht über die Veranstaltung im Berliner Literaturhaus veröffentlicht:
Von der Macht des Verdächtigens.

***

RFI, 30.3.2012  

Un scriitor urmărit de către Securitate

Coperta volumului „Odem“ (Răsuflare)

Cel mai cunoscut scriitor de limbă germană din România, Eginald Schlattner, aflat într-un turneu de lectură în Germania, a citit din ultimele sale două cărţi la Casa literaturii din Berlin, a relatat despre perioada sa de detenţie şi felul în care a prelucrat acest episod în romanele sale.

Corespondentul RFI la Berlin, William Totok

Eginald Schlattner, scriitor, inginer şi preot evanghelic a citit la Berlin, în Casa literaturii, din ultimele sale două cărţi, apărute sub titlul: Odem (Răsuflare) şi Mein Nachbar, der König (Vecinul meu, regele). Ambele cărţi au fost editate de către Michaela Nowotnick, de la Universitatea Humboldt din Berlin, care se ocupă de arhivarea documentelor lui Schlattner şi care, în prezent, pregăteşte o teză de doctorat dedicată autorului.

Nowotnick a relatat că textele cuprinse în cele două volume le-a descoperit întîmplător într-o valiză veche în care se aflau mai multe scrieri de tinereţe despre existenţa cărora nu ştia nici Eginald Schlattner.

Printre manuscrisele din acea valiză din casa lui Schlattner, care trăieşte azi în comuna Roşia, lîngă Sibiu, s-a aflat şi o nuvelă intitulată Gediegenes Erz (Minereu de bună calitate). Nuvela respectivă a citit-o în anul 1956 în faţa unui grup de tineri din Braşov implicat, în 1958, în procesul cunoscut sub denumirea generică, „Procesul Biserica Neagră“ (a se vedea şi: RFI, 27.2. 2012 .  

Unul dintre cei judecaţi în acest proces a declarat în timpul anchetei că prezentarea acestei nuvele „a constituit punctul de plecare pentru formarea şi trecerea la activitate [contrarevoluţionară] a grupului“ (ACNSAS, P 742, vol. 11, ff.78-80.)

Eginald Schlattner fusese la vremea respectivă student la Cluj, unde a înfiinţat un cenaclu. În urma unor delaţiuni a colaboratorului neofical al Securităţii, „Florescu“ (numele conspirativ al istoricului Carol Göllner), cenaclul intrase în vizorul poliţiei politice. Tot aşa şi persoanele care într-un fel sau altul aveau contacte cu Schlattner şi cenaclul respectiv. Astfel, se explică urmărirea grupului de tineri din Braşov cît şi extinderea ariei represive asupra unui grup de scriitori condamnaţi în 1959 la Braşov.

Despre procesul celor 5 scriitori (Hans Bergel, Harald Siegmund, Wolf Aichelburg, Georg Scherg, Andreas Birkner; alte detalii despre Scherg: ACNSAS, R 136040, 2 vol.; despre Bergel: ACNSAS, MI Bv 6496, ACNSAS, SIE 15622; despre Aichelburg: ACNSAS, MR Sb 6943; despre proces: ACNSAS, P000331, 8 vol.) şi despre rolul său ca martor, Schlattner a publicat romanul cu cheie, Mănuşile roşii(apărut la Viena în 2000), roman tradus între timp în mai multe limbi. În prezent, se pregăteşte o traducere în limba portugheză care o să apară în Brazilia.

Ernest Wichner, directorul Casei literaturii din Berlin, originar şi el din România, fost membru al Grupului de Acţiune Banat, l-a prezentat pe Schlattner publicului prezent la întîlnire şi i-a pus o serie de întrebări legate de ancheta de la Securitate, despre procesul scriitorilor din 1959 şi despre condamnarea scriitorului la 2 ani de închisoare pentru omisiune de denunţ.

Schlattner fusese condamnat, în 1959, pentru omisiunea de a fi denunţat activitatea „contrarevoluţionară“ a tinerilor din Braşov în faţa cărora a citit nuvela sus amintită. După apariţia romanelor sale cu tentă autobiografică, care i-au adus notorietate internaţională: Der geköpfte Hahn(Cocoşul decapitat) Paul Zsolnay Verlag, Viena, 1998; Rote Handschuhe (Mănuşile roşii), Paul Zsolnay Verlag, Viena, 2000; Das Klavier im Nebel (Pianul în ceaţă), Paul Zsolnay Verlag, Viena, 2005, Schlattner devenise ţinta unei adevărate campanii, fiind atacat că i-ar fi trădat ca martor al acuzării pe cei 5 scriitori condamnaţi la Braşov.

În cursul acestei campanii s-a trecut cu vederea faptul că la proces au mai existat şi alţi martori şi că piesa principală a procuraturii fusese o expertiză literară realizată de un grup de „specialişti“. În cîteva articole, Schlattner fusese calificat drept un „filozof al trădării“ şi acuzat că ar fi fost un colaborator al Securităţii. Schlattner a respins toate aceste acuzaţii drept nefondate.

O dovadă în acest sens sunt şi documentele din arhiva fostei Securităţi din care rezultă că Eginald Schlattner nu a fost un colaborator, ci un obiectiv permanent al poliţiei politice din România, fiind supravegheat pînă la prăbuşirea regimului, în anul 1989.

[28 august 1959. Schriftliche Einladung an Professor Dr. Sefan Binder von der Temeswarer Universität, Leiter der Expertenkommission, die das literarische Gutachten für die 5 in Kronstadt Angeklagten Schriftsteller erstellt hatte]

[28 august 1959. Invitaţia de a participa la proces, adresată profesorului Dr. Stefan Binder, de la Universitatea din Timişoara, şeful comisiei care a efectuat expertiza literară în cazul celor 5 scriitori inculpaţi la Braşov]

ACNSAS, P 000331, vol. 3, f. 9

        Siehe auch                                                      A se vedea

Securitate und evangelische Kirche - Securitatea şi Biserica Evanghelică , hjs-online, 19.01. 2011 

Securitate und katholische Kirche - Securitatea şi Biserica Catolică, hjs-online, 01.01. 2011

Securitate und reformierte Kirche - Securitatea şi Biserica Reformată, hjs-online, 26.03. 2011



                   Actualizat - aktualisiert, 2. 5. 2015,  21:42 h

40 Jahre Aktionsgruppe Banat

April 2, 2012, 2:42 am

≫ Next: Securitate vs. Vatikan

≪ Previous: Procesul Biserica Neagră - Der Schwarze-Kirche-Prozess

$

0

0

Aktualisiert - actualizat, 25. 10. 2014, 22:30 h

40 Jahre Aktionsgruppe Banat

2. April 1972 - 2. April 2012

Am 2. April 1972 druckte die Neue Banater Zeitung eine "Diskussion junger Autoren" unter dem Titel: "Am Anfang war das Gespräch". Das Erscheinen dieses Rundtischgespräches markiert die "Geburtsstunde" der Aktionsgruppe Banat vor 40 Jahren.

Neue Banater Zeitung, 2.4. 1972

Pe 2 aprilie 1972 (azi, în urmă cu 40 de ani) suplimentul Universitas al ziarului Neue Banater Zeitung publica sub titlul „La început a fost discuţia” („Am Anfang war das Gespräch”) luări de poziţii ale tinerilor scriitori germani din cadrul cenaclului Universitas, articol care a marcat momentul de naştere a grupului literar, ce avea să primească curând şi un nume: „Aktionsgruppe Banat”. (CriticAtac, 2 aprilie 2012)

***

Werner Kremm, Ernest Wichner, Johann Lippet, William Totok, Anton Sterbling, Gerhard Ortinau (v.l.n.r.), 26. April 2012, Temeswar. Foto: © Zoltán Pázmány

Wir haben die Verhältnisse erkannt

1972

Richard Wagner

dialektik 

wir haben die verhältnisse erkannt 
wir haben beschlossen sie zu verändern 


wir haben sie verändert


dann kamen andere
die haben die veränderten verhältnisse 
erkannt und haben beschlossen
sie zu verändern


sie haben die veränderten verhältnisse
verändert


dann kamen andere
die haben die veränderten veränderten
verhältnisse erkannt und haben
beschlossen sie zu verändern


dann kamen andere

aus: Wortmeldungen. Eine Anthologie junger Lyrik aus dem Banat herausgegeben von Eduard Schneider, Facla Verlag, Temeswar 1972, S. 128-129

Richard Wagner

dialectică

1982

ne-am dat seama de condiţii
am hotărît să le modificăm

le-am modificat

pe urmă au venit alţii
care şi-au dat seama de condiţiile
modificate şi au hotărît
să le modifice

au modificat condiţiile
modificate

pe urmă au venit alţii
care şi-au dat seama de modificarea
condiţiilor modificate şi au
hotărît să le modifice

au modificat modificarea condiţiilor
modificate

pe urmă au venit alţii

(1971)

Vînt potrivit pînă la tare. 10 tineri poeţi germani din România, antologie şi postfaţă de Peter Motzan. În româneşte de Ioan Muşlea. Cuvînt înainte de M. Iorgulescu, Editura Kriterion, Bucureşti, 1982, pp. 85-86.

Richard Wagner

Dialectics

We grasped the situation

We resolved to change it

We changed it

Then others came along

They grasped the changed 

Situation and resolved

To change it

They changed the changed

Situation

Then others came along

They grasped the changed changed 

Situation and resolved

To change it

They changed the changed 

Changed situation

Then others came along

(1971)

The Pied Poets. Contemporary Verse of the Transylvanian and Danube Germans of Romania, selected and translated by Robert Elsie, Forest Books, London & Boston 1989, p. 137. 

***

über die schwierigkeiten beim schreiben der wahrheit / dificultatea de a scrie adevărul

Johann Lippet

1980

biographie. ein muster

(Auszüge)

[...]

an diesen schulnachmittagen

zeigten wir einander verschämt unsere ersten gedichte

und bald wurden die fallenden blätter

                                 ausrufezeichen

                                 gereimte lieben

immer häufiger abgelöst

von gedichten

über den alltag

         die liebe

und wir begannen schriftsteller zu entdecken

wir staunten

über die vielen namen

                                   die man vor ein paar jahren

                                   nicht einmal erwähnen durfte

                                   wie wir später erfuhren     [...]

[...]

wir legten uns unsere lehrmeister zurecht

um leichter

über die schwierigkeiten beim schreiben der wahrheit

hinwegzukommen

machten einander vorschläge

zur verbesserung unserer gedichte

wiesen einen entlehnten gedankengang nach

            eine entlehnte metapher

begannen honorare von der post abzuholen

und ich kaufte mir zum ersten male ein päckchen zigaretten

beschlossen

gemeinsam ein buch zu veröffentlichen

als uns die kreiszeitung

immer seltener druckte

hatten angst

nicht ernst genommen zu werden

mit unseren anfängen               [...]

[...]

wir

    meine freunde und ich

durchliefen den weg von der utopie

bis zur gegenwart

                            die wir in den griff zu bekommen versuchten

und unsere gedanken

standen jetzt auch schon in den zeitungen

und unser einzug ins literaturtheater

ließ aufhorchen

wir begannen gemeinsam zu veröffentlichen

                                          und zu lesen

(eine solche lesung habe ich im danach längsten gedicht der rd literatur beschrieben

ich werde es nicht veröffentlichen)

wir stellten uns als gruppe vor

                                               die bezugspunkt wurde

                                                für anerkennung

                                                     ablehnung

                                               die totgeschwiegen wurde

                                               nach jahren

                                               als das große mißverständnis begann   [...]

aus: johann lippet, biographie. ein muster, poem, Kriterion Verlag, Bukarest 1980, S. 53-54, 54,66

Johann Lippet

biografie. un model

(Fragmente)

[...]

în acele după- amieze de trimestru

ne-arătam între noi ruşinaţi primele versuri

curînd frunzele căzătoare

           semnele de exclamaţie

          iubirile cu rimă

au fost înlocuite tot mai mult

cu poezii despre cotidian

                           iubire

şi-am început să descoperim scriitorii

eram uimiţi de multe nume

                                          care cu doar cîţva ani în urmă

                                           după cum am aflat mai tîrziu

                                           nu puteau fi nici măcar citate   (..)

[...]

ne-am ales modelele

pentru a depăşi

mai uşor

dificultatea de a scrie adevărul

ne făceam între noi propuneri

cum să scriem poezii mai bune

dezvăluiam asociaţii-mprumutate

                    metafore-mprumutate

începusem să primim onorarii prin poştă

şi prima oară mi-am luat ţigări din banii mei

ne-am hotărît

să publicăm o carte colectivă

cînd tot mai rar eram publicaţi

de ziarul judeţean

ne era teamă

să nu fim luaţi în serios

cu începuturile noastre   [...]

[...]

noi

    prietenii mei şi cu mine

am parcurs drumul de la utopie

pînă la prezentul

                            pe care încercam să îl cuprindem

şi gîndurile noastre

se puteau citi acum în ziare

iar ieşirea noastră pe scena literară

a atras atenţia

am început să publicăm împreună

                   să citim în public

( o astfel de lectură în public am descris în cel mai lung

                    poem al literaturii germane din românia

pe care n-am să-l public niciodată)

ne-am constituit într-o grupare

                                                 ce-a devenit un punct de referinţă

                                                 al recunoaşterii

                                                     respingerii

                                                 care-a trecut complet sub tăcere

                                                 după cîţva ani

                                                  cînd s-a ivit imensa neînţelegere   [...]

din: Johann Lippet, biografie. un model, poem, traducere şi note Gabriel Gafiţa, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, pp. 55-56, 56, 68   

***

1974

Engagement

(kollektiver Text der Aktionsgruppe)

bist engagiert

ja

bin engagiert

ja ja

sehr engagiert

bist auch engagiert

ja

bin auch engagiert

sehr engagiert

ja ja

will aber nicht mehr engagiert sein

bin schon zu lang engagiert gewesen

will auch nicht mehr engagiert sein

bin auch schon zu lang engagiert gewesen

ja

mit dir da

mit dir da auch

bin nicht mehr engagiert ja

bin nicht mehr engagiert auch

ja ja

ja ja auch

doch wer einmal engagiert war

der wird engagiert bleiben immer

ja

ja ja

(1974)

Erstmals erschienen in einer von Ernest Wichner leicht veränderten Fassung, in: Akzente. Zeitschrift für Literatur, 6/1976, S. 534-550. Die rumänische Übersetzung stammt von Andrei Ujică. 

***

Erstveröffentlichung in Neue Literatur, Heft 4, 1974; danach in:  Ernest Wichner (Hg.), Ein Pronomen ist verhaftet worden. Die frühen Jahre in Rumänien – Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992, S. 102

***

präposition und konjunktion haben die anzeigen erstattet / prepoziţiile şi conjuncţiile au făcut denunţul 

Gerhard Ortinau

die moritat von den 10 wortarten der traditionellen grammatik  

1. Schaltung
ein pronomen ist verhaftet worden:
das numerale wird beauftragt die lücke auszufüllen
das substantiv wechselt seinen besitzer
das verb wird mit sachkenntnis in die falle gelockt
das adverb wird aus der zeitung gestrichen
die auslandspresse hat den artikel verwechselt
die präposition verlegt vorsichtshalber ihren standort
notgedrungen halbiert sich die konjunktion
die interjektion beißt sich auf die zunge
nach kurzer besinnung jedoch
klatscht das adjektiv
den nötigen
bei-
fall


2. Umschaltung
die adjektive sind über die substantive hergefallen
die adverbien haben die verben erstickt
numerale sind an die stelle von pronomen getreten
präposition und konjunktion haben die anzeigen erstattet
der artikel ist auf den strich gegangen denn
die interjektion hat
unheimlich stumm
den thronbe-
stie-
gen


3. Gleichschaltung
das wortartikel ist ein substantiv
das wortpronomen ist ein substantiv
das wortnumerale ist ein substantiv
das wortadjektiv ist ein substantiv
das wortverb ist ein substantiv
das wortadverb ist ein substantiv
das wortpräposition ist ein substantiv
das wortkonjunktion ist ein substantiv
das wortsubstantiv ist ein substantiv


die sprache
c´est
moi
!

Erstveröffentlichung in Neue Literatur, Heft 4, 1974; danach in: Ernest Wichner (Hg.), Ein Pronomen ist verhaftet worden. Die frühen Jahre in Rumänien – Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992, S. 114-115. Die rumänische Übersetzung stammt von Andrei Ujică.

***

Rolf Bossert

ausnahme

außer:
gewöhnliche umstände
verlangen
außergewöhnliche
maßnahmen

Erstveröffentlichung in Neue Literatur, Heft 4, 1974 und in:  Ernest Wichner (Hg.), Ein Pronomen ist verhaftet worden. Die frühen Jahre in Rumänien – Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992, S. 120

Rolf Bossert

mica publicitate

caut cîine

cu două boturi

să poată lătra

cînd muşcă 

(1979)

Vînt potrivit pînă la tare, p. 116

Rolf Bossert

vînt potrivit pînă la tare

geamuri,

nu zornăie nici o fiinţă

oricît de departe

miroase urechea,

primejdii pe catalige.

raţiune fără dinţi,

amintire fără limbă.

răpus de alcool,

la pămînt.

(gîfîiala: de fapt unde,

la şedinţă, în pat?)

schimbarea,

un zgomot.

 (1981)

Vînt potrivit pînă la tare, pp. 124-125

***

aus: Echinox, Nr. 1-2-3, 1974, S. XIX ["Beim Abladen von Kisten und Versen. Neue Texte aus dem Banat"]

***

aus: Forum studenţesc, Nr. 4, 1974, S. 13

***

William Totok

notizen zu einem eventuellen gedicht 

heuduftend liegen die felder vor uns
und atmen wind
darauf wachsen blumen
in den tag
lange zeit hinkten die beispiele nach
dann wurden wir durch das immer
täglicher werdende brot
mehr und mehr vergewaltigt


späte stimmen reisen durch
junge wunden
unsere ideen sind
pure geometrie

Erstveröffentlichung in Neue Literatur, Heft 4, 1974 und in:  Ernest Wichner (Hg.), Ein Pronomen ist verhaftet worden. Die frühen Jahre in Rumänien – Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992, S. 98. Die rumänische Übersetzung stammt von Andrei Ujică.

***                              

Eugen Eliu

„Singura noastră libertate este speranţa” (înregistrare din 20 februarie 1975)

***

Dan Petrescu, Umfrage unter rumänischen Autoren zur Anthologie Vînt potrivit pînă la tare, in: Neue Literatur, Heft 5, 1983, S. 28-29

***

Herta Müller 

Eure Majestäten, Eure Königlichen Hoheiten, meine Damen und Herren, liebe Freunde

Der Bogen von einem Kind, das Kühe hütet im Tal, bis hierher ins Stadthaus von Stockholm ist bizarr. Ich stehe, wie so oft, auch hier neben mir selbst.
In die Stadt aufs Gymnasium kam ich nur gegen den Willen meiner Mutter. Sie wollte, dass ich im Dorf Schneiderin werde. Sie wusste, dass ich in der Stadt verdorben werde. Und ich wurde verdorben. Ich fing an, Bücher zu lesen. Das Dorf kam mir immer mehr vor wie eine Kiste, in der man geboren wird, heiratet, stirbt. Alle Dorfleute lebten in einer alten Zeit, wurden schon alt geboren. Man muss das Dorf irgendwann verlassen, wenn man jung werden will, dachte ich. Im Dorf waren alle vor dem Staat geduckt, aber untereinander und gegen sich selbst kontrollwütig bis zur Selbstzerstörung. Feigheit und Kontrolle – beides war später auch in der Stadt allgegenwärtig. Privat Feigheit bis zur Selbstzerstörung, staatlich Kontrolle bis zur Zerrüttung des Individuums. Es ist vielleicht die kürzeste Form, die Tage in der Diktatur zu beschreiben.


Zum Glück traf ich in der Stadt Freunde, eine Handvoll junge Dichter der „Aktionsgruppe Banat“. Ohne sie hätte ich keine Bücher gelesen und keine geschrieben. Noch wichtiger ist: Diese Freunde waren lebensnotwendig. Ohne sie hätte ich die Repressalien nicht ausgehalten. Ich denke heute an diese Freunde. Auch an die, die auf dem Friedhof liegen, die der rumänische Geheimdienst auf dem Gewissen hat. 


Ich habe viele Menschen zerbrechen sehen. Und ich war selbst am Zerbrechen. Kurz davor konnte ich Rumänien verlassen. Ich hatte schon damals viel Glück – unverdientes Glück, denn Glück kann man sich nicht verdienen. GLÜCKLICHSEIN ist vielleicht teilbar. GLÜCKHABEN leider nicht. Und indem ich hier in Stockholm neben mir stehe, habe ich wieder mal großes Glück. Denn dieser Preis hilft, die geplante Zerstörung von Menschen durch Repression im Gedächtnis derer zu behalten, die sie erlebt haben – und sie denen ins Gedächtnis zu rufen, die sie gottseidank nicht erleben mussten. Denn bis heute gibt es Diktaturen aller Couleur. Manche dauern schon ewig und erschrecken uns gerade wieder aufs Neue, wie der Iran. Andere wie Russland und China ziehen sich zivile Mäntelchen an, liberalisieren ihre Wirtschaft – die Menschenrechte sind jedoch noch längst nicht vom Stalinismus oder Maoismus losgelöst. Und es gibt die Halbdemokratien Osteuropas, die das zivile Mäntelchen seit 1989 ständig an- und ausziehen, so dass es schon fast zerrissen ist. 


Literatur kann das alles nicht ändern. Aber sie kann – und sei es im Nachhinein – durch Sprache eine Wahrheit erfinden, die zeigt, was in und um uns herum passiert, wenn die Werte entgleisen.
Literatur spricht mit jedem Menschen einzeln – sie ist Privateigentum, das im Kopf bleibt. 
Nichts sonst spricht so eindringlich mit uns selbst wie ein Buch. Und erwartet nichts dafür, außer dass wir denken und fühlen.
Ich danke der Schwedischen Akademie und der Nobelstiftung – vielen Dank.

Rede anlässlich der Verleihung des Literaturnobelpreises in Stockholm, 10. Dezember 2009

„Din fericire am întîlnit în oraș o mînă de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. […] Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gîndesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și se află astăzi în cimitire.”

Din alocuțiunea rostită de Herta Müller la Stockholm, pe data de 10 decembrie 2009

***

Einige subjektive Anmerkungen zur „Aktionsgruppe Banat“

Von Anton Sterbling

2008

In einem kürzlich geführten Gespräch mit Stefan Sienerth habe ich – auf die „Aktionsgruppe Banat“ angesprochen – zwei Feststellungen getroffen, die ich hier zunächst nochmals wiederholen möchte: „Nun ist über die „Aktionsgruppe Banat“ schon viel geschrieben worden – auch was ihren regimekritischen oder zumindest zweifellos provokativen Charakter betrifft –, manches zutreffend, manches weniger zutreffend, manches grob entstellt.“ Dem fügte ich als zweite Feststellung – auf mich selbst bezogen – hinzu, „dass mir die Zugehörigkeit zu dieser Gruppe, zu diesem Freundeskreis, sehr viel bedeutete und auch heute noch bedeutet.“[1]
Diese Anmerkungen haben natürlich weiterhin Bestand, daran möchte ich im Weiteren anschließen, wobei sich mein Vorhaben wie folgt umreißen lässt: Zunächst will ich einige subjektive, hauptsächlich auf die eigene Erinnerung zurückgreifende Anmerkungen zur Entstehung der „Aktionsgruppe“, zu ihren Mitgliedern, Anliegen, Vorstellungen und Aktivitäten machen. Es geht mir hierbei nicht um eine systematische, sondern eher um eine recht fragmentarische und zugleich von einem subjektiven Betrachtungs- und Erinnerungsstandort aus entwickelte Sichtweise auf Dinge, die schon recht weit in der Vergangenheit liegen, die für meine Biografie aber von großer Bedeutung waren und die mir daher persönlich nach wie vor wichtig sind.
Sodann möchte ich in einem zweiten Schritt auf einige so nicht absichtlich angestrebte, aber doch aus dem Gesamtgeschehniszusammenhang hervorgegangene Wirkungen und Funktionen der „Aktionsgruppe Banat“ im Kontext der rumäniendeutschen Literatur und des kommunistischen Herrschaftssystems Bezug nehmen. Dabei geht es mir eher um eine analytische Betrachtung aus sozialwissenschaftlicher Sicht, in der die Erklärung nichtintendierter oder paradoxer Folgen des Handelns bekanntlich eine wichtige Rolle spielt.[2] Schließlich sollen auch einige Publikationen mit Beiträgen dieser Autorengruppe in der Bundesrepublik Deutschland zumindest knappe Erwähnung finden.

Wo und wie alles begann

Die „Aktionsgruppe Banat“ hat ihren Ursprung am Lyzeum von Großsanktnikolaus (Sânnicolau-Mare), einem Städtchen von etwa 14.000 Einwohnern, im westlichen Zipfel des rumänischen Banats. Im zeitlichen Kontext der Aufnahme diplomatischer Beziehungen zwischen der Bundesrepublik Deutschland und Rumänien im Jahre 1967 und der sogenannten „Tauwetterperiode“ in der zweiten Hälfte der 1960er Jahre[3] wurde bereits im Jahre 1966 eine deutschsprachige Abteilung am Lyzeum von Großsanktnikolaus eingerichtet. Zu den Schülern der 9. Klasse des ersten deutschsprachigen Jahrgangs am Lyzeum zählten u. a. Werner Kremm, Johann Lippet und William Totok, die später auch zu den Gründungsmitgliedern der „Aktionsgruppe“ gehörten. Dabei waren Kremm, Totok und Lippet bereits vorher in der gleichen Klasse, da William Totok und Johann Lippet zwar aus Großkomlosch bzw. Wiseschdia kamen, aber, wie der aus Großsanktnikolaus stammende Werner Kremm, schon ab der 5. Klasse in Großsanktnikolaus zur Schule gingen. Ein Jahr später, mit dem zweiten deutschsprachigen Jahrgang des Lyzeums, kam der aus Perjamosch stammende Richard Wagner dazu. Im folgenden Jahr wechselte ich selbst in die 9. Klasse des Lyzeums, wobei ich mit den anderen Genannten schon früher erste Kontakte hatte und Gespräche über Literatur führte. Zunächst wohl im Rahmen eines Literaturkreises, der am Lyzeum bestand.
Dieser Literaturkreis wurde von der Deutschlehrerin an der deutschsprachigen Abteilung der Allgemeinbildenden Schule bzw. des Lyzeums von Großsanktnikolaus, von Frau Dorothea Götz, ins Leben gerufen, die auch sonst viele Verdienste dabei hatte, uns nicht nur gründlich in die deutsche Literatur einzuführen, sondern uns auch mit der modernen deutschsprachigen Literatur des Westens vertraut zu machen, uns an deren Schreibweisen und Verständnismöglichkeit heranzuführen, uns dafür zu begeistern. Es sei an dieser Stelle auch erwähnt, dass uns damals – dank der gezielten Förderung  durch die Bundesrepublik Deutschland – zumindest zeitweilig rasch und viel Literatur aus dem „Westen“ erreichte, nicht nur Lyrik, Prosa und Stücke, sondern auch literaturtheoretische und sozialwissenschaftliche Literatur, die wir mit großem Interesse und Begeisterung – und auch wachsendem Verständnis aufnahmen.
In diesem Rezeptions- und Verarbeitungsprozess spielte nicht nur die anfängliche Anleitung durch Frau Götz, der dafür großer Dank gebührt, eine sehr wichtige Rolle, sondern auch die immer häufigeren gemeinsamen Gespräche über das Gelesene – wie auch über das Selbstgeschriebene, das uns immer wichtiger wurde, zumal zunächst auf der Schülerseite der „Neuen Banater Zeitung“ und dann auch in anderen Zeitungen und Zeitschriften Möglichkeiten zur Veröffentlichung der eigenen literarischen Texte oder anderer Artikel bestanden. Durch diese Publikationen ergaben sich dann auch allmählich Kontakte zu anderen jungen Banater Autoren, insbesondere zu Gerhard Ortinau, Ernest Wichner, Albert Bohn und Rolf Bossert. Es entstand langsam, ohne dass dies gezielt geplant gewesen wäre, ein mehr oder weniger intensiv kommunizierender, auch lebhaft streitender, überaus kritischer Kreis junger Schreibender und allmählich auch ein Freundeskreis, in dem eine kritische Einstellung zur Welt und geistreiche Worte ebenso wichtig waren wie anregende Getränke, unkonventionelle Verhaltensweisen und gute Bücher.
Gründlicher betrachtet, waren die Gemeinsamkeiten der Charaktere, der Denk- und Schreibweisen, der  politischen Ansichten oder der Formen der Lebensführung gar nicht so groß, wie sie uns damals erschienen. (Daher ist auch nicht erstaunlich, dass die Einzelnen später durchaus eigene, auseinanderführende Wege gingen.) Und doch gab es damals einen festen gemeinsamen Nenner: die Begeisterung für die Moderne und die Neigung zur avantgardistischen Literatur, der Wunsch und Wille zur Veränderung, der sich in einem großen Interesse an den Entwicklungen im Westen und in der Welt, aber auch in der Auseinandersetzung mit der vorgefundenen Realität in der eigenen Gesellschaft Ausdruck verschaffte. Dabei war diese eigene gesellschaftliche Realität eigentlich eine doppelte, die der „realsozialistischen“ Gesellschaft Rumäniens und die der noch stark traditional geprägten Gemeinschaft der Banater Schwaben. Beides – und insbesondere ihre unheilige Allianz – erschien uns im Lichte der Moderne überaus fragwürdig, beides galt mithin als Gegenstand der Kritik und Grund zur Veränderung.
Als Weg der Veränderung wurde allerdings nicht unbedingt die direkte Aktion angesehen – insofern passt der Name „Aktionsgruppe“ auch nur eingeschränkt –, sondern der Umweg über das Bewusstsein, über die Einstellungen und Haltungen zu dieser gegebenen Realität. Wie es meiner durchaus als programmatisch zu betrachtenden Arbeit „aktionsgruppe – oder ähnlich so“[4] zu entnehmen ist, galt das Anliegen zunächst und hauptsächlich der Veränderung des Bewusstseins, der eingespielten Formen der Wahrnehmung, der gängigen Muster der Deutung und Verarbeitung der Wirklichkeit, der Veränderung überkommener Weltauffassungen und Wertmuster, an die schreibtechnisch, durch neue Formen der literarischen Produktion, als Weg einer andersgearteten Annäherung an die Realität angesetzt werden sollte.
Natürlich war diese Vorstellung mit einer gewaltigen Überschätzung der Möglichkeiten und Wirkungen von Kunst und Literatur verbunden, allerdings nicht nur bei uns, sondern auch bei denjenigen, die sich davor fürchteten oder die darin eine Bedrohung ihrer Ideologie und Herrschaft sahen. Diese Aspekte gehören aber schon in die zweite und dritte Phase der Entwicklungen, die des öffentlichen Auftretens der „Aktionsgruppe Banat“ unter diesem Namen in den Jahren 1972 bis 1975, und die ihrer Zerschlagung im Sommer 1975 durch die Securitate, nachdem bereits der gesamte Zeitraum, spätestens seit 1970, von mehr oder weniger intensiven Beobachtungen, Bespitzelungen, Schikanen und Bedrohungen durch die rumänischen Sicherheitskräfte und ihre Helfer geprägt war.[5]

Drei Jahre produktiver Provokation

Am 2. April 1972 fand in den Redaktionsräumen der „Neuen Banater Zeitung“ ein später in der Studentenbeilage „Universitas“ dieser Zeitung unter dem Titel „Am Anfang war das Gespräch“ veröffentlichtes Rundtischgespräch statt, an dem die „Gründungsmitglieder“ der „Aktionsgruppe Banat“ teilnahmen und ihre Auffassungen zur Literatur und Wirklichkeit gleichsam programmatisch artikulierten. Geht man von diesem Rundtischgespräch aus, so waren die Gründungsmitglieder der Gruppe: Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok und Richard Wagner.[6] Auch Rolf Bossert und Albert Bohn, die schon vorher und vor allem nachher der Gruppe eng verbunden waren, könnten aus meiner Sicht ohne Weiteres dazugezählt werden. Der Name „Aktionsgruppe“ wurde diesem Kreis etwas später verliehen, und zwar in der Überschrift zu einem am 14. Mai 1972 in der „Neuen Banater Zeitung“ erschienenen Artikel von Horst Weber (damals Redakteur der „Woche“ in Hermannstadt) zu dem Rundtischgespräch.[7] Diese etwas ironisch gemeinte Bezeichnung der Gruppe wurde von ihr in der Folgezeit ohne Vorbehalt angenommen und auch von anderen immer häufiger verwendet – in den meisten Fällen wohl wissend, dass dies eine „Provokation“ bedeutet. Als mir Paul Schuster in einem mehrere Jahre später mit ihm in Berlin geführten Gespräch durchaus vorwurfsvoll sagte, es sei wohl unserer politischen Unerfahrenheit zuzuschreiben gewesen, dass wir die Gefahr, die mit einer solchen Selbstbezeichnung unmittelbar verbunden war, nicht erkannt hätten, so hatte er zugleich Recht und Unrecht. Recht in dem Sinne, dass uns tatsächlich die taktische Vorsicht und Anpassungsfähigkeit älterer Schriftsteller an die Möglichkeiten und Grenzen des Systems weitgehend fehlte, Unrecht aber in dem Sinne, dass wir solche Angepasstheit gar nicht wollten und uns dessen durchaus bewusst waren, dass wir provozierten und dass solches Provozieren gefährlich sein konnte.
So folgten drei – aus meiner Sicht – ebenso spannungsreiche wie produktive Jahre der „Provokation“ und „Gefährdung“. Dabei kam es zu vielen gemeinsamen privaten und öffentlichen Gesprächen und Treffen, zu gemeinsamen Lesungen in Temeswar, aber auch in verschiedenen Dörfern des Banats, zu gemeinsamen Publikationen, Rundfunksendungen, Happenings usw. So hat nicht zuletzt die „Neue Literatur“ drei Mal, im Heft 11/1972 unter dem Titel „Übungen für Gleichgültige“, im Heft 7/ 1973 unter dem Titel „Welt ins Haus. Neue Texte aus dem Banat“ und im Heft 4/1974 unter dem Titel „Aktionsgruppe Banat. Wir Wegbereiter“ Textaufstellungen der „Aktionsgruppe“ publiziert. In dieser Zeit intensivierten sich auch die Kontakte zu anderen, etwas älteren Autoren und Kritiker, wie Anemone Latzina, Bernd Kolf, Gerhardt Csejka – der so etwas wie der Mentor der „Aktionsgruppe“ wurde – oder Peter Motzan, aber auch zu fast Gleichaltrigen wie Herta Müller, Klaus Hensel oder Werner Söllner.
Mit den provokativen öffentlichen Auftritten nahm zugleich die Beobachtung, Bespitzelung, Bedrohung und Drangsalierung durch die Securitate, ihre Zuträger und ihre Aufpasser immer deutlicher zu. Nach der öffentlichen Feier zum dreijährigen Bestehen der „Aktionsgruppe Banat“ am 17. Mai 1975, in den Räumen des Studentenkulturhauses der Universität Temeswar, bei der unter anderem eine Textmontage unter dem sicherlich provozierenden Titel „Von allen Seiten stürmisch begrüßt“ und meine programmatischen Ausführungen über „aktionsgruppe – oder ähnlich so“ vorgetragen wurden, zugleich aber eine intensive und aggressive Beobachtung des Geschehens und der anschließenden privaten Feier in der Wohnung Gerhard Ortinaus durch die Securitate erfolgte, wurde die „Aktionsgruppe“ aufgelöst. Ernest Wichner und ich selbst, die beiden Mitglieder der Gruppe, die Ausreiseanträge gestellt hatten, konnten 1975 ausreisen, der Druck auf die anderen, in Rumänien verbliebenen Mitglieder der Gruppe nahm zu, wobei es in den folgenden Monaten und Jahren auch zu kurzfristigen oder längerfristigen Festnahmen einzelner Autoren, zu Verhören, Einschüchterungen usw. kam. Totok hält dazu in seiner Rekonstruktion der Geschehnisse, die ihn selbst für mehrere Monate ins Gefängnis brachten, fest: „Anfang 1975 war die Sprengung der Gruppe für die Securitate eine bereits beschlossene Sache.“[8]

Die Gruppe wird zerschlagen – nichtintendierte Wirkungen und Funktionen

Durch den zunehmenden Druck auf die ehemaligen Mitglieder der „Aktionsgruppe Banat“, der aber natürlich ebenso gegen andere deutsche Schriftsteller, Künstler und Intellektuelle gerichtet war, wurden die repressiven Züge der nationalkommunistischen Diktatur des Ceauşescu-Regimes[9] und die fortschreitende Diskriminierung der ethnischen Minderheiten auch aus der Wahrnehmungsperspektive der westlichen Öffentlichkeit immer offenkundiger. Gerade weil die „Aktionsgruppe Banat“ zu diesem Zeitpunkt im Westen und insbesondere in der Bundesrepublik Deutschland bereits bekannt war, erreichten die Repressionen gegen deren Mitglieder, über die, nicht zuletzt dank des Engagements und der Unterstützung von Dieter Schlesak und auf Betreiben von Ernest Wichner und mir, rasch in den westlichen und bundesdeutschen Medien berichtet wurde, eine Wirkung, die von den Betroffen selbst so nicht intendiert war und mit der auch das kommunistische Herrschaftsregime nicht unbedingt gerechnet hatte.[10]
Die damit bewirkte Aufklärung über das kommunistische Herrschaftssystem in Rumänien wäre durch literarische Arbeiten allein nicht zu erreichen gewesen. Ihre politisch relevante Aktionsmacht und -wirkung erreichte die „Aktionsgruppe Banat“ – so könnte man pointiert sagen – also paradoxerweise durch ihre erzwungene Auflösung und die in deren Folge gleichsam exemplarisch sichtbar gewordenen repressiven Züge des spätstalinistischen Ceauşescu-Regimes. Somit hat sich zumindest nachträglich auch der Name „Aktionsgruppe Banat“ als durchaus zutreffend und berechtigt erwiesen, wenngleich nicht das Schreiben allein oder vorrangig, sondern mehr die repressiven Reaktionen auf dieses politisch relevant und mithin handlungswirksam und folgenreich wurden.
Wenn in den vorausgegangenen Darlegungen erwähnt wurde, dass die Aufmerksamkeit in der westlichen Öffentlichkeit und in den Massenmedien, die das Vorgehen gegen die „Aktionsgruppe Banat“ fand, auch damit zusammenhing, dass diese Gruppe junger Autoren im Westen bereits einigermaßen bekannt war, so ist dazu Folgendes anzumerken: Bereits 1976 sind zwei Textaufstellungen dieser Autoren in der damals führenden deutschen Literaturzeitschrift „Akzente“ sowie in der Berliner Literaturzeitschrift „Litfass“ erschienen.[11] Es folgten später weitere Publikationen, unter anderem in den „horen“ und in der berühmten Schriftenreihe der Edition Suhrkamp.[12] Nachdem der größte Teil der ehemaligen Angehörigen der „Aktionsgruppe Banat“ in den 1980er Jahren in die Bundesrepublik Deutschland gekommen ist, haben die meisten von ihnen weiterhin eine sehr intensive Publikationstätigkeit mit einer Vielzahl bisher erschienener Bücher entfaltet.
Dies ist aber bereits ein anderes Kapitel, ebenso wie die große Zahl an literaturwissenschaftlichen Veröffentlichungen und Qualifikationsarbeiten (Diplom- und Magisterarbeiten wie auch Dissertationen), die nach 1990 in der Bundesrepublik Deutschland, aber auch in Rumänien, über diese Autorengruppe oder unter Mitberücksichtigung dieser Gruppe erschienen sind und die heute einen Art Mythos der „Aktionsgruppe“ begründen, der nicht unbedingt mein Gefallen findet, da sich darin – wie bei jedem Mythos – „Dichtung und Wahrheit“ in eigentümlicher und mitunter auch ärgerlicher Weise vermischt finden.

Literatur

Akzente. Zeitschrift für Literatur, 6/1976 (S. 534-550)
Am Anfang war das Gespräch, in: Wichner, Ernest (Hrsg.): Ein Pronomen ist verhaftet worden. Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992 (S. 31-35)
Csejka, Gerhardt: Die Aktionsgruppen-Story, in: Wichner, Ernest (Hrsg.), Ein Pronomen ist verhaftet worden. Die frühen Jahre in Ru-mänien – Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992 (S. 228-244)
die horen. Zeitschrift für Literatur, Kunst und Kritik, 3/ 1987
Gabanyi, Anneli Ute: Partei und Literatur in Rumänien seit 1945, R. Oldenbourg Verlag, München 1975
„Sich auf verschiedene Pfade der geistigen Tätigkeit und der Imagination begeben“. Stefan Sienerth im Gespräch mit Anton Sterbling, in: Spiegelungen. Zeitschrift für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, Jahrgang (1) 55, Heft 1, IKGS Verlag, München 2006 (S. 49-58)
Sterbling, Anton: aktionsgruppe – oder ähnlich so, in: Wichner, Ernest (Hrsg.): Ein Pronomen ist verhaftet worden. Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992 (S. 210-218), zuerst in: Neue Literatur 7/1975 (S. 39-43)
Sterbling, Anton: Zum Abschied einer Minderheit. Gedanken zum „Nachruf auf die rumäniendeutsche Literatur“, in: Südosteuropa. Zeitschrift für Gegenwartsforschung, 40. Jg., Heft 5, R. Oldenbourg Verlag, München 1991 (S. 211-223)
Sterbling, Anton: Das Wesen und die Schwächen der Diktatur – nachgelesen in den Romanen von Herta Müller, in: Kron, Thomas/ Schimank, Uwe (Hrsg.): Die Gesellschaft der Literatur, Verlag Barbara Budrich, Opladen 2004 (S. 165-200)
Sterbling, Anton: Stalinismus in den Köpfen, in: Orbis Linguarum, Band 27, ATUT-Verlag, Breslau 2004 (S. 23-38)
Sterbling, Anton: Probleme ländlicher Räume in Südosteuropa. Agrarreformen und ihre nichtintendierten Auswirkungen, in: Land-Berichte. Halbjahresschrift für ländliche Regionen, herausgegeben von Prof. Dr. Gerd Vonderach, Nr. 11, 2. Halbjahr 2003, Shaker Verlag, Aachen 2003 (S. 48-60)
Totok, William: Constrângerea memoriei. Insemnări, documente, amintiri, (Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen, Dokumente, Erinnerungen), Editura Polirom, Iaşi 2001
Totok, William: Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen aus Rumänien, Junius Verlag, Hamburg 1988
Wagner, Richard: Die Aktionsgruppe Banat. Versuch einer Selbstdarstellung, in: Wichner, Ernest (Hrsg.), Ein Pronomen ist verhaftet worden. Die frühen Jahre in Rumänien – Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992 (S. 222-227)
Wichner, Ernest (Hrsg.): Ein Pronomen ist verhaftet worden. Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992

Anmerkungen

[1]   Siehe: „Sich auf verschiedene Pfade der geistigen Tätigkeit und der Imagination begeben“. Stefan Sienerth im Gespräch mit Anton Sterbling, in: Spiegelungen. Zeitschrift für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, Jahrgang (1) 55, Heft 1, IKGS Verlag, München 2006 (S. 49-58), vgl. S. 50 f. Als aufschlussreiche Darstellungen zur „Aktionsgruppe“ siehe auch: Csejka, Gerhardt: Die Aktionsgruppen-Story, in: Wichner, Ernest (Hrsg.), Ein Pronomen ist verhaftet worden. Die frühen Jahre in Rumänien – Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992 (S. 228-244); Wagner, Richard: Die Aktionsgruppe Banat. Versuch einer Selbstdarstellung, in: Wichner, Ernest (Hrsg.), Ein Pronomen ist verhaftet worden. Die frühen Jahre in Rumänien – Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992 (S. 222-227).
[2]   Siehe dazu auch: Sterbling, Anton: Probleme ländlicher Räume in Südosteuropa. Agrarreformen und ihre nichtintendierten Auswirkungen, in: Land-Berichte. Halbjahresschrift für ländliche Regionen, herausgegeben von Prof. Dr. Gerd Vonderach, Nr. 11, 2. Halbjahr 2003, Shaker Verlag, Aachen 2003 (S. 48-60), insb. S. 48 ff.
[3]   Siehe näher: Gabanyi, Anneli Ute: Partei und Literatur in Rumänien seit 1945, R. Oldenbourg Verlag, München 1975, insb. S. 122 ff.
[4]   Siehe: Sterbling, Anton: aktionsgruppe – oder ähnlich so, in: Wichner, Ernest (Hrsg.): Ein Pronomen ist verhaftet worden. Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992 (S. 210-218), zuerst in: Neue Literatur 7/1975 (S. 39-43).
[5]   Siehe dazu: Totok, William: Constrângerea memoriei. Insemnări, documente, amintiri, (Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen, Dokumente, Erinnerungen), Editura Polirom, Iaşi 2001. In einer ersten deutschen Fassung auch: Totok, William: Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen aus Rumänien, Junius Verlag, Hamburg 1988.
[6]   Siehe: Am Anfang war das Gespräch, in: Wichner, Ernest (Hrsg.): Ein Pronomen ist verhaftet worden. Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992 (S. 31-35).
[7]   Siehe auch: Totok, William: Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen aus Rumänien, Junius Verlag, Hamburg 1988, vgl. S. 66 f.
[8]   Ausführlich und eingehend dargestellt finden sich diese Geschehnisse in: Totok, William: Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen aus Rumänien, Junius Verlag, Hamburg 1988, insb. S. 77 ff, vgl. S. 77.
[9]   Siehe auch: Sterbling, Anton: Das Wesen und die Schwächen der Diktatur – nachgelesen in den Romanen von Herta Müller, in: Kron, Thomas/Schimank, Uwe (Hrsg.): Die Gesellschaft der Literatur, Verlag Barbara Budrich, Opladen 2004 (S. 165-200); Sterbling, Anton: Stalinismus in den Köpfen, in: Orbis Linguarum, Band 27, ATUT-Verlag, Breslau 2004 (S. 23-38).
[10]  Siehe dazu ausführlicher: Sterbling, Anton: Zum Abschied einer Minderheit. Gedanken zum „Nachruf auf die rumäniendeutsche Literatur“, in: Südosteuropa. Zeitschrift für Gegenwartsforschung, 40. Jg., Heft 5, R. Oldenbourg Verlag, München 1991 (S. 211-223).
[11]  Siehe: Akzente. Zeitschrift für Literatur, 6/1976 (S. 534-550), mit Beiträgen von Albert Bohn, Rolf Bossert, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner und Ernest Wichner, sowie: Litfass. Berliner Zeitschrift für Literatur, 2/1976 (S. 69-81), mit Beiträgen von: Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok und Richard Wagner.
[12]  Siehe: die horen. Zeitschrift für Literatur, Kunst und Kritik, 3/ 1987. Dieser Band wurde von Ernest Wichner unter dem Titel „Das Wohnen ist kein Ort“, in memoriam Rolf Bossert, nach dessen Tod, herausgegeben und enthält neben Beiträgen der ehemaligen Mitglieder der „Aktionsgruppe Banat“ weitere Beiträge einer ganzen Reihe anderer Autoren aus dem Banat und aus Siebenbürgen, unter anderen von Herta Müller, Dieter Schlesak, Oskar Pastior, Franz Hodjak, Klaus Hensel usw. Siehe auch: Wichner, Ernest (Hrsg.): Ein Pronomen ist verhaftet worden. Texte der Aktionsgruppe Banat, Suhrkamp Verlag, Frankfurt a. M. 1992.

aus: Anton Sterbling, »Am Anfang war das Gespräch«. Reflexionen und Beiträge zur »Aktionsgruppe Banat« und andere literatur- und kunstbezogene Arbeiten, Krämer Verlag, Hamburg 2008, S. 9-22

***

Arhiva istorică Radio Europa Liberă / Oameni, destine, istorie: 18.07.98 - William Totok: „Grupul de acțiune” a făcut în primul rînd politică românească, RFE, 18.7. 1998 -
AUDIO (Textul integral al interviului a fost publicat în volumul M. Iorgulescu, Convorbiri la sfîrșit de secol, Editura Fundației Culturale Române, București, 2006, pp. 453-470).

***

Arhiva istorică Radio Europa Liberă / Oameni, destine, istorie: 24.04.99 - Gerhardt Csejka: Identitatea minoritarului etnic într-o criză permanentă. Pe urmele literaturii și disidenței germane din Banat, RFE, 24.9.1999 - AUDIO

(Textul integral al emisiunii a fost publicat în volumul: Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfârșit de secol. Editura Fundației Culturale Române, București, 2006, pp. 413-430). A se vedea mai jos paginile scanate:

***

[13 iulie 1976. Fehlerhafte Zusammenfassung des Artikels von Dieter Schlesak aus der Zeitung Frankfurter Rundschau vom 10. Juli 1976: „Kulturpolitik mit Polizeieinsatz. Marxistische Rumäniendeutsche stören die revolutionäre Ruhe ihres ‚sozialistischen Staates’” aufgrund eines von Radio Free Europe ausgestrahlten Beitrags]

[13 iulie 1976. O sinteză a articolului din ziarul Frankfurter Rundschau publicat de Dieter Schlesak pe data de 10 iulie 1976 sub titlul  „Politică culturală cu intervenţii poliţieneşti. Etnici germani cu convingeri marxiste din România tulbură liniştea revoluţionară a statului lor ‘socialist’” în urma transcrierii deficitare a unei emisiuni a postului de radio Europa liberă]

Nr. 0101500/ 444                                                                    13 iulie 1976[1]

Nr. pag = 5[2]

NOTĂ

Cotidianul vestgerman “Franctfuter-Niceal”[3]a publicat la 10 iulie 1976 un foarte interesant articol despre activitatea scriitorilor de limbă germană din România. Autorul acestui articol este DIETER SCHLESAK[4], care cunoaşte realităţile culturale româneşti din propria-i experienţă.

Tema acestui articol este apariţia unei grupări intelectuale româneşti care promovează un marxism de tip critic inspiraţi din lucrările cunoscuţilor revizionişti şi marxişti de stînga ca: LUCACI, BIERMAN şi HARMAN.[5]

DIETER SCHLESAK prezintă cititorilor din Occident primele informaţii despre grupul de acţiune “BANAT” constituit în 1972 în România.

Articolul se intitulează “Marxiştii de limbă germană din România tulbură liniştea revoluţionară a statului lor socialist”.

El spune: “Marxiştii de nuanţă critică şi cei de stînga nu sînt la ei acasă, nici acolo unde domneşte socialismul ordinei autoritare. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce stăpînii mari şi mici ai aparatului de stat, au nevoie de liniştea lor revoluţionară pentru a-şi putea cultiva privilegiile. Din păcate, s-au adunat destul de multe exemple în privinţa aceasta. În sensul acesta poate fi amintit grupul “PRAXIS” din Iugoslavia, “BOIS BIRMAN”[6]şi “ROBERT HAVERMAN”[7]din R.D.G., adepţii “LUCACI”[8]din Ungaria, fără să mai vorbim de “INIŢIATORII PRIMĂVERII” de la Praga.

Acum are şi România intelectualii ei de stînga care tulbură liniştea revoluţionară şi ordinea, cel puţin aceasta este părerea apărătorilor oficiali ai statului de la Bucureşti.

O mînă de germani din România, sînt aceia care au clătinat de data aceasta statul şi anume, în primul rînd, cu ajutorul poeziilor şi cu ceva proză. Aceşti oameni periculoşi sînt deci, nişte scriitori de limbă germană, care au format în 1972 un cerc denumit “GRUPUL DE ACŢIUNE BANAT” şi au luat în serios, în contrast cu lirica exclusiv mistică, şi instrucţiunile papei şi cenzorului şef al culturii, DUMITRU POPESCU[9], al cărui volum de poezii a apărut de curînd la Bucureşti, ideile revoluţionare de transformare a patriei lor. Este uşor de văzut că o asemenea atitudine nu este ceva de la sine înţeles pentru germanii din România care trăiesc într-o patrie cu o limbă diferită şi cărora le poate apărea drept soluţia cea mai bună, emigrarea în acea ţară care se recomandă de la sine, ca fiind marea putere culturală a limbilor materne şi prin aceasta încetarea acelei stări de suspensie între două patrii.

Dar tinerii poeţi din grupul de acţiune, au alte intenţii. Ei încearcă un fel de igienă mentală, le propun compatrioţilor lor germani din România cu toată claritatea şi fără să cruţe dificultăţile socialismului românesc, să rămînă în România şi să participe activ la transformarea în bine a patriei lor.

Un exemplu al acestei atitudini îl găsim în poezia publicată în România de Richard WAGNER sub titlul “TEXT LIMPEDE” din care citează.

Colegul său WERNER ZOLNER[10]îl acompaniază. De la începutul anului 1974 încoace, doi membri ai grupului, GERHARD ORTINAU şi WILIAM TOTOK, au fost obligaţi să ţină securitatea la curent cu privire la activităţile grupului. Ei le-au comunicat colegilor lor acest lucru şi în felul acesta s-a putut stabili în prealabil, de comun acord, ce trebuie şi ce nu trebuie să afle acea importantă instanţă culturală a ţării despre ce se întîmplă în sfera gîndirii şi conştiinţei sociale a scriitorilor din grupul respectiv. Între timp, cei supuşi la aceste presiuni, au continuat să publice, nu s-au lăsat după cum se pare pradă unei prea mari iritări, s-au menţinut pe poziţia lor socialistă. Ei încercau să exprime în mod public, cinstit şi aşa cum le dicta idealismul lor naiv şi tineresc, acest punct de vedere socialist, lucru lesne de înţeles, căci ei erau cu totul de bună credinţă, nu făceau altceva decît ceea ce în fond li se cere intelectualilor din ţara lor, numai că nu într-o formă chiar atît de primitivă. Ideea lor esenţială era refuzul de a se mai supune tradiţiei de familie şi particularismului germano-burghez înstrăinat de relaţiile născute în ultimii 30 de ani. Pentru aceste iniţiative li s-a mulţumit şi li s-a plătit în mod deosebit acestor tineri literaţi, care păşiseră alături de drumul oficial.

În iulie 1975 au avut loc primele percheziţii domiciliare. Jurnale intime, caiete de semnări, scrisori, manuscrise precum şi reviste şi cărţi germane au fost luate de organele de securitate şi repartizate anchetatorilor speciali. Dar ce-ar putea oare face aceşti cercetători ai poliţiei cu o poezie de felul aceleia a lui WAGNER. Unii sînt contra, mulţi sînt pentru. Ar mai fi şi faptele după împrejurări, unele vorbesc împotrivă, dar multe pentru sau cu versurile lui ORTINAU, un pronume a fost arestat, numeralul este însărcinat să-i dea locul.

Autorul articolului se întreabă: sarcasnic?, ironie? În orice caz încă odată un gust amar, pentru că aşa cum scrie mama lui WILIAM TOTOK, într-o scrisoare acum ajunsă în Occident, se poate vedea cum au ajuns aceşti tineri datorită idealismului lor. Ea spune în acea scrisoare:

“Îmi este greu că vor găsi undeva înţelegere, căci la noi un comunist adevărat nu trezeşte nici un ecou. La noi înfloreşte naţionalismul sub masca comunismului, iar liberatea cuvîntului le este rezolvată numai acelora care pot minţi”.

Aceste cîteva propoziţii sînt adăugate drept completare la o scrisoare pe care a scris-o TOTOK între două arestări în octombrie anul trecut.

La prima arestare a fost şi WAGNER, ORTINAU şi criticul GERHARD CSEYKA[11]împreună cu el. De-a lungul unor interogatorii care durau 10-14 ore, păzitorii secreţi ai conştiinţei voiau să afle lucruri precise despre grupul literar, cu toate că în fond ştiau deja totul.

Ani de zile fuseseră folosiţi agenţi informatori printre care se aflau şi profesori şi înaţi funcţionari de origine germană din resortul cultural şi literaţi fideli.

Aparate de ascultare-înregistrase lecturile din operele originale, dicuţiile etc. În România spriritul mai vibrează ceva în raport cu statul. Faţă de aceste condiţii excelente, cine ar mai vrea să se oprească din lăudat.

Însăşi acţiunile anchetatorilor experţi se poate spune fără glumă şi fără a aluneca în hiperbole, că sînt excelente interpretări ale unor poezii atît de periculoase. Poetul din România nu mai trăieşte retras într-o mansardă, ci are dreptul la cea mai mare atenţie şi la o celulă. Este catapultat către înălţimile unei însemnătăţi ameninţătoare, către ţărmul unde numai martirii înzi au locaşul. Este clar că ponticul cultural şi-n acelaşi timp versificator, DUMITRU POPESCU, nu le vrea decît binele grupului de acţiune din Banat. În orice caz, în acel memorabil octombrie 1975, detenţiunea lui WAGNER, ORTINAU şi CSEYKA nu a durat decît o săptămînă şi inerdicţia de a publica dată la început a fost după scurt timp anulată., iar carnetele de partid confiscate iniţial, au fost restituite.

Numai WILIAM TOTOK a rămas acolo, nu a fost pus în libertate şi în iunie 1976 se găsea încă sub anchetă. El s-a bucurat de cea mai concentrată atenţie a organelor de stat. În scrisoare lui ajunsă în Occidentă şi deja menţionată de noi, se poate citi:

“Vor să-mi dovedească că am citit poezii cu conţinut duşmănos faţă de stat în cadrul Cercului literar universitar. Vom preciza că aşa suna actul de acuzare. Conform art. 116[12]asemenea fapte se pedepsesc cu închisoare de la 10-15 ani. TOTOK continuă: În clipa de faţă se lucrează la dosarul meu. Expertiza literară este efectuată exactca prin anii 1950.

Filologi ai Universităţii din Timişoara, profesori experţi precum CARLI STRATT şi ID BOCIORC sau un domn NISTOR[13]şi-au pus preţiosul lor verdict şi anume, aşa cum ne informează scrisoarea lui TOTOK, poezii cu conţinut antisocial. O nouă estetică, deci de o importanţă enormă pentru conştiinţa de sine a limbajului poetic mondial, estetica poliţiei secrete, asta ar putea să însemne o nouă specialitate pentru facultatea ajunsă la impas, în sfîrşit o ieşire, către celulă”.

TOTOK spune: “Scriu această relatare sub apăsarea unor grele depresiuni sufleteşti, iar după aceea tînărul autor citează patru dintre poeziile confiscate. El spune: textele mele sînt tot atît de albe ca şi penele porumbelului păcii. Tocmai de aceea, cine o mai nutri iluzia, că autorităţile româneşti sînt mai preţioase faţă de libertatea de opinii şi de presă în comparaţie cu poliţia conştiinţei, care funcţionează în alte ţări din răsărit, unde socialismul este compromis din răsputeri, că în România nu există lagăre de muncă, spitale de boli mintale pentru intelectuali etc., ci numai grija şi ajutorul partidului trebuie în urma unor asemenea întîmplări, în special în urma cazului TOTOK, să-şi schimbe părerea.

Se face din nou dovada nu numai că marxiştii critici rămîn în permanenţă şi aproape pretutindeni neadăpostiţi, oameni fără patrie, în R.F.G. grupul de acţiune ar merge desigur sub privegherea decretului, care interzice angajarea extremiştilor în serviciul statului, ci se vede încă odată că între socialişti şi aceia care utilizează învăţătura socialistă, pentru a crea un aparat de stat şi prin aceasta o golesc de orice conţinut, nu poate exista nimic comun”.

Articolul conchide: “Se poate spera că atît în răsărit cît şi în Occident, se vor găsi cît mai mulţi prieteni de idei, care să contribuie prin scrisori adresate şefului statului român, prin presiuni exercitate pe calea presei şi a Radio-Televiziunii, la o publicitate în jurul cazului WILIAM TOTOK, pentru a determina autorităţile româneşti care pînă acum au fost atît de ocupate de imaginea lor în Occident, să-l pună în libertate pe tînărul scriitor şi să nu meargă în continuare pe acest drum al unei politici culturale poliţieneşti”.

ACNSAS, I 210845, vol. 2, ff. 93-95

---

[1] Notă dactilografiată.

[2] Menţiune manuscrisă a unui ofiţer de securitate.

[3] Scrierea este greşită. Corect: Frankfurter Rundschau

[4] Dieter Schlesak, n. 1934 la Sighişoara, scriitor german plecat din România în anul 1969. Trăieşte în Germania, la Stuttgart, şi-n Italia, la Camaiore. În 1970 îi apare la Frankfurt pe Main eseul Visa. Ost West Lektionen („Viză. Lecţii Est-Vest”). În 2006 publică scrierea Capesius, der Auschwitzapotheker (“Capesius, farmacistul de la Auschwitz).

[5]Corect: Lukács, Biermann, Havemann.

[6]Corect: Wolf Biermann.

[7]Corect: Robert Havemann.

[8]Corect: Georg Lukács.

[9] Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu”, născut în 1928 la Turnu-Măgurele, a fost unul dintre cei mai influenţi nomenclaturişti din perioada regimului ceauşist. În 1953 a intrat în Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). A terminat facultatea de ştiinţe economice în 1951 şi a lucrat între anii 1950 şi 1960 în presă, la Contemporanul, Scînteia tineretuluiși Scînteia. Conduce organul central al partidului, Scînteia, ca redactor şef, între 1965 1968. După ce la începutul anilor 1960 a devenit membru al C.C., în 1969 este cooptat în Comitetul Politic executiv al P.C.R. În 1981 devine rectorul Academiei de învățămînt social-politic „Ștefan Gheorghiu” din București, o pepinieră academică a activiştilor de partid. Popescu “Dumnezeu” a fost unul dintre cei mai activi propagandişti ai regimului. A publicat numeroase cărţi literare (romanul Pumnul şi palma) şi după revoluţie cîteva volume memorialistice (Am fost cioplitor de himere, 1994; Eclipsa în cetatea soarelui, f.a.).

[10] Corect: Werner Söllner.

[11] Corect: Gerhardt Csejka.

[12] Corect: art. 166.

[13] Corect: Karl Streit, Ignat Florian Bociort, Corneliu Nistor. 

Dieter Schlesak, "Kulturpolitik mit Polizeieinsatz. Marxistische Rumäniendeutsche stören die revolutionäre Ruhe ihres »sozialistischen Staates«", in: Frankfurter Rundschau, 10. Juli 1976; nachgedruckt in: William Totok, Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen aus Rumänien, Junius Verlag, Hamburg 1988, S. 182-184.

***

Eugen Barbu, „un scriitor »redus« la tăcere vorbeşte la telefon cu parisul“, în: Săptămîna, nr. 311, 19 noiembrie 1976, p. 7 

***

Colocviu Aktionsgruppe Banat: 4-5 noiembrie 2010 

Gerhardt Csejka, Emil Hurezeanu, Liviu Antonesei, William Totok, Gerhard Ortinau, Lucian Chişu (de la stînga la dreapta). Foto: © Michael Astner

***

26-28 aprilie 2012, Timişoara, Universitatea de Vest, expoziţia: „AKTIONSGRUPPE BANAT VS. SECURITATEA“, realizată cu prilejul Conferinţei 40 Jahre „Aktionsgruppe Banat“ Akteure und Texte – Mitstreiter und Begleiter”(40 de ani “Grupul de Acţiune Banat” actori şi texte – combatanţi şi însoţitori)

26. bis 28. April 2012

Temeswar/Timişoara

PROGRAMM

40 Jahre „Aktionsgruppe Banat“ Akteure und Texte – Mitstreiter und Begleiter

Donnerstag, 26. April 2012

18: 00 Uhr
Begrüßung und Eröffnung
Prof. Dr. Roxana Nubert (Univ. Temeswar);
Klaus-Christian Olasz (Konsul der Bundesrepublik Deutschland in Temeswar);
Prof. h. c. Dr. Stefan Sienerth, Direktor des IKGS

Leitung: Prof. Dr. Roxana Nubert

18:30 – 19:00 Uhr

Richard Wagner (Berlin): „Grüß Gott Genossen! Kameraden Fuck off!“ Wie und warum ich zur „Aktionsgruppe Banat“ kam

19:00 – 19:30

Ion Bogdan Lefter (Bukarest): „Aktionsgruppe“ – între poezia germana si cea româneasca. Impactul antologiei Vînt potrivit pîna la tare /
Prof. h. c. Dr. Peter Motzan (Augsburg): Mäßiger bis starker Wind. Zur Neuauflage einer einflussreichen Anthologie

19:30 – 20:00 Uhr: Eröffnung der Ausstellung „Die Aktionsgruppe Banat“ im Visier des kommunistischen Geheimdienstes Securitate (Cristina Anisescu, CNSAS Bukarest und William Totok, Foyer vor der Aula Magna)

20:00 Uhr: Empfang des Konsuls der Bundesrepublik Deutschland in Temeswar Klaus-Christian Olasz 

Freitag, 27. April 2012

Leitung: Prof. h. c. Dr. Stefan Sienerth (IKGS, München)

9:00 – 9:30 Uhr
Prof. Dr. Roxana Nubert (Univ. Temeswar/Timisoara): Die „Aktionsgruppe Banat“ – drei Jahre „produktiver Provokation“

9:30:00 – 10:00 Uhr
Prof. Dr. Anton Sterbling (Hochschule der Sächsischen Polizei, Rothenburg):
„Aktionsgruppe Banat“ – ein persönlicher Rückblick

10:00 – 10:30 Uhr
Prof. Dr. Jürgen Lehmann (Univ. Erlangen-Nürnberg):
Gruppenbildung im real existierenden Sozialismus. Die „Sächsische Dichterschule“ und die „Aktionsgruppe Banat“

10:30 – 11:15 Uhr
Diskussion und Kaffeepause

***

Leitung: Prof. Dr. Jürgen Lehmann

11:15 – 12:15 Uhr
Ernest Wichner (Literaturhaus Berlin):
Vom roten Bart der Anarchie (Zur Lyrik Rolf Bosserts)

12:15 – 12:45 Uhr 
Prof. h. c. Dr. Peter Motzan: Ein Splitterangebot. Erinnerungen eines Klausenburgers Germanisten an die frühen Jahre der „Akti-onsgruppe Banat“

12:45 – 14:00 Uhr

Diskussion und Mittagessen

***

Leitung: Prof. h. c. Dr. Peter Motzan

14:00 – 14:30 Uhr
Johann Lippet (Heidelberg) / Werner Kremm (Reschitz/Resita):
Streiflichter zur Temeswarer Literaturszene: Die „Aktionsgruppe Banat“ und der „Adam Müller-Guttenbrunn“-Literaturkreis

14:30 – 15:00 Uhr
Prof. Dr. Thomas Krefeld (LMU München):
Welcome to the Hotel California, Temeswar (Rumänien)

15:00 – 15:30 Uhr
Dr. René Kegelmann (IKGS, München):
Zur Rezeption der „Aktionsgruppe Banat“ im Literaturbetrieb der Bundesrepublik Deutschland

15:30 – 16:15 Uhr
Diskussion und Kaffeepause

***

Leitung: Prof. Dr. Thomas Krefeld

16:15 – 16:45 Uhr
William Totok (Berlin):
Maßnahmen, Legenden und Unterstellungen. Erste Schritte der Securitate zur Zerschlagung der „Aktionsgruppe Banat“

16:45 – 17:15 Uhr
Prof. h. c. Dr. Stefan Sienerth:
Das Verhältnis Nikolaus Berwangers zur „Aktionsgruppe Banat“ aus der Sicht der Securitate

17:15 – 17:45 Uhr
Prof. Dr. Daniel Vighi (Univ. Temeswar/ Timisoara):
Contracultura, subcultura si underground politic românesc în Timisoara perioadei „Aktionsgruppe Banat“ (Oppositionelle und Subkultur, rumänischer politischer underground in Temeswar zur Zeit der „Aktionsgruppe Banat“)

17:45 – 18:15 Uhr
Dr. Cosmin Dragoste (Univ. Craiova):
Die Sprachkrise bei der „Wiener Gruppe“ und der „Aktionsgruppe Banat“

18:15 – 19:15

Diskussion und Abendessen

19:30 Uhr

Autorenlesung: Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Orti nau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner, (Moderation: Gerhardt Csejka, Frankfurt a. Main)

Samstag, 28. April 2012

Leitung: Dr. René Kegelmann

9:00 – 9:30 Uhr
Gerhardt Csejka:
Zwischen Niemandsland und halber Heimat – der Nobelpreis. Die „Banater Aktionsgruppe“ und ihr Umfeld als Paradigma

9:30 – 10:00 Uhr
Horst Samson (Neuberg):
Der Einfall der Dichter. Blühende Literaturlandschaften – die Saat der „Aktionsgruppe Banat“ ist aufgegangen. Ein Blick zurück nach vorn zum 40. Geburtstag

10:00 – 10:30 Uhr
Dr. Grazziella Predoiu (Univ. Temeswar/Timisoara):
„ Belüge mich, aber belüge mich schön“. Lüge und Verrat in den Romanen Richard Wagners

10:30 – 11:15 Uhr
Diskussion und Kaffepause

***

Leitung: Dr. Grazziella Predoiu

11:15 – 11:45 Uhr
Balthasar Waitz (Temeswar/Timisoara):
Roland Kirsch – Versuch über eine zersetzte Welt

11:45–12:15 Uhr
Dr. Sabina Kienlechner (Berlin):
Die „Aktionsgruppe Banat“ im Visier der Securitate

12:15– 12:45 Uhr
Drd. Robert Elekes (Univ. Kronstadt/Brasov):
Die „Aktionsgruppe Banat“ zwischen den Paradigmen der mo-dernen und postmodernen Emanzipation

12:45 – 14:00 Uhr

Diskussion und Mittagessen

***

Leitung: Prof. Dr. Anton Sterbling

14:00 – 14:30 Uhr
Tanja Becker (Univ. Temeswar):
„ Am Anfang waren die Wörter“ – Betrachtungen zu einigen Tex-ten und Textausschnitten der „Aktionsgruppe Banat“

14:30 – 15:00 Uhr
Dr. Beate Petra Kory (Univ. Temeswar):
„ Sklavensprache“ in der Lyrik der „Aktionsgruppe Banat“ als Notwendigkeit und Herausforderung

15:00 – 16:30 Uhr
Schlussdiskussion und Kaffeepause

16:30 – 18:00 Uhr: 
Podiumsdiskussion: „Am Anfang war das Gespräch“
Moderation: Eduard Schneider (München):
Teilnehmer: Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner

18:00 Uhr: Abendessen

19:00: Filmvorführung: Helmuth Frauendorfer (Berlin):
Junge rumäniendeutsche Schriftsteller im Visier der Securitate

Organisatorische Hinweise:
- Veranstaltungsort: Neue Aula
- Ausstellung und Empfang: Foyer vor der Aula Magna
- Gemeinsames Mittag- und Abendessen (Catering-Service)

Tagungsleitung:
Prof. Dr. Roxana Nubert
Prof. h. c. Dr. Stefan Sienerth

***

Eveniment editorial

Vînt potrivit pînă la tare

Tineri poeţi germani din România

Anemone Latzina ● Franz Hodjak ● Rolf Frieder Marmont ● Johann Lippet ● William Totok ● Richard Wagner ● Rolf Bossert ● Hellmut Seiler ● Horst Samson ● Helmut Britz ● Klaus Hensel ● Werner Söllner

Antologie de Peter Motzan

Traducerea poemelor: Ioan Muşlea

Ediţia a II-a, îngrijită şi cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter

Cuvînt înainte la ediţia a II-a de Ioan Muşlea

Cuvînt înainte la ediţia I: M. Iorgulescu

Postfaţă la ediţia I: Peter Motzan

Traducerea textelor-document: Emanuel Ulubeanu

Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012

*

Colocviul Aktionsgruppe Banat / Grupul de acţiune Banat după 40 de ani

Data 2012-11-20

Muzeul Naţional al Literaturii Române în parteneriat cu  
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi  
Şcoala doctorală a Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti 

organizează

Colocviul Aktionsgruppe Banat/ Grupul de acţiune Banat după 40 de ani 

(19 – 20 noiembrie 2012, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bdul. Dacia nr. 12)

Invitaţi speciali:
Werner Kremm şi William Totok, membri ai Grupului de acţiune Banat, Gerhardt Csejka, critic literar, promotor al Grupului de acţiune Banat, Georg Herbstritt, cercetător la Oficiul Federal pentru Administrarea Arhivelor fostei Securităţi est-germane Stasi

Alţi participanţi:

Foto: © Werner Kremm

Gabriel Andreescu, cercetător specializat în drepturile omului şi drepturile minorităţilor, profesor, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Cristina Anisescu, cercetătoare, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Paul Buga, masterand, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, Magda Cârneci, scriitoare, critic de artă, redactor-şef al revistei Arta, profesoară asociată, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Gabriel H. Decuble, scriitor, germanist, profesor, Universitatea Bucureşti, Cosmin Dragoste, germanist, profesor, Universitatea din Craiova, autor al volumelor Herta Müller – Metamorfozele terorii (2007), Mărgele de sticlă (despre literatura germană din România, 2008) şi Rolf Bossert, un mic killer al straşnicului cotidian (2011) (toate la Editura Aius), Bogdan Ghiu, scriitor, teoretician media, Ioan Groşan, scriitor, Elena Mateiu, doctorandă, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, Virgil Mihaiu, scriitor
Ion Pop, scriitor, critic literar, profesor, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, Simona Popescu, scriitoare, profesoară, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, Nicolae Prelipceanu, scriitor, redactor-şef, revista Viaţa Românească, Eugen Suciu, scriitor, ş.a.

Organizatori:
Lucian Chişu, director al Muzeului Naţional al Literaturii Române
Ion Bogdan Lefter, director al Şcolii doctorale a Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti
Ioan Cristescu, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române

Program

Luni, 19 noiembrie 2012

10.30-13.00
Sesiune de comunicări: 
Grupul de acţiune Banat – după 40 de ani: istorie trăită şi consemnări în arhive
Gerhardt Csejka, Titlu rezervat
Georg Herbstritt, Titlu rezervat
Ion Pop, Grupul de acţiune Banat, poezia germană din România şi gruparea Echinox
Simona Popescu, Despre acţiunea poetică
Gabriel H. Decuble, Titlu rezervat
Cosmin Dragoste, „Această salată aici. Asta-i o poezie”. Literatura jocului şi jocul literaturii la Rolf Bossert
Elena Mateiu, Rolf Bossert: file de dosar, file de poezie
Paul Buga, Rolf Bossert: poezia angajată

Discuţii
Moderator: Bogdan Ghiu

13.00-13.30
Vernisaj al expoziţiei dedicate Aktionsgruppe Banat, realizată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS)
Prezintă: William Totok şi Cristina Anisescu (CNSAS)

16.00-19.00
Masă rotundă: Grupul de acţiune Banat – ieri şi azi
Participanţi: Gabriel Andreescu, Magda Cârneci, Ioan Cristescu, Gabriel H. Decuble, Cosmin Dragoste, Bogdan Ghiu, Ioan Groşan, Georg Herbstritt, Werner Kremm, Virgil Mihaiu, Ion Pop, Simona Popescu, Nicolae Prelipceanu, Eugen Suciu, William Totok
Moderator: Ion Bogdan Lefter

Marţi 20 noiembrie 2012

12.00-13.30 
Conferinţă: Memorie, autenticitate şi reconsiderere
Conferenţiar: William Totok
Prezintă: Ioan Cristescu

17.00-19.30
Lansare, recital de poezie, dezbatere: Vînt potrivit pînă la tare. Tineri poeţi germani din România la a doua ediţie
Ediţie specială a Cafenelei critice, în colaborare cu Editura Tracus Arte
Participanţi: Werner Kremm, William Totok, Gerhardt Csejka, Georg Herbstritt, Ion Pop, Virgil Mihaiu, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu, Cosmin Dragoste şi alţii
Amfitrion: Ion Bogdan Lefter

*

Presse

• 40 Jahre „Aktionsgruppe Banat“, in: SbZ, 11.4.12; 
• 40 Jahre „Aktionsgruppe Banat“, in: ADZ, 20.4.12; 
• Markus Bauer, "Sich das Selbstverständliche herausnehmen. Die Aktionsgruppe Banat – Rückblick auf eine der bemerkenswertesten Vereinigungen deutschsprachiger Literatur", in: Neue Zürcher Zeitung, 24.4. 2012, S. 53
• "Germanii care au pus pe jar Securitatea", în: Adevărul, 24.4.2012; 
• "Grupul de Acţiune Banat", RFE, 25.4.2012;  Audio 
• După 40 de ani “Grupul de Acţiune Banat” revine la Timișoara, în: Timișoara, 26.4. 2012;
• „Voi avea talanga de gât toată viaţa“, în:  Adevărul , 26.4.2012; 
• Agerpres, 27.4.2012; 
• "Pe când puneam ţara la cale şi a căzut guvernul", Cosmin Dragoste, blog, 28.4.2012; 
• "Aktionsgruppe Banat: reîntoarcerea la Timişoara", în: Observator Cultural, Nr. 622, 4.5.2012 ;
• Despre Aktionsgruppe Banat, la “Piper pe limbă”, în: Ora de Timiş, 4.5.2012;
• "Mäßiger bis starker Wind", in: ADZ, 8.5. 2012; 
• "... einen Nachruf auf die Rumäniendeutsche Literatur gibt es nicht, denn sie schreiben noch heute ...", ADZ, 12.5.2012; 
• Richard Wagner, "Grüßgott Genossen, Kameraden Fuckoff! Wie und warum ich zur Aktionsgruppe kam", in: ADZ, 13. 5. 2012;
• Internationale Tagung in Temeswar: 40 Jahre „Aktionsgruppe Banat“, in: SbZ, 20. Mai 2012;
• Roxana Nubert, "Existenţa efemeră a Grupului de acţiune Banat", în: Mozaicul, nr. 4, 2012;
• Peter Kottler, Vierzig Jahre »Aktionsgruppe Banat«, in: Banater Post, 9.6. 2012;
• Corina Bernic, Grupul de Acţiune Banat în atenţia Securităţii. Interviuri cu Gerhardt CSEJKA, Sabina KIENLECHNER, William TOTOK; cu o intervenţie a lui Ernest WICHNER, in: Observator cultural, nr. 628, 15.6. 2012;
• Horst Samson, "Der Einfall der Dichter. Zum 40. Geburtstag der Aktionsgruppe Banat" (I), in: Banater Post, 20.7.2012; (II), 21.7. 2012; (III), 11.8. 2012; (IV), 16.8. 2012; 
• Anna Lindner, "Jubiläumstagung: 40 Jahre 'Aktionsgruppe Banat'. Das Phänomen der 'Gruppe' und ihre Verfolgung durch die Securitate waren die Hauptthemen in Temeswar", in: Spiegelungen, 7 (61) Jg., Heft 2, 2012, S. 172-177.
• Cum se întîmpină o antologie de poezie germană, în: Apostrof, anul XXIII, Nr. 8 (267) 2012. 
• Markus Bauer, "Das Mirakel von Temeswar. Zum 40. Jahrestag der 'Aktionsgruppe Banat'", in: Deutsch-Rumänische Hefte, XV. Jg., Heft 2, 2012, S. 4-5.
• Werner Kremm, "Aktionsgruppe im Literaturmuseum Rumäniens. Junge rumänische Forscher beschäftigen sich mit dem Lyriker Rolf Bossert", in: ADZ, 5. 12. 2012. 
• William Totok, „Mai am un şoric…“. 60 de ani de la naşterea poetului Rolf Bossert, 16 decembrie 1952, Reşiţa – 17 februarie 1986, Frankfurt pe Main, RFE, 12.12. 2012.
• Virgil Mihaiu, "Lucrând în penumbră pentru antologia poeților germani din România, în anii ’70-’80", în: Tribuna, Nr. 250, 1.-15.02.2013, pp. 12-13.
• Mişcarea ideilor: „vânt potrivit până la tare” după 30 de ani. Semnează: Ion Bogdan Lefter, Anton Sterbling, Simona Popescu, Virgil Mihaiu, Nicolae Coande. Dosar coordonat de Cosmin Dragoste, in: Mozaicul, anul XVI, Nr. 3 (173), 2013.
• La început a fost dialogul. Grupul de Acţiune Banat şi prietenii: poezie, proză, polemici, Corina Bernic, Ernest Wichner (ed.); Ernest Wichner (pref.); Corina Bernic (postf.); trad. de Michael Astner, Corina Bernic, Nora Iuga, Alexandru Al. Şahighian, Polirom, Iaşi, 2013.

• Cristian Amza, "Pe treptele vântului", TVR 2, 26.5. 2013 [+ PDF].
• „Din «Grupul de Acţiune Banat» rămîne o mare literatură“. Interviu cu Corina Benic realizate de Ovidiu Şimonca, în: Observator Cultural, Nr. 677, 14.06.2013. 
• Vali Silaghi, Metodele Securităţii în Banat: cum erau hăituiţi presupuşii "duşmani ai poporului", în: Adevărul, 20.6. 2013.
• Elena Vladareanu, Dosar: „La inceput a fost dialogul. Grupul de Actiune Banat si prietenii – poezii, proza, polemici“ - Nora Iuga: „Oare a aflat Richard ce-i realitatea?“; Ernest Wichner: „E induiosator si un pic obscen“; Caius Dobrescu: „Ceea ce sper sa impuna cititorilor aceasta antologie este ca poezia inseamna ceva profund serios“, în: Suplimentul de cultura, Nr.404, 22.06.2013.
• Nicolae Coande,  „La început a fost dialogul. Grupul de Acţiune Banat şi prietenii“, în: Gazeta de Sud, 26. 07. 2013.
• Ion Pop, »„Grupul de Acţiune Banat”, poezia germană din România şi gruparea „Echinox”«, în: Steaua, anul LXIV, nr. 1-2 (771-772), 2013, pp. 28-31, 83.
• Andreas Saurer: "Herta Müller und die Aktionsgruppe", in: Basler Zeitung, 17. Oktober 2013, S. 18.

• Anton Sterbling, „»Aktionsgruppe Banat«. Ein persönlicher Rückblick“, in: ders., Grenzgänge, Heimat, Wanderungen. Narrative über das zerbrochene Sinnmuster der Vergangenheit, Pop-Verlag, Ludwigsburg 2013, S. 107-126.
     
• Ion Bogdan Lefter, Alţi postmoderni: Florian, Reichmann, Raţiu, Petreu, Pecican, Bodiu & 12 poeţi sasi şi svabi, Editura Paralela 45, Piteşti, 2014.
      
• Andrei C. Şerban, Adaptarea la realitate. Ioan Şerbu, Cât costă poezia? Trei poete post-2000 despre Aktionsgruppe Banat: Teodora Coman, Pe muchie de cuţit. Rita Chirian, Poate provocăm prea puţin! Krista Szöcs: Mica familie din cartea cu realităţi, în: Timpul, anul XIV, nr. 187, octombrie 2014, pp. 6-7.

Akzente - Grupul de acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat)

Pe 26 iulie 2012, la emisiunea Akzente, TVR1 vă propune un documentar despre idealurile şi năzuinţele tinerilor intelectuali din Banatul anilor 70: "Grupul de acţiune Banat" ("Aktionsgruppe Banat"). 

Den Beitrag von Tiberiu Stoichici über die Aktionsgruppe können Sie ab sofort im Internet unter  http://www.tvrplus.ro/editie-akzente-38960 sehen. 

***

Cosmin Dragoste, Daniela Micu & Liviu Andrei , Youtube, 23. 5. 2012

Securitate vs. Vatikan

May 2, 2012, 3:22 am

≫ Next: Operaţiuni de intoxicare

≪ Previous: 40 Jahre Aktionsgruppe Banat

$

0

0

Aktualisiert - actualizat, 22. 7. 2015

William Totok, "Securitate und Vatikan", in: Horch und Guck], 21. Jg., Heft 76, 2/2012, S. 52-55.  [Bestellung hier.]

***

Siehe auch - a se vedea  şi: Securitate und katholische Kirche - Securitatea şi Biserica Catolică

***

Scânteia, 18. 4. 1948

Scânteia, 22.4. 1948

***

[8. November 1951. Aus einem Geschenkalbum des Deutschen Antifaschistischen Komitees aus der RVR, das Gheorghe Gheorghiu-Dej anlässlich seines 50. Geburtstages überreicht wurde]

[8 noiembrie 1951. Album de caricaturi, oferit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Comitetul Antifascist German din R.P.R., cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani]

MNIR/www.comunismulinromania.ro

***

RFE, 2. 5. 2012
(Radio Europa libera )

Securitatea şi Vaticanul (1)

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea.

Pagină din dosarul Iovanelli păstrat la CNSAS

• 
  

Multimedia

Audio

• Jurnal de corespondent: William Totok (Berlin)
  • Ascultă
  • Playlist

Podcast

William Totok

02.05.2012

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea. Conciliul s-a desfăşurat în perioada 11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1965, în patru sesiuni; prima: 11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1962, a doua: 29 septembrie 1963 (inaugurată de Papa Paul al VI-lea) - 4 decembrie 1963; a treia 14 septembrie - 21 noiembrie 1964 şi a patra: 14  septembrie 1965 - 8 decembrie 1965. La cea de-a treia sesiune a participat şi o delegaţie din România, compusă din 11 clerici, dintre care doi erau colaboratori neoficiali ai Securităţii: „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“.

Conciliul Vatican II, iniţiat de către Papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli, 1881-1963), urma să introducă o serie de reforme pastorale şi ecumenice în cadrul bisericii romano-catolice. În acelaşi timp, conciliul trebuia să adapteze biserica la vremurile moderne, să se debaraseze de tradiţii prăfuite şi să caute căi de deschidere a dialogului cu ţările dominate de regimuri dictatoriale. Inclusiv cu statele comuniste în care biserica romano-catolică a fost supusă unui lung şir de prigoane, ca, de pildă, România, unde mai exista şi o biserică greco-catolică, desfiinţată în 1948 şi unde biserica romano-catolică era doar tolerată, fără să aibă un statut legal de funcţionare.

După ce regimul comunist de la Bucureşti a rupt relaţiile diplomatice cu Vaticanul, a desfiinţat diocezele romano-catolice, acceptînd doar existenţa celei de la Alba Iulia şi Bucureşti-Iaşi, a arestat şi a condamnat pe aproape toţi episcopii, situaţia pentru clericii loiali Sfîntului Scaun a devenit extrem de dificilă.
Conducerea de partid căuta metode de discreditare a clerului superior catolic, folosindu-se de poliţia politică. Astfel, Ana Pauker a cerut în 1949 să se găsească pretexte plauzibile pentru a incrimina preoţii care refuză colaborarea cu autorităţile comuniste. Planul de compromitere a preoţilor reticenţi prevedea înscenarea unor infracţiuni de drept comun sau provocări sexuale, avîndu-se în vedere statutul celibatului obligatoriu pentru clerul catolic.

Procesul politic răsunător, intentat lotului aşa-zişilor „spioni ai Vaticanului“, în frunte cu episcopul de Timişoara, Agustin Pacha (1870-1954), din septembrie 1951, a fost o încercare de a avertiza clerul şi credincioşii că partidul nu va tolera nicio deviere de la linia ideologică impusă. Totuşi, înfiinţarea unei biserici romano-catolice naţionale, independente de Vatican, a eşuat.

La începutul anilor 1960 se poate constata o uşoară destindere a situaţiei generale. În acest context, Vaticanul îşi schimbă politica faţă de răsărit, promovînd dialogul cu autorităţile şi cu clerul superior acceptat de către regim. În ce măsură diplomaţia papală era conştientă că reprezentanţii bisericii, care erau acceptaţi de către regim să devină parteneri de dialog ai emisarilor Vaticanului, erau instrumentalizaţi şi folosiţi ca agenţi de către poliţia politică, este greu de spus.

Din dosarele fostei Securităţi, deocamdată cunoscute, se desprinde gradul de dependenţă a conducerii bisericii faţă de aparatul de stat, gradul de subminare de către poliţia secretă dar şi rezistenţa unor clerici curajoşi, care au refuzat orice compromis, faţă de diversele forme ale agresiunii statale.

La simularea unui proces de relaxare, intervenit între biserică şi stat, destinat prezentării unei false imagini mai liberale a regimului, au contribuit şi cîţiva dintre cei care se aflau în fruntea ierarhiei catolice din România comunistă. În centrul atenţiei s-a aflat conducerea din fosta arhidioceză de Bucureşti, decapitată de ierarhia legală şi clandestină instaurată în condiţiile intensificării prigoanei de după 1948, a expulzării diplomaţilor de la Nunţiatura din Bucureşti şi a anulării concordatului cu Vaticanul.

În aceste vremuri tulburi, conducerea arhidiocezei de Bucureşti este preluată de către preotul Stanislau Traian Iovanelli  (* 8 decembrie 1890 la Turnu Severin - † 7 septembrie 1961 la Bucureşti). Din 1949 pînă-n 1951 Iovanelli a fost deţinut politic. A acceptat propunerea autorităţilor de a prelua conducerea diocezei, avînd calitatea de vicar general. În pofida compromisurilor făcute, care s-au soldat cu sancţiuni din partea Vaticanului (excomunicat în 1951), poliţia politică l-a înconjurat de numeroşi colaboratori neoficiali care relatau despre orice mişcare a canonicului.

Rapoartele, analizele, planurile de măsuri ale Securităţii, procesele verbale de interceptare a convorbirilor telefonice şi discuţiilor, corespondenţa reţinută sau fotocopiată cît şi notele informatorilor se află în cele 6 volume ale unui consistent dosar de urmărire informativă. Operaţiune de urmărire s-a desfăşurat sub numele de cod „Italianul“ (cf. ACNSAS, I 211527, 6 vol.)

Securitatea a reuşit să recruteze un număr însemnat de colaboratori din rîndul preoţilor şi angajaţilor din administraţia bisericească. Inclusiv pe secretarul lui Iovanelli, Roland Radler, conspirat sub numele de „Toma“ (ibid., vol.1, f. 180).

​​Printre agenţii care relatau despre Iovanelli s-au mai aflat şi informatorul „Victor Poenaru“ (care ocupa o funcţie de conducere la Iaşi, ibid., f. 196) sau „Matei Popescu“ care era dirijat în aşa fel încît să realizeze „compromiterea obiectivului“ ca în ultimă instanţă să preia el funcţia lui Iovanelli. Planul va reuşi abia după moartea lui Iovanelli pe data de 7 septembrie 1961 cînd agentul „Matei Popescu“ va fi instalat în fruntea conducerii bisericii romano-catolice din Bucureşti, fiind considerat, din partea autorităţilor, drept un soi de şef al bisericii din România.
(Va urma.)

***
RFE, 9.5. 2012

Securitatea şi Vaticanul (2)

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea. Conciliul s-a desfăşurat în perioada 11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1965. La cea de-a treia sesiune a participat şi o delegaţie din România, compusă din 11 clerici, dintre care doi erau colaboratori neoficiali ai Securităţii: „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“.

Francisc Augustin fotografiat în detenție în 1952

Multimedia

Audio

• Jurnal de corespondent: William Totok (Berlin)
  • Ascultă
  • Playlist

William Totok

09.05.2012

Spre sfîrşitul anilor 1950, suspiciunile Securităţii faţă de canonicul Traian Iovanelli se intensifică. Asta în pofida faptului că Iovanelli a fost numit de către autorităţile comuniste în fruntea fostei arhidieceze de Bucureşti, imediat după arestarea şi condamnarea episcopului clandestin Iosif Schubert în 1951.

Într-un referat din 3 decembrie 1960 întocmit de lt. col. B[ebe] Goldenberg, lucrător operativ prim, lt. maj. Mihai Wawiernia şi şeful serviciului, cpt. Dumitru Meliţă, Iovanelli este calificat drept „un element net duşmănos regimului”. Vicarul general ar fi dat dovadă de o falsă atitudine loială faţă de stat, încercînd să stabilească legături clandestine cu Vaticanul, încurajînd astfel „elemente care duc în prezent activităţi duşmănoase”. „Faţă de activitatea ostilă şi de duplicitate a vicarului general TRAIAN IOVANELLI“, se afirmă în acelaşi material, „organele noastre şi-au propus să documenteze activitatea sa şi a legăturilor sale, să procedeze în mod treptat la înlăturarea lui, din conducerea Arhiepiscopiei Romano-catolice din Bucureşti, folosindu-l în acest scop pe AUGUSTIN FRANCISC”.

​​Candidatul Securităţii, canonicul Francisc Augustin, fusese studiat cu mare atenţie de către poliţia secretă, care a reţinut în numeroase note, referate şi fişe toate aspectele negative ale personalităţii sale în vederea utilizării şi transformării sale într-un instrument docil al regimului comunist. Cunoscîndu-i tentaţiile hedoniste, stilul frivol de viaţă, faptul că este un „element avid după bani”, „interesat să deţină funcţii clericale”, cît şi deraierile de la principiile eticii preoţimii catolice, celibatare, Securitatea i-a pus o capcană pentru a-l şantaja şi convinge să devină un colaborator neoficial al poliţiei secrete. Astfel, Securitatea spera că îl va putea manevra în conformitate cu interesele operative ale aparatului poliţienesc şi ale regimului.

În urma unei „combinaţii“ în care o agentă a Securităţii („Sanda“) a jucat rolul pregătit cu minuţiozitate, în prealabil de către autorii scenariului de compromitere morală a lui Augustin, el acceptă să devină informator. „Îmi iau angajamentul de a colabora cu organele securităţii statului pentru a descoperi elementele duşmănoase care sub masca religiei acţionează împotriva R.P.R. şi a altor elemente cu care voi veni în contact,” scrie cel care în anii următori îşi va semna nenumăratele delaţiuni cu numele conspirativ „Matei Popescu“ (cf. Angajamentul semnat pe 21 decembrie 1960, ACNSAS, R 311941, f. 22). Aceste delaţiuni se află în dosarele unor victime, cît şi în fondul documentar al Securităţii care cuprinde materialele privind biserica romano-catolică.

Pagină din dosarul penal din Arhivele CNSAS

​​Francisc Augustin s-a născut pe data de 19 iulie 1906 la Lucăceşti (Suceava). În unele documente se spune că ar fi fost de origine germană, în altele se afirmă că ar fi fost de origine poloneză. A studiat teologia la colegiul Brignola Sale din Genova şi devine preot în 1931. Pînă-n 1932 este profesor la seminarul din Bucureşti, apoi paroh la Craiova (1932-33), Bărăţia/Bucureşti (1933-34), Turnu-Severin (1934) şi Tîrgovişte (1934-1952). Este arestat în 1952 şi condamnat în procesul lotului Hieronymus Menges.

Preotul Menges (* 9 mai 1910 Karamurat, Dobrogea - † 20 aprilie 2002 Bremen, Germania) a fost propus să-l înlocuiască pe episcopul clandestin de Bucureşti, Iosif Schubert, arestat în 1951. În 1952, şi Menges va fi arestat şi apoi condamnat, ieşind din detenţie abia în 1964. Emigrează un an mai tîrziu în Germania. În anii 1970 va protesta pe lîngă autorităţile americane împotriva angajării lui Ivan Deneş ca redactor al Europei Libere, invocînd rolul acestuia ca torţionar al autorităţilor comuniste. Din documentele păstrate în arhiva CNSAS rezultă că Deneş a fost colaborator al Securităţii atît în ţară cît şi în străinătate, avînd mai multe nume conspirative („GX-36“, „Petru Pintilie“ „Konrad“ şi „Kraus“) - (cf. RFE, 20.4.2011).

Augustin fusese condamnat pentru omisiune de denunţ, „la 2 ani şi 11 luni executaţi la Jilava, Caransebeş şi Poarta Albă“ (cf. Proces verbal de interogatoriu, din 21 decembrie 1960, ACNSAS R 311941, ff. 23-26v). Potrivit fişei matricole penale, Augustin a fost pus în libertate pe data de 13 octombrie 1955. Alte surse indică anul 1956. După eliberare a fost preot la Tîrgovişte (1956-58) şi Cioplea (1958-61). După moartea lui Iovanelli, în septembrie 1961, preia, pînă-n 1983, conducerea arhidiecezei de Bucureşti, avînd funcţia de „ordinar substitut” (cf. Nota-raport, din 21 ianuarie 1965,ACNSAS, R 311941, ff. 42-51).

În martie 1965, este ales deputat în parlamentul comunist, în Marea Adunare Naţională (M.A.N.). „A condus destinele Arhidiecezei în anii grei ai prigoanei comuniste, reuşind foarte bine să se adapteze epocii în care a păstorit, caracterizată de provocări şi persecuţie," notează aluziv Dr. Dănuţ Doboş într-un miniportret istoric din revista arhiepiscopiei romano-catolice de Bucureşti, fără să amintească de rolul real jucat de acest cleric (cf.Actualitatea Creştină, anul XXI, nr. 2, 2010, p. 32. A se vedea şi miniportretul lui Augustin în: Dănuţ Doboş, [coord.], Cioplea. Două veacuri de istorie, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2007, p. 114).

În opinia Securităţii, Augustin era un colaborator devotat care „a dovedit corectitudine“. Într-o notă de analiză din 1963, ofiţerul său de legătură, lt.-col. Ştefan Kasza, mai evidenţiază cîteva trăsături care-l contrariază pînă şi pe acest securist: „În relaţiile cu noi a dovedit corectitudine, exactitate la întîlniri şi în materialul informativ furnizat, în mai multe rînduri, cunoşteam şi din alte surse despre faptele ce le ştia şi el şi întotdeauna fără să fie întrebat ni le-a adus la cunoştinţă. Se poate spune că uneori în relaţiile cu noi este mult prea servil. Materialele informative furnizate pînă în prezent, fiind supuse verificării, s-au confirmat. Nu are rezerve în colaborare sau în furnizarea materialelor informative.”

În acelaşi document se mai poate citi constatarea uluitoare a ofiţerului, că Augustin „nu este un fanatic religios“, el avînd chiar „păreri deloc măgulitoare la adresa unor prelaţi de la Vatican şi a papei însuşi“.
În portretul pe care i-l face ofiţerul, acesta mai reţine următoarele trăsături: „este un element aspru cu subalternii şi îngîmfat”, este „inteligent, cult, şiret, se orientează uşor în discuţii pe diverse teme. Îşi creează relaţii cu mare uşurinţă în cele mai variate medii. Cunoaşte şase limbi străine ca: franceza, italiana, germana, poloneza, latina şi greaca veche”.

În consecinţă, relaţiile între Augustin şi Securitate sunt descrise ca fiind „de încredere principiale“. Caracterizarea aceasta extrem de pozitivă în nici un caz nu este o exagerare a ofiţerului său de legătură. Dovada materială este reprezentată de numeroasele informaţii furnizate de acest prelat, folosite în acţiunile operative.

În primul an de colaborare cu Securitatea, Augustin a furnizat 69 de note informative, iar un an mai tîrziu, în 1962, 64. Securitatea s-a concentrat asupra faptului ca activitatea acestui colaborator aparţinînd oficial ierarhiei superioare a Bisericii Catolice din România să fie dirijată exact pe următoarea problemă: „Limitarea activităţii cultului în dieceza de Bucureşti-Iaşi“ (cf. Nota de analiză a dosarului agentului „Matei Popescu” din legătura lt. col. Kasza Ştefan, 7 mai 1963, ACNSAS, R 311941, ff. 33-35).

***
RFE, 16.5. 2012

Securitatea şi Vaticanul (3)

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea. La cea de-a treia sesiune a Conciliului (14 septembrie - 21 noiembrie 1964) a participat şi o delegaţie din România, compusă din 11 clerici, dintre care doi erau colaboratori neoficiali ai Securităţii: „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“.

Multimedia

Audio

• Jurnal de corespondent: William Totok (Berlin)
  • Ascultă
  • Playlist

William Totok

16.05.2012

Obedienţa lui Francisc Augustin faţă de autorităţile comuniste de la Bucureşti a provocat reacţii critice din partea altor clerici din România. Astfel, preotul informator „Lörincz“ relatează într-o notă despre atitudinea episcopului clandestin, Iosif Schubert, care după ieşirea din puşcărie avea domiciliu obligatoriu în localitatea Timişul de Sus. „Lörincz“ care l-a vizitat pe Schubert relatează că episcopul are despre Augustin „o părere foarte proastă“ - asta şi din cauza faptului că Augustin a exercitat în mod abuziv funcţia care i-ar fi revenit lui Schubert, care a refuzat orice compromis cu regimul comunist. („Lörincz“ pe data de 4 august 1965, ACNSAS, I 259075, vol. 2, ff. 27-28.).

Extrem de nemulţumit de Augustin a fost şi episcopul clandestin din Timişoara, Adalbert Boros, eliberat din detenţie în 1964. Într-un referat din 28 noiembrie 1964, Securitatea menţionează în dosarul de urmărire al episcopului că acesta şi-a exprimat dezaprobarea faţă de prezenţa la Roma „a preoţilor Augustin şi [Károly] Pakocs ” ca delegaţi la conciliu. Totodată, Securitatea reţine intenţia episcopului de a informa Vaticanul că cei doi „sunt oamenii guvernului” şi în nici un caz „nu reprezintă biserica romano-catolică din România“ (cf. ACNSAS, I 259075, vol. 2, ff. 5-7).

Criticile lui Boros vizează direct participarea lui Augustin la cea de-a 3-a sesiune a Conciliului. La această sesiune a participat şi o delegaţie din România compusă din 11 clerici. Între aceştia s-au aflat şi cei doi colaboratori neoficiali, conspiraţi sub numele de „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“ (cf. Notă-raport din 21 ianuarie 1965, semnat de mr. Iancu Constantin şi col. Olimpiu Andrei, ACNSAS, R 311941, ff. 42-51).

Înaintea plecării la Roma cei doi informatori au fost instruiţi contrainformativ în vederea încredinţării unei misiuni speciale. Asta cu încuviinţarea conducerii de partid şi de stat care dorea să-şi îmbunătăţească imaginea internaţională după ce şi-a modificat linia politică - în sensul accentuării cursului de independenţă faţă de Moscova.

Cei doi aveau sarcina de a dezinforma autorităţile Vaticanului în frunte cu Papa Paul al VI-lea (Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini, * 1897 - † 1978) în ceea ce priveşte situaţia reală a bisericii din România. În acelaşi timp, trebuiau să respingă încercările unor „forţe ostile“ de a denigra România, folosind ca argumente informaţiile toxice pregătite în laboratoarele Securităţii.

În acest context, Augustin avea sarcina specială de a-l prezenta pe episcopul Áron Márton (* 28 august 1896 la Sândominic, † 29 septembrie 1980 la Alba Iulia) din Alba Iulia drept un „element“ naţionalist maghiar care perturbează pacea internă a bisericii catolice din România, sabotînd reconcilierea bisericii cu statul comunist (cf. Notă din 15 octombrie 1964 „privind instructajul ce va fi făcut agentului „Matei Popescu” şi sarcinile ce-i vor fi încredinţate spre rezolvare cu ocazia participării la lucrările Conciliului II Vatican”, ACNSAS, R 311941, ff. 37-41).

Intîlnire între președintele Ceaușescu și reprezentanții cultelor din România în 1968 (Fototeca online: ANIC)

​​După întoarcerea agenţilor din misiunea lor, Securitatea este mulţumită de munca celor doi. Într-un raport din 21 ianuarie 1965, se subliniază că Augustin a reuşit să-l întoxice şi pe Suveranul Pontif. Potrivit raportului, Papa ar fi spus „mă bucur că norii s-au despicat şi voi aţi putut veni la mine. Voi sînteţi ca o rază de lumină, care mă îndreptăţeşte să nutresc speranţe mai bune pentru viitor. Eu vă rog să spuneţi înalţilor conducători ai ţării dv. că noi respectăm orice autoritate şi că nu dorim altceva decît să se respecte şi libertatea noastră”. (Notă-Raport din 21 ianuarie 1965, semnat de mr. Iancu Constantin şi col. Andrei Olimpiu, ACNSAS, R 311941, ff. 42-51).

Francisc Augustin şi-a continuat în anii următori cariera de colaborator neofical al Securităţii. După ce a intrat ca deputat în parlament a avansat şi a fost decorat, în 1964, cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa a III-a, devenind „persoană de încredere“. Augustin a murit pe data de 27 noiembrie 1983 la Bucureşti. Succesorul său a devenit Ioan Robu care - avînd funcţia de arhiepiscop - se află şi astăzi în fruntea bisericii catolice din România.

***

Addenda

[21 ianuarie 1965. Notă-raport despre prezenţa clericilor-agenţi din România, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae”, la Conciliul Vatican II, comportamentul agenţilor trimişi în misiune externă, realizări şi nerespecatarea indicaţiilor din timpul instructajului făcut]

304/2/ 21 ianuarie 1965[1]

STRICT SECRET

Ex. nr. 1

NOTĂ – RAPORT

Printre cei 11 clerici catolici din R.P.R., invitaţi la lucrările celei de a treia sesiuni a Conciliului II Vatican, au fost şi agenţii noştri „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae”. Conform aprobării conducerii ministerului, în perioada 14 oct.[ombrie] - 5 decembrie 1964 cei doi agenţi au fost plecaţi la Vatican luînd parte la lucrările Conciliului.

Din informaţiile ce ne-au fost furnizate de către ambii agenţi la înapoiere, rezultă următoarele aspecte mai deosebite.

Ajunşi la Roma, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost întîmpinaţi la aeroportul Fiumicino de către reprezentantul Vaticanului PAMFIL CARNATIU[2], care i-a condus la hotelul „Cezar Augustus” unde erau rezervate şase camere pentru invitaţii din R.P.R.

Deoarece „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” nu aveau asupra lor nici un fel de valută, au primit de la PAMFIL CARNATIU pentru cheltuielile imediate, suma de 10.000 lire italiene. În acelaşi timp PAMFIL CARNATIU le-a indicat sus-numiţilor ce au de făcut în zilele următoare în legătură cu participarea lor la lucrările Conciliului.

În timpul şederii lor la Roma şi Vatican, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost contactaţi de către diverse persoane oficiale şi neoficiale, parte din acestea fiind cunoscute ca elemente duşmănoase. Chiar a doua zi de la sosirea lor la Vatican, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost anunţaţi de PAMFIL CARNATIU că DELL MESTRI[3] (fost secretar al Nunciaturii Apostolice din Bucureşti – demascat ca spion în anul 1950) şi-a exprimat dorinţa de a-i întîlni. Ulterior, DELL MESTRI – fiind şi el participant la lucrările Conciliului – i-a întîlnit pe agenţii noştri, cărora a ţinut să le facă cunoscut că preotul POJAR MATEI[4] (fost condamnat pentru trădare de patrie de către justiţia R.P.R. şi emigrat în Austria în anul 1964) s-a plîns la Vatican şi lui personal despre faptul că „Matei Popescu” ar persecuta preoţii din R.P.R. – eliberaţi din detenţie – neacordîndu-le ajutor.

La scurt timp după discuţia avută cu DELL MESTRI, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost vizitaţi de către preotul MÜLLER FLORIAN[5] (emigrat din R.P.R. în anul 1948, actualmente domiciliat în R.F.G. unde duce o activitate  potrivnică intereselor statului nostru), care după spusele lui – s-a deplasat special la Roma pentru a anunţa pe „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” că POJAR MATEI şi HAIK ERNST[6] (ultimul fost preot în Bucovina, emigrat în R.F.G. în 1949, cunoscut că este conducătorul unei societăţi pentru „ajutorarea preoţilor din răsărit”), au înaintat la Vatican memorii care arătau aceleaşi probleme pe care DELL MESTRI i le-a spus agentului „Matei Popescu” şi că şi-au propus să vină la Roma pentru a informa şi verbal Secretariatul de Stat.

În aceste memorii POJAR MATEI şi HAIK ERNST caută să compromită pe agenţii noştri „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” în faţa Vaticanului prezentîndu-i ca elemente mai puţin preocupate de  interesele bisericii romano-catolice şi mai mult de sprijinirea regimului din R.P.R. În special despre „Kiss Nicolae”, POJAR MATEI arată că este omul regimului comunist, argumentînd prin aceea că-l ştie din timpul detenţiei cînd acesta era anchetat de un inspector de la securitate şi era transferat prin mai multe celule pentru a avea posibilitatea să obţină informaţii de la persoanele deţinute.

Faţă de situaţia creată, delegaţii romîni s-au apărat calificînd drept calomniatoare atitudinea lui POJAR MATEI şi HAIK ERNST.

După cîteva zile de la sosire, delegaţii noştri au fost vizitaţi de CASAROLLI[7] – observator la Secretariatul de Stat al Vaticanului, care şi-a exprimat bucuria că reprezentanţi ai catolicismului din Romînia sînt prezenţi la Conciliu, deoarece – după cum spune el – despre această biserică Vaticanul nu cunoaşte aproape nimic.

La cererea acestuia, agenţii au făcut o prezentare pozitivă a bisericii catolice din Romînia, iar în încheierea convorbirilor, CASAROLLI le-a recomandat să întocmească un raport detaliat unde să trateze problemele expuse verbal, pe care să-l înainteze Secretariatului de Stat al Vaticanului „pentru a fi studiat cu atenţie”.

Din cele relatate de agenţi, raportul pe care l-au întocmit – în afara problemelor legate de cult – a reliefat şi atitudinea refractară a episcopului MARTON ARON[8] faţă de stat.

Menţionăm că înainte de deplasarea la Conciliu am prevăzut şi eventualitatea cererii unor rapoarte cu privire la situaţia cultului romano-catolic în ţara noastră, astfel că agenţii au fost instruiţi asupra problemelor care trebuiesc relatate şi din cele raportate la înapoiere, rezultă că au respectat indicaţiile ce le-au fost date.

Tot cu ocazia vizitei sus arătate, CASAROLLI a spus delegaţilor romîni în mod confidenţial, că Vaticanul doreşte să ducă tratative cu guvernul R.P.R. în vederea reglementării cultului în ţara noastră, problema împărţirii teritoriului pe dieceze, situaţia episcopilor MARTON ARON şi SCHUBERT IOSIF[9] şi situaţia bisericii greco-catolice, dar deocamdată nu se declară oficial.

În legătură cu lucrările Conciliului, s-au obţinut date despre modalitatea de lucru a cardinalilor şi episcopilor prezenţi, unii dintre ei atacînd în mod deschis problema infailibilităţii papei.

De asemenea, unii reprezentanţi – un episcop iugoslav şi unul din Indonezia – în cuvîntările lor au declarat luptă deschisă împotriva comunismului ateu, care – după părerea lor – „constituie un mare pericol pentru biserica catolică”.

O problemă care preocupă Vaticanul în prezent, este faptul că în unele ţări numărul preoţilor este foarte redus, iar numărul candidaţilor la preoţie este din ce în ce mai mic. O astfel de situaţie este în special în Italia unde sînt parohii cu cîte 10.000 credincioşi la unul sau doi preoţi. O situaţie asemănătoare este şi în America Latină, unde starea materială deosebită a unor înalţi prelaţi supără preoţimea de rînd, determinîndu-i să-şi aleagă alte preocupări.

Faţă de această situaţie s-a ridicat problema în Conciliu a „ajutorării clerului şi credincioşilor” din aceste ţări, mai ales acolo unde foametea şi analfabetismul bîntuie în mase.

În discuţii libere purtate în pauze, agenţii noştri (fiind periţi[!] nu puteau lua cuvîntul în Conciliu) au prezentat situaţia reală din R.P.R. unde există un preot la 1.700 de credincioşi, funcţionarea celor două institute de învăţămînt teologic, salarizarea preoţilor de către stat, lucruri ce au impresionat plăcut pe ascultători.

În timpul lucrărilor conciliului, s-au dat citire unor scrisori venite din partea unor înalţi clerici din diferite ţări socialiste, care motivau în mod duşmănos lipsa lor de la această sesiune. Preotul TATU ŞTEFAN (fugit din ţară în Italia după 23 august 1944) a spus agenţilor noştri că una dintre scrisorile citite ar fi a episcopului greco-catolic HOSS IULIU[10] din R.P.R.

În ziua de 21 noiembrie 1964, delegaţii romîni au primit invitaţia de a se prezenta în audienţă la papă. În holul intrării - în timpul aşteptării – au discutat cu camerierii papali, care le-au spus că în timpul lui Ioan al XXIII-lea unii clerici au criticat preoţii din ţările socialiste pentru colaborare cu statul, lucru pe care-l considerau inadmisibil. La toate acestea, papa ar fi răspuns: „dacă voi nu sînteţi de acord cu metoda lor de muncă, nu aveţi decît să mergeţi voi acolo şi să munciţi în locul lor”.

Intrînd la papă, acesta i-a primit foarte bine, le-a dat cîteva cadouri bisericeşti şi împuternicirea de a da clerului şi credincioşilor din Romînia binecuvîntarea sa.

În urma unui raport succint pe care l-a prezentat agentul „Matei Popescu” privind situaţia bisericii catolice din ţara noastră, papa a rămas mulţumit şi a spus: „mă bucur că norii s-au despicat şi voi aţi putut veni la mine. Voi sînteţi ca o rază de lumină, care mă îndreptăţeşte să nutresc speranţe mai bune pentru viitor. Eu vă rog să spuneţi înalţilor conducători ai ţării dv. că noi respectăm orice autoritate şi că nu dorim altceva decît să se respecte şi libertatea noastră”.

În continuare papa s-a interesat de starea sănătăţii lui MARTON ARON şi de situaţia fostului episcop SCHUBERT IOSIF (ultimul recent eliberat din detenţie, cunoscut ca element duşmănos).

După terminarea audienţei, delegaţii noştri au primit cîte 200 dolari de la Secretariatul de Stat al Vaticanului ca dar din partea papei.

Cu acest prilej, secretarul de stat CICOGNANI[11] a înmînat o scrisoare de răspuns agentului „Matei Popescu” prin care-l numeşte „ordinar substitut de Bucureşti”, ceea ce denotă că a fost recunoscut spiritual în această funcţie.

La terminarea lucrărilor sesiunii, CASAROLLI a dat agenţilor pentru MARTON ARON şi SCHUBERT IOSIF cîte un breviar cu dedicaţie din partea papei, iar pentru conducătorii Departamentului Cultelor o colecţie de timbre ale Vaticanului.

Înainte de plecarea din Roma, PAMFIL CARNATIU a contactat din nou pe agenţi, indicîndu-le că este necesar să atragă atenţia lui MARTON ARON asupra faptului „că mulţi preoţi din dieceza lui trimit la Vatican scrisori prin care cer să se intervină pentru retrocedarea Transilvaniei către Ungaria şi că Vaticanul este informat că mai mulţi preoţi maghiari din această regiune a ţării dau credincioşilor să înveţe anumite rugăciuni în care se cere acest lucru”.

Cu această ocazie, CARNATIU le-a spus că greco-catolicii din Roma manifestă multă aversiune faţă de elementul maghiar şi apreciază că în aceste împrejurări, R.P.R. ar fi bine să aibe o biserică unită în Transilvania, care să contrabalanseze elementul maghiar.

În contactele oficiale pe care agentul „Matei Popescu” le-a avut cu PAMFIL CARNATIU şi CASAROLLI a respins cu hotărîre acuzele care i-au fost aduse de preotul POJAR MATEI şi HAIK ERNST, reuşind să convingă Vaticanul cu probe incontestabile că aceşti doi preoţi au minţit.

În afara vizitelor oficiale, în perioada şederii lor la Roma, cei doi agenţi au avut şi unele convorbiri şi întrevederi cu persoane neoficiale, dar care totuşi au ridicat o serie de probleme.

Încă în primele zile de la sosire, agentul „Matei Popescu” a fost vizitat de către inginerul FILIPPO DOZZI[12] (al cărui tată a fost proprietarul fabricii de mezeluri din Sinaia), care face serviciu la televiziunea italiană şi este preşedintele emigraţiei romîne din Roma. Acesta l-a invitat pe agent de mai multe ori la masă, oferindu-i în dar o maşină de scris „Olivetti”, cu caractere romîneşti. La una din aceste întîlniri, a participat şi MÜLLER FLORIAN (despre care am raportat anterior), arătînd printre altele că POJAR MATEI care a făcut denunţurile calomnioase referitoare la agent către Vatican, a fost îndemnat să recurgă la astfel de mijloace de către preotul BEGU VASILE[13] din Bucureşti (cunoscut ca element afacerist şi duşmănos), însă a menţionat că personal nu crede nimic din cele afirmate de POJAR MATEI. În afară de aceasta, s-a arătat mulţumit şi a fost de acord cu atitudinea agentului în ce priveşte colaborarea sa cu Departamentul Cultelor.

În pauzele sesiunii, agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” s-au întreţinut cu preotul profesor TOCĂNEL PETRU[14] şi MĂRGINEANU (cunoscuţi ca fiind ostili regimului, fugiţi din ţară înainte de 23 august 1944). Aceştia, fiind franciscani, s-au interesat de unii preoţi din Moldova care au făcut parte din acest ordin, acuzînd pe vicarul PLEŞCA PETRU[15] din Iaşi că a militat pentru secularizarea preoţilor călugări, desfiinţînd în felul acesta ordinul franciscan. Li s-a arătat însă că PLESCA PETRU este învinuit pe nedrept deoarece ordinele călugăreşti au fost desfiinţate de stat şi nu de un preot.

La o altă convorbire avută de cei doi agenţi cu preoţii menţionaţi, a participat şi BONAVENTURA MORARIU[16], emigrat din Romînia în Italia încă din 1930, care le-a oferit cărţi cu caracter religios dintre care, unele scrise de el personal.

Agentul „Matei Popescu” într-una din discuţiile avute cu TATU ŞTEFAN a fost informat de către acesta că anul trecut papa i-a dat un inel de aur pentru a-l trimite prin cineva episcopului HOSSU IULIU din R.P.R. TATU ŞTEFAN, după spusele sale, l-a încredinţat unei doamne dar aceasta văzînd controlul sever la vamă, l-ar fi aruncat pe fereastra vagonului, fiind nevoit să cumpere un alt inel, pe care a vrut să-l trimită prin „Matei Popescu”. Agentul a refuzat arătînd lui TATU ŞTEFAN că inelul este o valoare care trebuie declarată la vamă.

În continuarea aceleiaşi discuţii, TATU ŞTEFAN a relatat că – după cît ştie el – Vaticanul ar fi dispus să ia legătura cu statul nostru pentru a reglementa iniţial problemele legate de ritul latin, fără să abordeze deocamdată problema bisericii greco-catolice.

Agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost invitaţi să facă o vizită episcopului CRISTEA[17] (greco-catolic, emigrat din ţară înainte de 23 august 1944). Acesta s-a interesat de situaţia greco-catolicilor din ţara noastră, a unor episcopi foşti greco-catolici, însă nu a condamnat nici preoţii şi nici credincioşii care au trecut la ortodoxie, spunînd că situaţia acestora trebuie înţeleasă.

Într-una din zile agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost recomandaţi de către DELL MESTRI cardinalului KÖNIG[18] din Viena şi cardinalului FRRIYS[19] din Köln, cunoscuţi că se ocupă cu „ajutorarea bisericilor din răsărit” prin intermediul societăţii internaţionale „Caritas”.

Acestei invitaţii a răspuns numai agentul „Kiss Nicolae” care din afirmaţiile sale ar fi prezentat o situaţie reală a bisericii catolice din R.P.R., cardinalii respectivi promiţînd că vor căuta să trimită în ţară bani şi cărţi pentru ajutorarea preoţilor şi a călugăriţelor de la clauzura Agnes.

Între altele, cardinalul KÖNIG a spus agentului „Kiss Nicolae” că anul trecut a vrut să vină în vizită în R.P.R. ca persoană particulară, însă i s-a refuzat viza. El este totuşi hotărît ca în anul viitor să solicite din nou viza pentru intrarea în R.P.R., sperînd că ajuns în ţară va contribui în mod rodnic la reglementarea bisericii din Romînia, aşa cum a făcut în Ungaria şi Iugoslavia.

Agentul „Matei Popescu” a primit la hotel vizita preotului CLINICI (preot originar din Craiova, semnalat că adoptă o atitudine favorabilă ţării noastre), care în convorbirea avută a apreciat pozitiv colaborarea între biserică şi stat. Aşa după cum arată agentul, el este singurul dintre preoţii romîni care ţine contactul cu ambasada R.P.R. la Roma, lucru cunoscut de altfel şi la Secretariatul de Stat al Vaticanului, unde CLINICI are legături prin episcopul DELL AQUA (?) şi alţi prelaţi.

În afară de preoţii menţionaţi că au contactat şi discutat cu „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae”, aceştia au fost vizitaţi şi de episcopul iugoslav PICHLER din Bania Lucea(sic!)[20], care i-a condus la preotul BAYER, conducătorul societăţii de ajutoare „Caritas” din Roma. Acesta le-a comandat odăjdii la o croitorie a societăţii şi le-a oferit cîte 150.000 de lire italiene - în contul societăţii „Caritas”. În discuţiile purtate, agenţii au stabilit că această societate „ajută” foarte mult materialiceşte clericii catolici în special din Africa şi Asia.

La cîteva zile de la această vizită, ambii agenţi au fost contactaţi de directorul general al societăţii „Caritas”, călugărul premonstatens[21] – PAULAI – cu reşedinţa la Viena, care a discutat cu „Matei Popescu” posibilitatra trimiterii unor ajutoare băneşti şi obiecte religioase în R.P.R., cerînd să i se indice adresele unor preoţi care au nevoie de acest sprijin. Agentul însă a răspuns că situaţia preoţilor din R.P.R. este bună şi nu cunoaşte vreunul dintre ei să aibă nevoie de ajutoare. În continuarea discuţiilor, PAULAI a căutat să asigure pe „Matei Popescu” că ajutoarele pe care ei le trimit şi vor să le mai trimită, nu urmăresc nici un scop politic. La despărţire PAULAI a dat fiecărui agent suma de 200 dolari pentru eventualele nevoi tot în contul societăţii „Caritas”, iar din poziţia lui a rezultat că nu renunţă la ideea trimiterii în R.P.R a unor „ajutoare” băneşti şi cărţi bisericeşti pentru diverşi clerici catolici.

Atît în contactele oficiale cît şi cele neoficiale, agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” din convorbirile pe care le-au avut, au stabilit cu certitudine, că unii preoţi şi călugări catolici care au venit în ţara noastră ca turişti, cum sînt WEBER OTTO din Austria şi călugărul MANTERNACH KURT PETER – BONIFACIUS din Belgia, la înapoiere au înaintat Vaticanului rapoarte eronate referitoare la situaţia cultului catolic din ţara noastră, pe care le-au întocmit în urma informaţiilor culese de la elementele duşmănoase contactate în R.P.R.

În timpul şederii la Roma, agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost invitaţi la Ambasada R.P.R. unde au luat legătura cu tov.[arăşul] STAN.

După ce au discutat unele probleme de ordin general, tov.[arăşul] STAN i-a întrebat pe ambii agenţi, dacă la plecarea din ţară nu li s-a spus să se adreseze lui cu orice problemă şi că-i pot încredinţa corespondenţa adresată M.A.E.

Deoarece numai agentul „Matei Popescu” primise această indicaţie din partea noastră prezentînd mai multă garanţie (lucru pe care de altfel îl ştiau şi organele Dir. I-a), agenţii au arătat că nu au cunoştinţă de astfel de probleme. „Matei Popescu” nu putea confirma că la plecare i s-au dat informaţii ca la necesitate să ia legătura cu tov.[arăşul] STAN, deoarece fiind prezent şi agentul „Kiss Nicolae” se putea desconspira.

În discuţiile purtate, tov.[arăşul] STAN a arătat celor doi agenţi că în muzeul Vaticanului există o copie a Columnei lui Traian, făcută de profesorul romîn PANAITESCU, rugîndu-i pe „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” să se intereseze cum ar putea statul romîn să intre în posesia acestei opere.

Cei doi delegaţi luînd legătura cu CASAROLLI, i-au arătat că Vaticanul ar face un gest frumos dacă ar pune la dispoziţia R.P.R. copia Columnei lui Traian. Acesta însă a replicat că opera în cauză ocupă în muzeele Vaticanului mult spaţiu de care Vaticanul ar avea nevoie, deoarece se compune din 240 blocuri de beton armat, însă nu pot întreprinde o astfel de acţiune întrucît nu există o legătură oficială între Vatican şi Ambasada R.P.R. din Roma.

La plecarea din Roma agenţii au mai purtat discuţii cu unii prelaţi, fără însă să rezulte ceva deosebit.

Din informaţiile celor doi agenţi a rezultat că în tot timpul şederii lor la Roma şi Vatican nu au constatat încercări de acte de provocare la adresa persoanelor lor sau a ţării noastre. Dimpotrivă, agenţii au remarcat atenţia şi atitudinea respectuoasă cu care au fost trataţi precum şi surprinderea unora care fiind greşit informaţi asupra situaţiei libertăţilor religioase din ţara noastră, luînd cunoştinţă de realitate – din expunerile agenţilor – au rămas impresionaţi.

Analizînd comportarea celor doi agenţi pe perioada deplasării lor la Conciliul II Vatican, se desprind şi unele încălcări ale instructajului primit şi liniei de conduită ce li s-a stabilit la plecare.

Astfel, agentul „Kiss Nicolae” s-a dovedit preocupat de stabilirea unor relaţii cu elemente maghiare, în special delegaţi la sesiunea Conciliului, în mijlocul cărora se simţea deosebit de bine.

Acesta a compus de altfel şi o poezie în limba maghiară, avînd ca temă vizita la papa, pe care a expediat-o din Roma unui periodic catolic maghiar din Budapesta cu toate că „Matei Popescu”, aşa după cum raportează, l-a sfătuit să nu facă acest lucru.

Ambii agenţi încălcînd instructajul primit s-au dovedit interesaţi în stabilirea unor relaţii cu persoane particulare de la care şi-au permis să primească sume de bani şi cadouri, cu toate că sumele de bani pe care le-au primit de la Secretariatul Vaticanului le ajungeau cu prisosinţă.

De asemenea, cu toate că instructajul făcut impunea ca agenţii să fie pe cît posibil împreună în toate împrejurările, astfel încît să asigurăm controlul comportării şi atitudinii pe care o dovedeşte unul sau altul faţă de persoanele cu care vin în contact, totuşi din relatările agenţilor nu rezultă că aceştia să fi respectat aceste indicaţii.

Pentru abaterile comise de la linia de conduită şi indicaţiile cu care a fost instruit, agentul „Matei Popescu” a fost observat (sic!) şi urmează ca asemenea observaţii să se facă şi agentului „Kiss Nicolae”.

Ţinînd seama de interesul pe care-l prezintă pentru munca noastră unele din persoanele ce au contactat cei doi agenţi la Roma şi Vatican, aceştia urmează să ne prezinte informaţii amănunţite asupra persoanelor respective.

ŞEFUL SERVICIULUI

(ss) Mr. Iancu Constantin

LOCŢ.[IITOR] ŞEF DIRECŢIE

(ss) Col. Olimpiu Andrei.

2 ex. MI/KC.

ACNSAS, R 311941, ff. 42-51

---

[1] Document dactilografiat.
[2] Pamfil Carnaţiu (* 17 octombrie 1919 în localitatea Cisteiu de Mureş, jud. Alba, în Arhieparhia Greco-Catolică de Făgăraş şi Alba Iulia - † 7 septembrie 2009 la Roma). Pamfil Carnaţiu a fost redactor al emisiunilor programului în limba română de la Radio Vatican şi şef al redacţiei române. A urmat cursurile Colegiului Pontifical Pio Romeno, în 1945 a fost hirotonit preot unit, după instalarea regimului comunist nu s-a mai întors în ţară.
[3] Guido del Mestri (* 13 ianuarie 1911 în fostul oraş austro-ungar Bania Luca, † 2 august 1993 la Nürnberg, în Germania). Pînă la obţinerea titlului de cardinal, Del Mestri a fost diplomat al Vaticanului, a lucrat ca secretar la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti, fiind expulzat din ţară în 1950, după întreruperea relaţiilor diplomatice între România şi Sfîntul Scaun, în iulie 1948, Nunţiu Apostolic în Germania, 1974-1984. Între anii 1962 şi 1965 a participat la lucrările Conciliului Vatican II.
[4] Matias Pojar (* 1912 la Iacobeni, Suceava - † 1978), a fost arestat în perioada anilor 1950 (cf. Ioan Bota /  Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România (1945-1989), prefaţă de Doina Cornea, Editura Viaţa Creştină, Cluj, 2001, p. 214; Mircea Remus Birtz / Manfred Kierein, Alte fărâme din prescura prigoanei, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010.)
[5] Florian Müller, născut la Caramurat (azi Mihai Kogălniceanu) în Dobrogea, a studiat teologia la Bucureşti şi la Münster, profesor la Seminarul din Bucureşti şi spiritual la Institutul "Sfânta Maria" (Doamnele Engleze) de pe strada Pitar Moş, a plecat în 1949 din România, împreună cu multe călugăriţe. A adunat numeroase documente legate de biografia episcopului de Iaşi, Anton Durcovici (* 17 mai 1888, Bad Deutsch-Altenburg, Austria - † 11 decembrie 1951, în penitenciarul din Sighet), despre care a şi scris. Müller a murit la vârsta de 90 de ani, pe data de 7 aprilie 2000 [cf. „A trecut la Domnul: Mons. dr. Johannes Florian Müller“, în: Lumina Creştinului, Serie nouă, anul XI, aprilie 2000, nr. 4 (124)].
[6] Ernst Haik, preot (* 1908 - † 1980). (Cf. Erich Beck, Bibliografie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina. 1991-1995, Harrasowitz, Wiesbaden 2006).
[7] Cardinalul Agostino Casaroli (* 24 noiembrie 1914 la Castel San Giovanni, din Italia, † 9 iunie 1998 la Roma), diplomat al Vaticanului şi apoi ministrul de extrene al statului papal. El este considerat drept arhitectul acelei “Ostpolitik” promovată de Vatican sub Papii Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea.
[8]Áron Márton (* 28 august 1896 la Sândominic, † 29 septembrie 1980 la Alba Iulia), etnic maghiar, episcop catolic de Alba-Iulia, arestat în iunie 1949, eliberat la 1 ianuarie 1955, apoi pînă în noiembrie 1967 domiciliu obligatoriu la Alba Iulia. În anul 1999 muzeul Yad Vashem din Ierusalim i-a conferit post mortem titlul „drept între popoare“, cinstindu-l astfel pentru sprijinul pe care l-a acordat evreilor prigoniţi în perioada regimului profascist ungar - instaurat după 1940 şi în Ardealul de Nord ocupat de către Ungaria.
[9] Iosif [Josef sau Joseph] Schubert (* la 6 iulie 1890 la Bucureşti, † la 4 aprilie 1969 la München), episcop clandestin de Bucureşti, condamnat în cadrul procesului intentat “lotului Pacha”, în 1951, la închisoare pe viaţă, eliberat în 1964, apoi domiciliu obligatoriu în localitatea Timişul de Sus, refuză să colaboreze cu autorităţile comuniste şi nu recunoaşte ierarhia catolică instalată la Bucureşti de către regimul comunist (Traian Iovanelli, Francisc Augustin), după dizolvarea forţată a vechilor structuri administrative arhidiecezane. În 1968 i se permite să emigreze în Germania.
Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti a fost condusă între anii 1924 şi 1948 de Alexandru Teodor Cisar (* 1880, Craiova - † 1954, București). Într-un alt proces, aceste a fost de asemenea condamnat. Cisar murit pe data de 07 ianuarie 1954 la Bucureşti.
În locul lui Cisar, conducerea arhidiecezei a fost preluată de episcopul de Iaşi, Anton Durcovici. Şi acesta a fost arestat şi a murit la Sighet în 1951. A urmat episcopul clandestin Schubert. Apoi, între anii 1954 şi 1962 arhiepiscopia – practic desfiinţată – a fost condusă de Traian Şt. Iovanelli, apoi de Franz [Francisc] Augustin (ordinarius substitutus), pînă-n 1983. Deşi la începutul prigoanei anticatolice amîndoi au avut de suferit, ulterior ei au dat dovadă de o mare obedienţă, Augustin fiind integrat temporar chiar şi în structurile legislativalui. Cu încuvinţarea regimului Ceauşescu, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe 25 octombrie 1984 pe Ioan Robu (* 06 noiembrie 1944 în Târgu Secuiesc) în funcţie de episcop al Bucureştiilor; după prăbuşirea comunismului, pe date de 14 martie 1990, el a obţinut titlul unui arhiepiscop.
[10] Iuliu Hossu (* 30 ianuarie 1885 la Milaș, † 28 mai 1970, București), episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, deținut politic, apoi, până la sfârşitul vieţii avea domiciliu obligatoriu în mănăstirea ortodoxă Căldărușani, în 1969 Papa Paul al VI-lea îl numeşte cardinal in pectore.
[11] Cardinalul Amleto Giovanni Cicognani (* 24 februarie 1883 la Brisighella, Italia - † 17 decembrie 1973 la Vatican), secretar al congregatiei pentru bisericile orientale, în 1961 numit în functia de secretar de stat.
[12] Filippo Dozzi a fost căsătorit cu arhitecta română, Alexandra Dozzi pe care Eraldo Pintore, inculpat în procesul „spionilor Vaticanului”, din 1951, a încercat s-o ajute să părăsească România. Alexandra Dozzi, în 1951, în vîrstă de 28 ani, a fost martoră în procesul intentat „lotului Pacha”, unde a declarat că Pintori i-a înmînat bani şi scrisori din partea soţului ei, Filippo, plecat în Italia. (Cf. „Procesul de la Tribunalul Militar Bucureşti“, ACNSAS, Dosar 15563, vol. 8, ff. 201-202; Willam Totok, Episcopul, Hitler şi Securitatea. Procesul stalinist împotriva »spionilor Vaticanului« din România, Polirom, Iaşi, 2008, pp.70, 278, 279, 333.)
[13] Vasile Begu (* 28 iunie 1915 la Piteşti - † 17 septembrie 1983, la Albbruck, în Germania), a studiat teologia la Bucureşti, fiind hirotonit preot catolic în 1938 la Bucureşti. Ulterior a fost arhivar al Arhidiecezei romano-catolice de Bucureşti, preot la Popeşti-Leordeni între 1946 şi 1973. Consilier al Arhiepiscopiei, 1947-1959, director al Casei de Pensii a cultului caolic, 1959-1961 (cf. Dănuţ Doboş [coord.], Catolicii din Popeşti-Leordeni. Istorie şi credinţă. Monografii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 2007, p. 100).
[14] Petru Tocănel (* 3 noiembrie 1911 la Barticeşti) a studiat teologia la Academia Teologică din Luizi şi la Facultatea Teologică Pontificală "Sfântul Bonaventura" din Roma, hirotonit preot la 4 aprilie 1937 la Roma, franciscan; a rămas la Roma, fost director al revistei Apollinaris a Institutului Utriusque Iuris. A publicat lucrari istorice dedicate catolicismului din România (cf.“Figuri Ilustre”, Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, http:// www. ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2006&numar=7&id=158, accesat 18. Aprilie 2012).
[15] Petru Pleşca (* 5 februarie 1905 la Fântânele Vechi, judeţul Iaşi - † 19 martie 1977, la Iaşi), episcop romano-catolic de Iaşi, studiul teologiei la Iaşi, Bucureşti şi la Colegiul "Bringole-Salle" din Genova (Italia), unde a fost hirotonit preot la 30 mai 1931. După ce s-a-ntors în România, preot la Bârgăuani şi Grozeşti. Între 1942 şi 1946 conduce seminarul din Iaşi. După arestarea celor doi ordinarii substituti - preoţii Gheorghe Peţ şi Wilhelm Clofanda -, la 11 martie 1951, preia conducerea Diecezei de Iaşi în calitate de ordinarius substitutus. În 1965, în ultimul an al lucrărilor Conciliului Vatican II, a asistat la conciliu în calitate de expert. Papa Paul al VI-lea a dispus să fie consacrat de către cardinalul Confalonieri, la 16 decembrie 1965, la Roma, ca episcop titular de Voli. A fost înmormîntat la Grozeşti-Oituz, unde circa 3 decenii, a fost preot. (cf. "Păstorii care au condus Dieceza de Iaşi", Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, http:// www. ercis.ro/dieceza/index.asp?pastori=plesca, accesat 18 aprilie 2012; Martin Wolters, Die Apostolische Nachfolge, http:// www. apostolische-nachfolge.de/rumaenien.htm, accesat 18 aprilie 2012.).
[16] Bonaventura Morariu (* 18 mai 1886, la Hălăuceşti  - † 10 mai 1967, la Roma), a studiat teologia la Roma, devenind preot în 1908(cf. “Figuri ilustre", Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, http://  www.  ercis.ro/ lumina/numar.asp?an=2006&numar=8&id=179, accesat 18 aprilie 2012).
[17] Vasile Cristea (* 24 februarie 1906, comuna Șomoștelnic, Târnava-Mică - † 17 ianuarie 2000, Roma), preot unit; între anii 1960-1987 a avut funcția de episcop pentru românii greco-catolici din diaspora. A părăsit România în 1946, refuzînd în 1948 sa depună juramîntul faţă de R.P.R., asemenea clericului unit, Aloisie Tăutu, activînd la Roma.
[18] Franz König (* 3  august 1905 în Warth bei Rabenstein - † 13 martie 2004 la Viena), cardinal, a fost între 1956 şi 1985 arhiepiscop catolic de Viena. În timpul Conciliului König a sprijinit aripa reformiştilor, a pledat pentru apropierea de blocul răsăritean şi a întreţinut contacte cu clerici din România.
[19] Probabil se referă la cardinalul Josef Frings (* 6 februarie 1887 la Neuss - † 17 decembrie 1978 la Köln) care a fost arhiepiscop catolic de Köln.
[20] Alfred Pichler (* 1913 – † 1992), episcop catolic în dieceza Bania Luca (Бања Лука).
[21] Corect: premonstratens. Este vorba despre ordinul premonstratens, întemeiat în 1120 de Norbert von Xanten.

***


[4. August 1965. „Lörincz“ aus Temeswar berichtet seinem Führungsoffizier Major Ioan Bella über einen Besuch bei Joseph Schubert, in Timişul de Sus /Obertömesch, wo der Geheimbischof nach der Entlassung aus der Haft 1964 seinen Zwangaufenthalt hatte, und dessen schlechte Meinung über den vom Regime eingesetzten Leiter des Bukarester Erzbistums, Franz Augustin] 

[4 august 1965. „Lörincz“ din Timişoara relatează ofiţerului său de legătură, maiorul de Securitatet Ioan Bella, într-o notă despre atitudinea lui Iosif Schubert, care după ieşirea din puşcărie, în 1964, avea domiciliu obligatoriu în localitatea Timişul de Sus, despre o vizită la episcopul clandestin şi despre părerea acestuia despre Francisc Augustin, „conducătorul“ abuziv al arhidiecezei de Bucureşti agreat de către regimul comunist] 

ACNSAS, I 259075, vol. 2, ff. 27-28

***

[16. Mai 1958. Aus der Tätigkeit des Temeswarer Securitateoffiziers, Paul Sterescu, Mitwirkender an der Repression gegen die Kirchen, der 2011 in einer in Deutschland erscheinenden Zeitung einfach als „ehemaliger Anwalt, der im Vorstand der Jüdischen Gemeinde sitzt“, vorgestellt wird]

[16 mai 1958. Din activitatea ofiţerului de Securitate, Paul Sterescu, implicat în represiunea contra bisericilor, prezentat într-un ziar ce apare în Germania drept un fost avocat care în 2011 făcea parte din conducerea comunităţii locale evreieşti din Timişoara]

M.A.I.

Dir. Reg. TIMIŞOARA

SE APROBĂ

HOTĂRÂRE

De deschidere a dosarului individual asupra preotului gr. cat. Dr. Brînzeu Nicolae

I. DATE DE IDENTIFICARE:

Dr. Brînzeu Nicolae, născut la data de 17 august 1883, în

com. Corveşti - Alba, fiul lui Ioan şi Maria, de naţionalitate şi cetăţenie romînă, cu domiciliul în oraşul Lugoj, str. Dobrogeanu Gherea nr. 18, ca studii are doctoratul în teologie, de profesie preot gr. cat., în prezent pensionar.

Activitatea politică / în prezent / neîncadrat.

Activitatea politică / în trecut / a fost membru al partidului Goga-Cuza în cadrul cărui partid activează până în 1924.

Susnumitul în anul 1945 a fost reţinut deoarece a editat manuale şcolare religioase ce cuprindeau pasaje duşmănoase la adresa U.R.S.S. şi a orânduirii de stat socialiste.

II. CONTINUTUL PE SCURT A MATERIALELOR COMPROMIŢĂTOARE:

Din materialele verificate ce le posedăm asupra lui Brînzeu Nicolae, rezultă că în cadrul cultului greco-catolic, a deţinut funcţia de canonic şi prepozit major al episcopiei greco-catolice din Lugoj, activând în această calitate până în 1948 când s-a produs actul unificării bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă.

Cu această ocazie acesta a refuzat trecerea la ortodoxism, punându-se pe poziţie de rezistenţă, îndemnând credincioşii şi preoţii la rezistenţă.

La 29 dec. 1948, pentru activitatea sa pe linia rezistenţei gr. cat. este reţinut şi încarcerat la penitenciarul Sighet. Ulterior în 1952 este trimis cu D.O. în oraşul Călăraşi, iar în 1953 este mutat cu domiciliul în oraşul Lugoj la vechiul său domiciliu, unde se găseşte şi în prezent.

Susnumitul venind acasă în Lugoj restabileşte legătura cu restul de preoţi greco-catolici rezistenţi ce sunt liberi atât în Lugoj, cât şi în alte localităţi, legături ce le menţine şi în prezent.

Printre legături mai deosebite are cu: Tiut Vasile, Sălăjanu Dumitru, Deciu Victor şi alţii din Lugoj. La fel are legături cu Dr. Armeanu Nicolae din Pricaz - Orăştie, urmărit de organele Reg[iunii] Hunedoara, pentru activitate clandestină greco-catolică.

În timp ce episcopii greco-catolici: Rusu, Hossu, Bălan se aflau la Curtea de Argeş, iar apoi la Mănăstirea Ciorogârla, întreţinea legături prin corespondenţă informând, prin aceste scrisori, episcopii despre situaţia cultului greco-catolic, trimite cărţi episcopului Bălan şi îl încurajează pentru menţinerea moralului /fotocopiile scrisorilor respective se găsesc la prezentul dosar/.

În ultimul timp s-au obţinut materiale asupra lui Brînzeu Nicolae de la agentul "Tudor Popa" din care rezultă că acesta continuă să se intereseze de repunerea în drepturi a cultului greco-catolic, precum şi faptul că întreţine legături cu elemente din străinătate.

Astfel cu nota din 21 martie 1958 agentul semnalează că Brînzeu i-a relatat că i se pare suspectă îngrijirea specială ce se acordă episcopilor gr. cat. şi că crede că este vorba de o repunere în drepturi a bisericii greco-catolice. După Brînzeu repunerea în drepturi urmează a se face în felul următor: episcopii greco-catolici ar putea fi încadraţi ca vicari arhierei lângă episcopiile catolice, ceea ce Roma ar aproba fără condiţii. În ceea ce priveşte preoţii rezistenţi, aceştia ar urma să  exercite în parohii rom. cat., fie după ritul rom. cat., fie după ritul gr. cat. În această problemă Brînzeu consideră că episcopii vor trebui să fie de acord şi să înţeleagă situaţia reală. Brînzeu este de părere că în această problemă să fie consultaţi cîţiva laici / academicieni / ca: Dr. Haţegan, Agârbiceanu şi alţii şi să facă totul pentru a se ajunge la orice compromis.

De asemeni Brînzeu mai spune că lichidarea bisericii gr. cat. este ordin de la Moscova. Acolo s-a redactat procesul-verbal care a ajuns la Patriarhie în Bucureşti fiind tradus de un basarabean ce lucrează acolo. Acesta a dat o copie de pe exemplarul tradus fostului episcop Aftenie, care l-a predat Nunţiaturii, iar aceasta, l-a rândul ei, l-a trimis la Roma. Acest basarabean - menţionează Brînzeu - este omul nostru.

La fel din materialul existent asupra susnumitului, confirmat şi de către ag. "Tudor Popa" cu nota din 21 martie 1958, rezultă că menţine legătura cu preotul gr.cat. Capros din Italia, cunoscut ca fost preşedinte al Comisiei Ajutorului Catolic pentru Refugiaţi, cu care are corespondenţă.

Dovezile neîndoielnice constau din: materialul informativ obţinut de la agentură, materiale de la Secţia "C"şi interceptarea corespondenţei.

III. CATEGORIA DE EVIDENTĂ OPERATIVĂ:

Din datele compromiţătoare reiese că desfăşoară activitate pe linia clandestinităţii greco-catolice şi întreţine legături suspecte cu elemente din străinătate cunoscute cu activitate duşmănoasă împotriva ţării noastre.

Urmează a fi luat în evidenţă operativă ca element activ cu activitate pe linia clandestinităţii greco-catolice.

PROPUNERI PENTRU DESCHIDERE:

În baza materialelor existente din care rezultă activitatea desfăşurată de Brînzeu Nicolae, propun deschiderea dosarului individual asupra acestuia.

Scopul deschiderii dosarului este de a stabili:

1. Calitatea pe care o are obiectivul în clandestinitatea greco-catolică, precum şi activitatea ce o desfăşoară pe această linie.

2. Legăturile acestuia cu elemente greco-catolice şi natura acestor legături, precum şi cu alte elemente.

3. Stabilirea naturii legăturii sale cu Capros din Italia, precum şi cu alte elemente, şi dacă eventual aceste legături nu sunt ţinute în scopul informării serviciilor de spionaj imperialiste despre situaţia de la noi din ţară.

Documentând astfel activitatea practică intenţiile duşmănoase pentru demascarea completă a acestei activităţii.

Redactat astăzi: 5 apr. 1958, în Timişoara, în 1 exemplar.

ŞEFUL BIROULUI IV

Lt. Maj. de Securitate

Ciucurel M[atei]

LUCRĂTOR OPERATIV

Lt. Maj. de Securitate

Bella I[oan]

ŞEFUL SERVICIULUI

Maior de Securitate

Sterescu P[aul]

Secţia "C".

LUCRĂTOR OPERATIV

Semnătură indescifrabilă

Înregistrat la data 16 mai 1958

Sub nr. 1085

ACNSAS, I 5150, ff. 2 ş.u.

Preluat din: Sergiu Soica, Nicolae Brînzeu şi dosarul din Arhiva CNSAS: Povestea unui eroism discret (Nicolae Brînzeu und die Akte aus dem CNSAS-Archiv. Die Geschichte eines stillen Heldentums), Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2013, pp. 76-80.

*

16.4. 2014:  Împăratul, capelanul şi Securitatea. 150 de ani de la întronarea împăratului Maximilian I al Mexicului şi povestea discreditării capelanului său bănăţean de către Securitate, în 1983, RFE, 16 aprilie 2014

Împăratul, capelanul şi Securitatea

150 de ani de la întronarea împăratului Maximilian I al Mexicului şi povestea discreditării capelanului său bănăţean de către Securitate, în 1983.

• Tipărește
• Comentariu
• Recomand

Augustin Weber

Multimedia

Audio

• Jurnal de corespondent: William Totok (Berlin)
  • Ascultă
  • Playlist

MĂRIMEA TEXTULUI 

William Totok

16.04.2014

În urma unor intervenţii ale Franţei, acum 150 de ani, în Mexic a fost întronat împăratul Maximilian I. (născut la 6 iulie 1832, Schönbrunn,

Ferdinand Maximilian de Austria (Litografie Joseph Kriehuber, 1854)

Viena – decedat la 19 iunie 1867, la Querétaro, în Mexic). Ceremonia încoronării a avut loc pe data de 10 aprilie 1864.

Noul regim monarhic era îndreptat împotriva preşedintelui republican Benito Juárez (1806-1872). Acesta a încercat să scoată ţara din criza prin care a trecut în urma unui sîngeros război civil, să contracareze influenţa oligarhiei şi cea a clerului prin introducerea unor reforme, salutate de către populaţie. Din cauza situaţiei economice dificile, Mexicul a anunţat că nu va mai plăti datoriile faţă de Franţa, ceea ce a stîrnit mînia lui Napoleon al III-lea şi a dus la intervenţia directă contra regimului liberal mexican.

Arhiducele Maximilian de Habsburg era fratele împăratului austriac, Franz Iosif. La numai trei ani după instaurarea monarhiei în Mexic, niciodată recunoscută diplomatic de către Statele Unite, de pildă, forţele fidele lui Benito Juárez au reuşit să reacapareze puterea. Asta a însemnat nu numai epilogul scurtei aventuri monarhice şi prăbuşirea regimului de marionetă impus de către francezi, ci şi sfîrşitul vieţii lui Maximilian. Împreună cu mai mulţi ofiţeri fideli, împăratul detronat a fost judecat şi condamnat la moarte. Sentinţa a fost executată pe data de 19 iunie 1867.

De o soartă similară a scăpat, însă, capelanul lui Maximilian, preotul romano-catolic, Augustin Weber, născut la 6 septembrie 1833 în satul bănăţean, Sînpetru German.

Weber care a studiat teologia la Timişoara a activat ca preot în mai multe localităţi, iar în 1864 a acceptat postul de capelan la curtea lui Maximilian. După moartea violentă a împăratului s-a întors în Banat.

În ultimii săi ani de viaţă a fost preot la Săcălaz, o localitatea situată în vecinătatea capitalei Banatului, Timişoara, unde a şi murit (pe 2 februarie 1909) şi unde a fost înmormîntat.

La începutul anilor 1980, cînd prigoana anti-catolică din România stalinistă, practic, a încetat, Adalbert Boroş (1908-2003), unul din episcopii hirotoniţi în clandestinitate, în 1948, a avut ideea să propună Vaticanului beatificarea lui Weber. Boroş fusese condamnat în 1951 cu lotul aşa zişilor „spioni ai Vaticanului”, ieşind din închisoare în 1964.

În literatura carcerală publicată după revoluţie în România, deseori, este menţionat şi Boroş. Ion Ioanid, de pildă, l-a suspectat în scrierea sa memorialistică „Închisoarea noastră cea de toate zilele” pe nedrept pe episcopul deţinut că ar fi un informator al poliţiei secrete. Dosarele în care Boroş fusese „lucrat” de Securitate (sub numele conspirativ de „Bartha”) dovedesc neverosimilitatea aserţiunii din cartea lui Ion Ioanid, pe care episcopul unit Ioan Ploscaru, şi el o victimă a stalinismului, o califică (în cartea „Lanţuri şi teroare”, 1994) drept „calomnie”.

Pagină din nota de analiză a Securității (Sursă: ACNSAS, I 259075, vol. 5 ff. 225-226).

La începutul anilor 1980, Boroş a avut ideea să creeze la Săcălaz un loc de pelerinaj, legat de persoana lui Augustin Weber. Aflînd de această intenţie, Securitatea imediat a intervenit şi a pus la cale o acţiune de discreditare a lui Augustin Weber cît şi a lui Boroş.

Într-o „notă de analiză”, din data de 22 iunie 1983, întocmită de ofiţerul de Securitate care se ocupa de „problema bisericilor”, Roland Vasilevici, se subliniază că „intenţia lui Boroş a fost contracarată, Weber fiind declarat un aventurier neserios, cu care nu se poate mîndri biserica”.



La această acţiune, care, în ultimă instanţă, a reuşit, au participat numeroşi colaboratori ai Securităţii care au primit şi sarcina să-l discrediteze pe Boroş. Unul dintre colaboratorii Securiăţii („Balogh”), descris în materialul citat ca „o personalitate de prestigiu în lumea catolică şi conducător al unui ordin călugăresc”, chiar sugerează Securităţii ca în acţiunea de compromitere a lui Boroş acesta să fie prezentat ca un „dereglat psihic”.

În ultimă instanţă, colaboratorul „Balogh” - care urma să plece la Roma - a primit sarcina să răspîndească această calomnie a lui Boroş şi la Vatican. În ce măsură s-a achitat „Balogh” de această sarcină în timpul misiunii sale externe nu se poate afla din dosarele studiate în arhiva CNSAS.

***

William Totok, Der Kaiser, der Kaplan und die Securitate. Vor 150 Jahren wurde Kaiser Maximilian I. von Mexiko inthronisiert / Seinen Banater Kaplan diskreditierte die Securitate, in: ADZ (BZ), 10. Mai 2014, S. VI.

***



RFE, 1.4. 2015

Fără ură şi pătimire (I)

Amintirile preotului iezuit Mihai Godó (n. 25. 9. 1913, Dorobanţi – m. 26. 9. 1996, Sîntana).

• 
  
• 
  

Multimedia

Audio

• Jurnal de corespondent: William Totok (Berlin)
  • Ascultă
  • Playlist

William Totok

01.04.2015

În ultimul sfert de veac de la căderea comunismului au apărut nenumărate scrieri memorialistice în care foşti deţinuţi politici relatează despre anchete, procese şi supliciul din timpul detenţiei. Deseori, persoanele trecute prin malaxorul justiţiei staliniste sunt tentate de a prezenta anumite aspecte din propria lor biografie dintr-o perspectivă aburită de subiectivism resentimentar şi pătimaş. Nu lipsesc nici exagerările, eroizările, legendele din recluziune, sincretismul imanent folclorului penitenciar, confuzii şi date istorice eronate. Toate aceste aspecte se întîlnesc, deseori, şi în mărturiile orale care în niciun caz nu pot constitui un izvor absolut şi sigur pentru istorici sau publicişti (care de multe ori nu verifică autenticitatea relatărilor şi nici nu caută dovezi documentare existente în arhive, inclusiv în arhiva CNSAS din Bucureşti).

Pentru unii memorialişti, amintirile sunt un soi de auto-terapie tîrzie, pentru alţii ele sunt transformate conştient într-o răfuială şi răzbunare verbală cu reprezentanţii unui sistem politic sau personaje neagreate. Pentru o a treia categorie, aceste scrieri sunt convertite în vehicole ideologice şi justificări pentru răspîndirea unor concepţii tributare legionarismului, de care niciodată nu s-au distanţat.

O excepţie salutară şi binevenită în acest context al literaturii memorialistice, de obicei, necomentate, care a invadat piaţa, este cartea preotului catolic iezuit, Mihai Godó. Titlul bombastic şi falnic al cărţii, „Iezuit. Nu cîinele comuniştilor”, apărută la Oradea, nu aparţine autorului, ci prefaţatorului ediţiei, Iulian Budău. De la el, cititorul află că volumul este rezultatul unor convorbiri înregistrate şi apoi transcrise.

Din portretul lui Godó, schiţat în prefaţă, se desprind trăsăturile unui om extrem de modest, curajos, deschis, nedogmatic şi adversar al oricăror forme de naţionalism militant. (Astfel, în timpul detenţiei, el este confruntat cu antisemitismul legionarilor, remarcînd că aceştia îi „detestau pe evrei” şi „pe unguri îi duşmăneau”, ceea ce în opinia lui nu se împăca cu creştinismul lor afişat la tot pasul – p. 123.)

Ceea ce povesteşte Mihai Godó confirmă această caracterizare sumară din prefaţă a unui cleric nedispus să facă vreun compromis şi care, aproape cu naivitate, aşteaptă acelaşi lucru şi de la ceilalţi oameni, în primul rînd, de la confraţii săi preoţi.

În prima parte a amintirilor sale, Mihai Godó povesteşte despre copilăria sa dintr-un sat bănăţean, despre familie, despre studiile sale, despre război şi, fără imbolduri militante, despre credinţa sa. Cu o sinceritate dezarmantă, relatează cum s-a îndrăgostit, deşi acest fapt contravine dogmelor celibatului pe care preoţii catolici trebuie să le respecte.

În partea a doua a memoriilor sale, Godó, care a intrat în ordinul iezuiţilor, relatează despre prigoana declanşată împotriva catolicilor din România, anii petrecuţi în detenţie cît şi despre şicanele din perioada Ceauşescu.

(Va urma.)

Mihai Godó, Iezuit. Nu cîinele comuniştilor. Surîsul nedeţinutului, traducere de Claudia Budău, prefaţă de Iulian Budău, SJ, Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 191 pp.

Pe aceeaşi temă:

Rafael Haag (1895-1978) - biografia exemplară a unui iezuit român, RFE, 07. 8.2010.

În Săptămîna Patimilor despre patimile trecutului. Preotul iezuit din Bucureşti, Cornel Chira şi confraţii săi Xaveriu Haider şi Hieronymus Menges sunt cei trei, care în pofida torturilor, au refuzat să răspundă sistematic la întrebările torţionarilor, RFE, 20.4. 2011.

Securitatea şi Vaticanul (1). 50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea, RFE, 2. 5. 2012; (II), RFE, 9.5. 2012; (III), RFE, 16.5. 2012;

Addenda

Materiale inedite din arhiva Securităţii

[28 mai 1953. Proces verbal dactilografiat, redactat de către lt. Constantin Marin în urma anchetării a 12 persoane arestate – 1. Menges Heronim, 2. Montani Silvia, 3. Silvia Placa, 4. Luci Florei, 5. Gunciu Iosif, 6. Augustin Francisc, 7. Haider Xaveriu, 8. Asaftei Andrei, 9. Castel Elisabeta, 10. Ghica Vladimir, 11. Godo Mihai şi 12. Chira Cornel - care au fost judecate şi condamnate, în octombrie 1953, în „lotul Menges”, în care a mai fost încadrat şi dentistul 13. Sax Martin]

f. 2

Proces-Verbal

Încheiat astăzi 28 Mai 1953 – Bucureşti

Noi, Lt. de Securitate, MARIN CONSTANTIN, din M.S.S., încheind cercetările privind pe numiţii MENGES HERONIM, MONTANI SILVIA, Placa Silvia, Florei Luci şi alţii, vinovaţi de crimă de înaltă trădare de Patrie, şi diversiune, am constatat următoarele: 

[...]

f. 15

Fotografie în detenție (Foto: ACNSAS)

11. GODO MIHAI, născut la 25 Septembrie 1912, în Com. Dorobanţi, Regiunea Arad, fiul lui Andrei şi Maria, de cetăţenie şi naţionalitate română, preot călugăr iezuit, neîncadrat politiceşte, studii Academia de filozofie şi teologie, nu a făcut armata fiind scutit ca preot, de origine socială chiabur, nu a fost judecat sau condamnat, cu ultimul domiciliu în Gherla, Str. Bobâlna Nr. 8, Reg. Cluj (domiciliu obligatoriu), arestat la 18 Noembrie 1952.

Susnumitul în anul 1946 a trecut clandestin în Ungaria,mergând până la Budapesta, la superiorul iezuiţilor din Ungaria BORBEI STEFAN, căruia i-a făcut o dare de seamă despre activitatea lui în R.P.R.

În primăvara anului 1950, în urma instrucţiunilor primite de la episcopii Marton Aron şi Pacha Augustin a început să desfăşoare activitate duşmănoasă de instigare a preoţilor şi credincioşilor catolici împotriva conducerii bisericei recunoscute de stat şi a măsurilor luate de Ministerul Cultelor.

Ca mijloc de instigare a folosit circulara venită de la PACHA AUGUSTIN cu conţinut antidemocratic, pe care a multiplicat-o şi difuzat-o preoţlor cu care venea în contact.

f. 16

Fiind cu domiciliul obligatoriu în Gherla, a continuat activitatea duşmănoasă împotriva bisericei legale din Alba Iulia şi Bucureşti, arătând că acestea nu sunt recunoscute de VATICAN şi ca atare să nu se supună lor nici preoţii şi nici credincioşii.

A întocmit scrisori şi manifeste instigatoare şi calomnioase la adresa Regimului, pe care le-a difuzat prin ZAGYVA AURELIA preoţilor din Timişoara, Oradea şi alte localităţi.

În Noembrie 1952 a trimis pe ZAGYVA AURELIA cu material instigator la MENGES HERONIM, ştiind că acesta are legături cu VATICANUL.

A întreţinut legături cu o serie de călugăriţe din Satu Mare, printre careTALMACI ELISABETA şi Anunciata, cărora le-a trimis prin ZARVADI TEREZA, scrisori cu caracter instigator şi provocator, în felul acesta creind curente împotriva regimului nostru.

Faptele de mai sus sunt dovedite prin declaraţiile invinuitului, coroborate cu declaraţiile coinculpaţilor MENGES HERONIM şi CHIRA CORNEL şi prin declaraţiile martorilor ZAGYVA AURELIA, SIMCEAC MIHAI şi SZARVADI TEREZA – audiaţi în stare de libertate.

[...]

ACNSAS, P 1109, vol. 1, ff. 2-18 (aici ff. 2 şi 15-16).

[8 aprilie 1953. Interogatoriul dactilografiat al lui Mihai Godo efectuat de către anchetatorul lt. de Securitate Vasile Baner]

f. 266

Proces Verbal de Interogatoriu

Arestatul, Godo Mihai, născut la 25 Septembrie 1912 în com. Dorobanţi, Reg. Arad, fiul lui Andrei şi Maria, de profesie preot iezuit, cu ultimul domiciliu în Gherla Str. Bobâlna Nr. 8.

8 Aprilie 1953 – Bucureşti.

Interogatoriul a început la

ora 8,35’ şi s-a terminat la

ora 12,12’.

Întrebare:

Arată în continuarea procesului verbal din ziua de 7 Aprilie a.c., cine a luat parte la întrunire în afară de cei arătaţi?

Răspuns:

Nu răspund deoarece sunt lucruri bisericeşti.

Întrebare:

Ce aţi stabilit cu aceste întruniri?

Răspuns:

Nu răspund la această întrebare.

Întrebare:

De ce nu răspunzi?

Răspuns:

Nu pot declara motivul pentru care nu răspund.

Întrebare:

Ancheta constată că d-ta ai o poziţie nesinceră în anchetă, ce ai de spus?

Răspuns:

Nu răspund deoarece în aceste chestiuni sunt implicaţi şi alţii.

Întrebare:

CHIRA CORNEL în declaraţiile sale arată căci cu această ocazie aţi stabilit să întocmiţi un manifest subver-

f. 267

siv, ce ai de spus?

Răspuns:

Nu răspund.

Întrebare:

Dar cele spuse de CHIRA sunt adevărate?

Răspuns:

Nu răspund.

Întrebare:

Atunci CHIRA CORNEL minte?

Răspuns:

Nu dau declaraţie.

Întrebare:

Dar cele declarate de CHIRA CORNEL sunt confirmate şi de declaraţiile lui PALL FRANCISC.

Răspuns:

Nu răspund.

Întrebare:

CHIRA CORNEL este un om care ar putea să mintă?

Răspuns:

CHIRA CORNEL este un om care nu poate să mintă.

Întrebare:

Atunci spune adevărul când afirmă cele de mai sus?

Răspuns:

Nu vreau să răspund.

Întrebare:

De ce nu vrei să răspunzi, deoarece d-ta singur ai afirmat că el nu este un om care ar putea să mintă?

Răspuns:

Nu vreau să răspund.

Întrebare:

Dar d-ta mai sus dai un răspuns pozitiv, cum de acum nu vrei să răspunzi?

Răspuns:

Nu vreau să răspund.

Întrebare:

Care minte din doi, d-ta sau CHIRA?

f. 268

Răspuns:

Nu răspund.

Întrebare:

Eşti conştient când dai aceste răspunsuri?

Răspuns:

Sunt conştient când dau asemenea răspunsuri.

Întrebare:

Bine, atunci de ce nu observi contrazicerea d-tale în afirmaţii?

Răspuns:

Nu ştiu să dau răspunsul.

Întrebare:

Ai înţeles întrebarea pusă de anchetă?

Răspuns:

Da, am înţeles întrebarea pusă de anchetă.

Întrebare:

Nu cunoşti limba română în care trebuie să dai răspunsul?

Răspuns:

Cunosc limba română în care pot să dau răspunsul.

Întrebare:

Bine, atunci de ce nu vrei să dai răspunsul?

Răspuns:

Nu vreau să răspund.

Întrebare:

Ce aţi stabilit în legătură cu acest manifest subversiv?

Răspuns:

Nu vreau să răspund.

Întrebare:

Cine a redactat acest manifest subversiv?

Răspuns:

Eu am redactat acest manifest.

Întrebare:

Unde l-ai redactat şi cum?

Răspuns:

Acest manifest l-am redactat eu singur la Gherla, scris de mână, circa 4-5 exemplare pe care le-am difuzat prin

f. 269

preoţii care venau la mânăstire.

Întrebare:

Acesta este adevărul?

Răspuns:

Da, acesta este adevărul.

Întrebare:

Minţi, deoarece CHIRA CORNEL arată că acest manifest l-aţi primit de la franciscanii de la Dej. Ce ai de spus?

Răspuns:

Nu am primit.

Întrebare:

Atunci CHIRA minte?

Răspuns:

Nu dau declaraţie.

Întrebare:

Bine, dar faţă [de] cele afirmate de CHIRA CORNEL ce ai de spus?

Răspuns:

Nu răspund nimic.

Întrebare:

Când ai primit manifestul?

Răspuns:

Nu am primt manifestul.

Întrebare:

Care era scopul acestui manifest?

Răspuns:

Scopul acestui manifest era să arăt faţă de preoţii din România problema care trebuie să o aibă împotriva celor de la Alba Iulia, conducerea care era recunoscută de guvernul R.P.R.

Întrebare:

Prin cine ai difuzat d-ta aces manifest subversiv?

Răspuns:

Am difuzat acest manifest subversiv prin diferiţi preoţi şi călugări care veneau la Gherla.

Întrebare:

Care sunt aceste persoane?

Răspuns:

Numele lor nu-l declar.

f. 270

Întrebare:

De ce nu declari numele lor?

Răspuns:

Nu declar numele lor deoarece au venit la mine în chestie de conştiinţă şi a trăda numele lor, înseamnă trădarea de persoane cu care am lucrat, şi-mi este frică că vor fi arestate.

Întrebare:

Bine, dar sunt alte persoane care arată şi confirmă cele spuse de CHIRA?

Răspuns:

Nu răspund la această întrebare.

Întrebare:

De ce ar putea aceste persoane să fie arestate?

Răspuns:

Deoarece au luptat împotriva celor de la Tg. Mureş şi Alba Iulia, conducere bisericească care era recunoscută de Statul Român şi care luptă pentru pace. Pentru acest lucru ele ar putea fi arestate.

Întrebare:

Prin BORS FRANCISC ce ai trimis?

Răspuns:

Nu am trimis nimic prin BORS FRANCISC.

Întrebare:

Dar CHIRA CORNEL afimă că d-ta ai transmis manifestul prin BORS FRANCISC, ce ai de spus?

Răspuns:

Nu pot să răspund la această întrebare.

Întrebare:

Arată d-ta anchetei ce te determină să nu mai declari nimic în anchetă?

Răspuns:

Nu am să declar persoanele cu care am lucrat.

Am citit prezentul proces verbal cuvânt cu cuvânt şi am constatat că el corespunde în totul cu cele declarate de mine, îl susţin şi semnez.

(ss) GODO MIHAI

(ss) Anchetator, lt. de Securitate, Baner Vasile

ACNSAS, P 1109, vol. 3, ff. 266-270

Note:

Cornel Chira (1904-1953), a fost superiorul iezuiţilor din România, a murit în detenţie.

Hieronymus Menges (1910-2002) a fost ordinarius substitutus al diecezei de Bucureşti.

RFE, 8. 4. 2015 

Fără ură şi pătimire (II)

Amintirile preotului iezuit Mihai Godó (n. 25. 9. 1913, Dorobanţi – m. 26. 9. 1996, Sîntana).

Preotul Mihai Godo (Photo: ACNSAS)

• 
  

Articole pe aceeaşi temă

• Fără ură şi pătimire (I)

Multimedia

Audio

• Jurnal de corespondent: William Totok (Berlin)
  • Ascultă
  • Playlist

William Totok

08.04.2015

„Vă rog să mă credeţi: teama arestării este mai rea decît certitudinea. Toţi credeau că sînt curajos, deşi sînt o fire temătoare.”(p. 113) Afirmaţiile laconice ale lui Mihai Godó, preot catolic, iezuit, sînt o dovadă în plus a modestiei memorialistului. Pe de altă parte, ele sînt şi o subapreciere a comportamentului său absolut curajos, în faţa anchetatorilor, rareori întîlnit în dosarele penale întocmite de securişti, în care astfel de atitudini sînt mai degrabă absente, decît documentate şi atestate de semnăturile victimelor.

Facsimil (IICCMER)

Mihai Godó, un filantrop cu harul unui cosmopolit catolic şi umanist, lipsit de acea habotnicie crispată a altor memorialişti, mînaţi de un spirit vindicativ, a fost arestat în 1952 şi apoi condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru înaltă trădare.

Godó a fost trimis în justiţie la ordinul direct al ministrului de interne, Alexandru Drăghici (cf. ACNSAS, P 1109, vol. 12, f. 393), fiind încadrat în aşa numitul „lot Heronim Menges”, compus din 13 persoane „vinovate de crimă de înaltă trădare de Patrie şi diversiune” (ACNSAS, P 1109, vol. 1, ff. 2-18).

Facsimil (ACNSAS, P 1109, vol. 12, f. 393)

Arestării sale i-a premers domiciliul obligatoriu la Gherla, unde fuseseră concentraţi toţi iezuiţii din România. Aceştia s-au opus cu vehemenţă încercării autorităţilor comuniste de a rupe biserica romano-catolică de Roma şi de a crea o biserică autonomă naţională.

Biserica greco-catolică (unită) fusese suprimată în 1948 şi integrată forţat în Biserica ortodoxă. Clerul unit care s-a opus „reîntregirii” a fost închis. O soartă similară a avut-o şi ierarhia superioară romano-catolică, acuzată de spionaj în favoarea Vaticanului şi de trădare.

Într-un referat al Securităţii, din 1953, sînt sintetizate activităţile „duşmănoase” ale lui Godó, care a răspîndit circulara unui episcop în care li se cere preoţilor şi credincioşilor să boicoteze pe clericii colaboraţionişti care au încercat să rupă biserica de Roma, adică de centrul ei spiritual şi de Papă.

Refuzul lui Mihai Godó din timpul anchetei, de a furniza informaţii care ar fi putut afecta alte persoane, este consemnată şi în rechizitoriul procuraturii. Tot acolo se menţionează faptul că apelul său către catolici de a nu colabora erau considerate acte grave de „subminare a regimului de democraţie populară” (a se vedea documentul din addenda).

Mihai Godó a ispăşit cei zece ani la care fusese condamnat, fiind eliberat în noiembrie 1962.

În memoriile sale povesteşte cu seninătate şi umor cum a decurs reîncadrarea sa în structurile bisericii, despre locurile pe unde a poposit ca preot cu cazier politic şi despre monitorizarea din partea Securităţii.

Ca preot la Băile Herculane, autorităţile îi înscenează, în 1979, o acţiune penală, acuzîndu-l de speculă. (Godó, care a reuşit să atragă mulţi credincioşi la biserica în care slujea, a  confecţionat rozarii pe care le vindea.) În urma scandalului internaţional, provocat de arestarea preotului, după o reţinere de 15 luni, Godó a fost pus în libertate şi îşi poate relua activitatea pastorală în mai multe localităţi din apropierea Aradului. Se va stinge în 1996.

Mihai Godó, Iezuit. Nu cîinele comuniştilor. Surîsul nedeţinutului, traducere de Claudia Budău, prefaţă de Iulian Budău, SJ, Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 191 pp.

Pe aceeaşi temă:

Rafael Haag (1895-1978) - biografia exemplară a unui iezuit român, RFE, 07. 8.2010.
În Săptămîna Patimilor despre patimile trecutului. Preotul iezuit din Bucureşti, Cornel Chira şi confraţii săi Xaveriu Haider şi Hieronymus Menges sunt cei trei, care în pofida torturilor, au refuzat să răspundă sistematic la întrebările torţionarilor, RFE, 20.4. 2011.
Securitatea şi Vaticanul (1). 50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea, RFE, 2. 5. 2012; (II), RFE, 9.5. 2012; (III), RFE, 16.5. 2012;

Addenda

Materiale inedite din arhiva Securităţii

[29 iulie 1953. Fragmente privindu-l pe Mihai Godo din rechizitoriul procurorului militar, lt. maj. Ion Ungureanu, din Bucureşti, întocmit „lotului Menges”]

f. 2

R.P.R.

PROCURATURA MILITARĂ TERITORIALĂ

- Bucureşti -

Dosar No. 4563/953 – 4632/53

RECHIZITOR

No. 1463/din 29 Iulie 1953

Noi, Lt. Maj. de Justiţie UNGUREANU ION, Procuror Militar Ajutor, din Procuratura Militară Teritorială Bucureşti.

Examinând actele dosarului privitor pe:

[...]

f. 3

8. GODO MIHAI, născut la 25 Septembrie 1912, în comuna Dorobanţi, Regiunea Arad, fiul lui Andrei şi Maria, de cetăţenie şi naţionalitate română, preot călugăr iezuit, neîncadrat politic, studii are Academia de Filozofie şi Teologie, nu a făcut armata fiind scutit ca preot, de origine socială chiabur, judecat sau condamant nu a mai fost, cu ultimul domiciliu în Gherla, Str. Bobâlna, No. 8, în prezent arestat.

[...]

Constatăm următoarele

În fapt:

După eliberarea ţării noastre de către glorioasele Armate Sovietice poporul nostru muncitor răsturnând puterea exploatatorilor şi consolidând independenţa naţională a ţării noastre, cu ajutorul multilateral şi frăţesc al Uniunii Sovietice, construeşte bazele economice ale socialismului în scumpa noastră patrie.

Au apus pe vecie vremurile când ţara noastră era o semicolonie a capitalului internaţional când dezvoltarea ei economică era stabilită la Paris sau Berlin, la Londra sau Washington, când principalele bogăţii ale ţării erau jefuite de trusturile străine.

S-a înfăptuit ţelul pentru care poporul nostru a dus lupte seculare, a prins viaţă visul marilor patrioţi.

Niciodată nu se va şterge din amintirea poporului nostru recunoştinţa nemărginită şi respectul cel mai profund faţă de poporul sovietic, faţă de vitezele sale forţe armate, care, sub conducerea gloriosului Partid Comunist al Uniunii Sovietice au salvat popoarele Europei şi Asiei de primejdia înrobirii fasciste şi şi-au vărsat sângele pentru eliberarea României şi altor ţări de sub jugul imperialist.

f. 4

După terminarea celui de al II-lea Război mondial, ţara noastră s-a încadrat în lagărul păcii, condus de Marea Uniune Sovietică.

Noua iniţiativă de pace a Uniunii Sovietice a determinat în cele mai largi cercuri din întreaga lume deplasări adînci în favoarea destinderii internaţionale, a rezolvării problemelor litigioase pe calea tratativelor, a dezvoltării relaţiilor de afaceri între ţări.

O mare victorie a lagărului Păcii şi democraţiei o constituie încheerea armistiţiului din Coreea.

Această victorie demonstrează că, voinţa de pace a popoarelor a devenit o forţă atât de mare, încât până şi cei mai înverşunaţi duşmani ai păcii sunt siliţi să bată în retragere în faţa ei.

[...]

Încercând să împiedice opera de consolidare a păcii forţele agresive după eşecul aventurii fasciste de la Berlin, sunt preocupate în cel mai înalt grad de „războiul rece”, de organizarea provocărilor internaţionale, de activitatea subversivă în ţările lagărului democratic.

Cu dolarii alocaţi din bugetul de stat al Statelor Unite ale Americii, sunt recrutaţi din drojdia societăţii, bande diversioniste, se încearcă să se paraşuteze pe teritoriul ţării noastre sabotori şi terorişti.

Aceasta rezultă şi din procesele de sabotaj diversioniste, spionaj, teroriste, judecate anterior precum şi din piesele acestui dosar care scot la iveală în mod indubitabil, scopul imperialiştilor de a submina munca paşnică a poporului nostru.

În vederea înfăptuirii planurilor lor sângeroase îndreptate împotriva sutelor de milioane de oameni paşnici din întreaga lume, vârfurile conducătoare, îngropate până peste cap în mocirla pământeştilor afaceri de bancă şi de bursă, folosesc cu neruşinare locurile pe care le ocupă pentru mârşavele lor interese în acţiuni provocatoare împotriva mişcării mondiale a partizanilor păcii.

Vaticanul, centrul întregii organizaţii religioase catolice are strânse relaţii cu burghezia capitalistă fiind el însuşi posesorul unor mari capitaluri şi latifundii.

Vaticanul în erarhia conducătoare catolică din ţările burgheze a început chiar în primele zile după victoria marei revoluţii socialiste din Octombrie să ia parte activă la toate comploturile şi intervenţia armată a imperialiştilor împotriva URSS-ului.

După distrugerea hoardelor fasciste la Stalingrad când a devenit clar că hitleriştii vor pierde războiul, Vaticanul a depus toate sforţările pentru a salva Germania hitleristă şi Italia fascistă de la prăbuşirea totală prin mijloacele încheerii unei păci separate între acestea şi vârfurile ţărilor imperialiste care participau la coaliţia anti-fascistă.

Politica după război a Vaticanului a fost determinată în întregime de planul expansionist al imperialiştilor americani care tind la dominaţia mondială.

Unii episcopi catolici au folosit pe larg organizaţiile [f. 5] bisericeşti pentru desfăşurarea activităţii de subminare şi de spionaj împotriva ţărilor de democraţie populară.

Deasemeni au încercat să exercite presiuni asupra clerului bisericesc pentru a-l împiedeca să participe la mişcarea mondială a partizanilor păcii.

Vaticanul şi-a exprimat deschis atitudinea lui duşmănoasă faţă de apelul de la Stickholm pentru pace şi pentru interzicerea bombei atomice, stârnind prin aceasta protestele energice ale maselor de oameni ai muncii.

Pentru promovarea politicei sale criminale, antiumane, Vaticanul a organizat o vastă reţea de spionaj căutând să folosească în acest scop biserica catolică din întreaga lume.

Vaticanul a organizat şi în patria noastră astfel de acţiuni criminale pentru a submina şi în acelaşi timp a lupta împotriva cuceririlor clasei muncitoare, sprijinind sub aspectul acesta rămăşiţele clasei exploatatoare.

Astfel, Menges Heronim, în perioada anilor 1934-1937, a fost în Germania pentru studii de doctorat în Teologie, perioadă în care a fost pregătit pentru a desfăşura în România, activitate în folosul fascizării ţării.

[...]

Pentru a susţine războiul hitlerist, îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, Menges Heronim pleacă pe terenul vremelnic ocupat al Uniunii Sovietice de hoardele hitleriste pentru a face propagandă împotriva Uniunii Sovietice precizând în declaraţiile date la primele cercetări, pag. 43.

„Am avut misiunea din partea lui PIEGER NICOLAE de a merge prin satele din jurul oraşului Odessa de a duce propagandă intensă pentru Germania fascistă şi pentru a sprijini războiul împotriva URSS, iar pentru această misiune să iau legătura cu organele de conducere SS. Îndemnam populaţia să suporte toate greutăţile şi să se supună autorităţilor germane şi să ajute armata germană pentru câştigarea războiului, că URSS odată ocupat se va transforma totul.”

f.6 [...]

Vaticanul a organizat o vastă reţea de spionaj în ţara noastră pentru sprijinirea a celor mai fioroşi duşmani ai omenirii şi păcii aşa cum declară MENGES HERONIM la primele cercetăr, pag. 63.

„Ca duşman al regimului de democraţie populară şi al Uniunii Sovietice, începând din anul 1949 şi până la arestarea mea din Noembrie 1952, am desfăşurat activitate de spionaj în slujba Vaticanului şi activitate de subminare a Republicii Populare Române.

Am fost recrutat ca agent al Vaticanului de către DEL MESTRI, fost secretar al Nunţiaturii Apostolice din R.P.R.”

f. 11

[...] În acţiunea sa de spionaj s-a mai folosit [şi] de relaţiile sale cu preoţii din Ardeal printre care şi GODO MIHAI de la care în Noembrie 1952 a primit, prin sora MIRIAM, material informativ care l-a folosit în întocmirea rapoartelor sale.

f. 21

8. GODO MIHAI

În anul 1946 a trecut clandestin în Ungaria, mergând până la Budapesta la superiorul iezuiţilor din Ungaria, BARBEI STEFAN, căruia i-a făcut o dare de seamă despre activitatea lui în RPR, precum şi informaţii despre situaţia mânăstirilor de la Satul Mare şi Cluj.

Godo Mihai a predicat de pe amvon în mod public în fiecare predică în bisericile din Dioceza, Satul Mare şi Oradea, împotriva mişcării progresiste de la Tg. Mureş şi Gheorghieni şi Statutului arătând credincioşilor că aceste mişcări din R.P.R. sunt schematice [corect: schismatice – n.n.] şi că toţi preoţii care participă la ele sunt excomunicaţi.

În acest sens a trimis instrucţiuni scrise şi verbale prin diverşi curieri prin care a adus la cunoştinţă că centrul bisericesc din Alba Iulia, recunoscut de Stat, este ilegal şi că preoţii şi credincioşii să se ferească de toţi aceia care recunosc legalitatea bisericească din Alba Iulia.

Deasemeni le-a mai dat instrucţiuni preoţilor şi persoanelor catolice care cereau lămuriri asupra acestei probleme ca să transmită tuturora că centrul bisericesc de la Alba Iulia este ilegal.

În acest sens a primit decizii de la „Sfântul Părinte de la Roma” care le-a primit de la două femei care au fost transmise de radio Vatican.

Aceste decizii le-a citit şi le-a transmis mai departe atât prin cuvinte cât şi prin scris pe întreg teritoriul RPR prin diverşi curieri clandestini.

Au (!) boicotat preoţii care recunosc Centrul din Alba Iulia vorbind credincioşilor să nu mai participe la slujbele acestora.

În vara anului 1952 a trimis o scrisoare episcopului FIEDLER de la Oradea în care-i preciza ca să nu recunoască legalitatea centrului de la Alba Iulia, să nu colaboreze sub nici o formă cu acesta şi să nu hirotonisească teologii de la Seminarul din Alba Iulia, fiindcă nu este legal.

În acest sens GODO MIHAI declară:

„În activitatea desfăşurată de mine am boicotat toţi preoţii care colaborau cu Statul şi ascultau instrucţiunile primite de la conducerea din Alba Iulia.

Am făcut aceasta şi îmi pare rău că nu am făcut cât trebuia.

Numele persoanelor cu care am colaborat nu le spun,

f. 22

           Opream lumea care vroia să meargă la biserica lor.”

Aceasta a făcut-o prin:

- a îndemnat preoţii romano-catolici să lupte din toate puterile împotriva preoţilor recunoscuţi de Statul Român,

- a instigat populaţia de religie romano-catolică din RPR împotriva preoţilor recunoscuţi de Statul Român,

- a predicat lupta popoarelor pentru pace, predicând în biserică că pacea vine de la „Dumnezeu” şi nu o poate obţine nimeni altul.

Fiind cu domiciliul obligatoriu la Gherla a continuat activitatea duşmănoasă împotriva bisericii legale din Alba Iulia [şi] din Bucureşti, arătând că acestea nu sunt recunoscute de Vatican şi ca atare să nu se supună lor nici preoţii nici credincioşii.

Deasemeni a întocmit scrisori şi manifeste instigatoare şi calomnioase la adresa regimului pe care le-a difuzat prin Zacyva Aurelia preoţilor din Timişoara, Oradea şi alte localităţi.

În anul 1952 a trimis pe Zacyva Aurelia cu materiale subversive la MENGES HERONIM, ştiind că acesta are legături cu Vaticanul.

A întreţinut legături cu o serie de călugăriţe din Satul Mare printre care Tâlmaciu Elisabeta şi Anunciata, cărora le-a trimis prin Zarvati Tereza scrisori cu caracter instigator şi provocator, în felul acesta subminând regimul nostru de democraţie populară.

ACNSAS, P 1109, vol. 5, ff. 2-26 (aici: ff. 2, 3, 4, 5, 6, 11, 21, 22)

Note:

- În documentele Securităţii, data naşterii lui Mihai Godó este 25 septembrie 1912, în schiţa biografică din volumul de memorii este indicată data de 25 septembrie 1913 (p. 21), iar în relatarea propriu zisă a preotului 27 septembrie 1913 (p. 25). În Fişa Matricolă Penală (publicată de IICCMER) este trecută data de 25 septembrie 1913, care este probabil cea corectă.
- Textele publicate în addenda au fost reproduse fără intervenţii ortografice, stilistice sau gramaticale. Au fost corectate tacit doar cîteva greşeli evidente de tastatură din textele dactilografiate.

Operaţiuni de intoxicare

June 20, 2012, 2:45 pm

≫ Next: Entlarvung - demascare

≪ Previous: Securitate vs. Vatikan

$

0

0

RFE, 20.6. 2012

Operaţiuni de intoxicare (1)

Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.

Multimedia

Audio

• Jurnal de corespondent: William Totok (Berlin)
  
  • Ascultă
  • Playlist

William Totok

20.06.2012

După prăbuşirea comunismului în mai toate ţările „lagărului socialist“ au apărut numeroase scrieri semnate de foşti demnitari ai vechiului regim, nomenclaturişti, ofiţeri ai serviciilor secrete, diplomaţi, jurnalişti ş.a.m.d.

Multe din scrierile cu tentă memorialistică sau autobiografică semnate de această categorie de autori se disting printr-un pronunţat ton justificativ, minimalizînd propria contribuţie la menţinerea sistemului politic prin aruncarea unor culpe asupra altora. În prea puţine scrieri de acest gen se poate observa dorinţa reală a unor autori de a reconsidera critic trecutul dictatorial apăsător.

Totodată, în multe din aceste cărţi se poate observa mai degrabă încercarea de a creiona o armonie demonstrativă existentă între diverşii actori politici ai vechiului sistem, prezentaţi ca prizonieri involuntari ai unor vremuri tulburi, dar care cu toţii au activat în spiritul unui ideal superior, patriotic, opus comunismului dominant. Aproape toţi se disting printr-o memorie selectivă accentuată.

Foştii demnitari, convertiţi peste noapte în patrioţi militanţi şi democraţi, şi-au adaptat discursul de ieri la cel al limbajului de lemn anticomunist al perioadei postcomuniste.

De curînd au apărut două scrieri care, în linii mari, se încadrează în această schemă, schiţată foarte pe scurt, şi care merită a fi analizate nu numai din perspectiva credibilităţii istorice. Este vorba despre doi funcţionari superiori ai Ministerului de Externe din Bucureşti, ambii, la un moment dat, trimişi în misiune diplomatică în Republica Federală Germania şi după 1990 în spaţiul post-sovietic.

Marcel Dinu, diplomat din 1964, deci din perioada regimului stalinist al lui Gheorghiu-Dej, a fost ambasador în R.F.G. între anii 1986 şi 1990, şi apoi ambasador în Moldova între anii 1997 şi 1999. Marcel Dinu este autorul volumului memorialistic intitulat 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi.

​​Cel de-al doilea ex-diplomat este Constantin Gîrbea, autorul unei cărţi lipsite nu numai de coeziune stilistică, în care sunt cuprinse texte memorialistice, traduceri ale unor articole discutabile din presa occidentală, articole proprii publicate în diverse reviste înainte şi după anul 1989. Gîrbea a fost, după 1967, translator şi ataşat de presă al ambasadei României în R.F.G., după aceea a lucrat la ambasada României în Austria şi Elveţia, apoi ca referent pentru spaţiul de limbă germană în centrala de la Bucureşti. După 1990, fusese consul în Berlinul occidental, apoi ambasador în Rusia şi după aceea în Georgia. Cartea lui Gîrbea se numeşte Diplomat şi ziarist - de pe coperta exterioară şi interioară însă lipsind subtitlul pe care-l indică în prefaţă: „O viaţă în serviciul patriei“ (p. 7).

*Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.

*
RFE, 27.6. 2012

Operaţiuni de intoxicare (2)

Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.

William Totok

27.06.2012

Cititorul care va aştepta să descopere în cele două cărţi semnate de foştii diplomaţi, Marcel Dinu şi Constantin Gîrbea, nişte dezvăluiri senzaţionale, legate de felul cum a funcţionat diplomaţia în perioada comunismului va constata deja după primele pagini că aşa ceva nu va afla. Amintirile celor doi, însă, sunt mai degrabă semnificative pentru ceea ce trec sub tăcere decît pentru conţinutul lor real.

Ceea ce se poate observa este un uşor ton de autovictimizare, combinat cu auto-elogierea activităţii „în slujba poporului“ care transgresează, mai ales, credibilitatea memorialistului diplomat Marcel Dinu. Pentru a minimaliza rolul său ca un pion important al regimului ceauşist, plasat într-unul din cele mai sensibile locaţii ale politicii externe, fostul ambasador în RFG (între anii 1986 şi 1990) încearcă să acrediteze ideea că el fusese o victimă a poliţiei politice. Recurgînd la stilul aluziv al conspirologilor, Dinu aminteşte la un moment dat de faptul că s-a aflat „sub o urmărire strictă din partea organelor atotputernicei Securităţi“ (p. 118).

Estompează, însă, cu „talent diplomatic“ sarcinile concrete pe care le-au avut „organele“ în cadrul ambasadelor. Nu aflăm mai nimic despre acea interdependenţă între sarcinile unor diplomaţi, primite şi executate în numele aparatului diplomatic şi cel al aparatului invizibil al Securităţii.

Semnificative pentru ocolirea acestui complex sunt două momente din timpul şederii lui Marcel Dinu în Germania federală, din 1989. Primul episod, ocolit cu grijă de către autor, se referă la Congresul Bisericii evanghelice din Berlinul Occidental, din vara lui 1989, cînd urma să se organizeze o dezbatere legată de situaţia social-politică din România, întitulată „Camera română din casa europeană“. La respectiva întîlnire urma să participe şi scriitoarea Herta Müller. Regimul de la Bucureşti a încercat atunci prin toate mijloacele să împiedice această întrunire, punîndu-şi în mişcare nu numai agenţii ci şi aparatul diplomatic.

​​

​​Marcel Dinu a adresat atunci o scrisoare organizatorilor (a se vedea textul în facsimil) în care afirmă că discuţia programată constituie o încercare inacceptabilă de amestec în treburile interne ale României, prin care se urmăreşte „o defăimare a ţării mele“.

​​În scrisoarea respectivă mai susţine că dezbaterea nu va contribui la o apropiere între România şi Germania. „O dovadă pentru asta este, participarea unei persoane [pe care n-o numeşte, dar care este Herta Müller], care ne este binecunoscută în urma unor poziţii evident ostile şi anti-româneşti.“ În consecinţă, Dinu a respins invitaţia de a participa la congres.

Organizatorii, însă, fuseseră şantajaţi şi din partea Bisericii evanghelice din România cu îngheţarea relaţiilor bilaterale şi cu refuzul de a participa la reuniunea de la Berlin, dacă nu se va contramanda dezbaterea amintită. În ultimă instanţă, Herta Müller nu a mai participat. Ar fi fost totuşi interesant să aflăm din memoriile lui Marcel Dinu cum a arătat raportul său către centrala din Bucureşti, în care a relatat despre acest „succes al politicii externe româneşti“ la care a contribuit şi el.

Într-o cuvîntare ţinută în toamna anului 2010, cînd a fost distinsă cu premiul pentru drepturile omului „Franz Werfel“, laureata Premiului Nobel pentru Literatură a descris acest incident inspirat din umbră şi de Securitate. (A se vedea aici şi un articol din Börsenblatt, din 1.11.2009; alte detalii au fost postate pe blogul revistei Halbjahresschrift aici şi difuzate de Europa liberă, pe data de 18. 1. 2011). Dovezile pentru implicarea Securităţii se cunosc din documentele păstrate în arhiva CNSAS.

Celălalt episod pe care Dinu nu-l ocoleşte în carte se referă la revoluţia contra regimului ceauşist din decembrie 1989. El vorbeşte despre încercarea unor demonstranţi de a pătrunde cu forţa în incinta ambasadei din Bonn şi la momentele tensionate şi dramatice de atunci, insinuînd că unii dintre manifestanţi ar fi avut arme albe şi de foc, avînd intenţia de a recurge la violenţă (pp. 146-147). Marcel Dinu uită, însă, să spună de unde ştie că, într-adevăr, unii dintre demonstranţi erau înarmaţi. Nu uită, în schimb, să afirme în acest context că cele mai neplăcute demonstraţii care s-au derulat în cursul mandatului său în faţa amabasadei „au fost cele ale iredentiştilor maghiari“ care pentru a atrage mai mulţi participanţi i-ar fi plătit pe aceştia cu sume între 30 şi 50 de mărci (p. 145).

*Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.

*

RFE, 4.7. 2012

Operaţiuni de intoxicare (3)

Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.

William Totok

04.07.2012

Volumul lui Constantin Gîrbea, „Diplomat şi ziarist“, este un amestec de amintiri personale, tributare stilului protocronismului păşunist, cernite totdeauna printr-o sită deasă, patriotică, şi articole alese din presa germană a vremii sau articole pe care el le-a publicat în revista securiştilor rezervişti „Vitralii“ şi mai ales în „Tribuna României“.

Această gazetă de propagandă externă a regimului a apărut după 1972 la Bucureşti şi era destinată, în exclusivitate, exilului românesc. Primul ei redactor şef era scriitorul protocronist Paul Anghel (1931-1995), iar din 1974 pînă-n 1990 era condusă de Petre Ghelmez (1932-2001). „Tribuna României“ succeda, de fapt, revista de şi mai tristă amintire „Glasul patriei“, înfiinţată, în 1955, în timpul stalinismului.

Sediul central al redacţiei s-a aflat la început în Berlinul de est, în capitala Germaniei comuniste, R.D.G. - DDR. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, şi accentuarea cursului de independenţă faţă de puterea hegemonială de la Moscova, s-a efectuat mutarea la Bucureşti. Printre colaboratorii revistei au fost multe nume sonore ale mişcărilor extremiste din perioada interbelică, interzise pînă-n 1964. Printre foştii deţinuţi politici care au intrat în simbria regimului s-au aflat şi Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica şi alţii.

Articolele publicate de Constantin Gîrbea în revista „Tribuna României“ erau semnate cu pseudonimul C. Severineanu.
În capitolul dedicat Germaniei, fostul diplomat se opreşte şi asupra momentului 1967, cînd România a stabilit relaţiile diplomatice cu R.F. Germania, „împotriva voinţei ţărilor socialiste“, calificîndu-l, drept un „eveniment major“. Prezentînd faptul în dimensiuni mărite faţă de realitatea istorică propriu zisă, Gîrbea susţine că „acest gest al României“, i-ar fi „deschis Germaniei calea spre unificare“.

Recurgînd la vechiul şi falsul clişeu al victimizării României de către străinătatea nerecunoscătoare, Gîrbea afirmă că episodul stabilirii relaţiilor diplomatice „este azi subestimat“ şi „de aceea trebuie să acţionăm pentru ca România şi rolul ei în procesul de unificare germană să nu fie dat uitării“. (Text reprodus şi pe coperta volumului!)

În numeroase pasaje, autorul aminteşte de legături cu unii ziarişti străini, uitînd însă să spună că avea sarcini concrete ca diplomat să ofere acestora anumite informaţii, dacă aceste informaţii erau reale sau contrafăcute, de unde proveneau aceste informaţii şi cum arătau rapoartele sale trimise la Bucureşti, în care relata despre operaţiunile în care fuseseră implicaţi jurnalişti.

​​În acest context, Gîrbea aminteşte laconic de ziaristul vest-german, Dagobert Lindlau căruia i-ar fi facilitat o întîlnire cu Nicolae Ceauşescu în toamna anului 1989. Gîrbea nu suflă un cuvînt despre faptul că Lindlau devenise un pion al manipulării opiniei publice vest-germane, fără să-şi dea seama că sforile erau trase de către departamentul „D“ (dezinformare) al Securităţii.

Într-un reportaj difuzat de televiziunea publică germană (ARD), la sfîrşitul anului 1988, Dagobert Lindlau a încercat să convingă opinia publică germană că programul regimului ceauşist de „sistematizare“ a localităţilor nu a fost nimic altceva decît o

​​gogoaşă propagandistică pusă în circulaţie de adversari exilaţi ai dictatorului de la Bucureşti, transformaţi în aparate involuntare ale serviciilor secrete occidentale. La vremea respectivă, atitudinea, chipurile, obiectivă a lui Lindlau fusese apreciată inclusiv de către Nicolae Ceauşescu, precum se putea citi într-un interviu acordat ziarului „Die Welt“ de şeful de partid şi de stat român („Ceauşescu: Es gibt keine Schablone für den Sozialismus“ – „Ceauşescu: Nu există un şablon pentru socialism“ - 30 decembrie 1988).

Presa germană a respins în unanimitate controversatul reportaj al lui Dagobert Lindlau, în care acesta a prezentat ca dovadă - pentru ceea ce el considera o politică de dezinformare a opiniei publice - comuna bănăţeană Gottlob. Despre această comună, o agenţie de presă afirmase, dintr-o greşeală, că urmează să fie dezafectată. În realitate, era vorba despre satul învecinat, Vizejdia, despre care în ziarul „Scînteia“ (din 10 august 1988) se putea citi, negru pe alb, că urmează să dispară. Lindlau a respins orice rectificare şi a refuzat să participe la o discuţie cu membrii Comitetului pentru drepturile omului din România din cadrul Fundaţiei „Heinrich Böll“. Într-o scrisoare, din 16 februarie 1989, semnată de directorul fundaţiei, Lukas Beckmann, i se reproşează lui Lindlau faptul că s-a lăsat transformat de către regimul ceauşist într-un instrument de legitimare a politicii dictatorului român în străinătate.

Ambasadorul Marcel Dinu  a fost invitat să participe alături de  Lindlau la o dezbatere privind proiectele de distrugere prin sistematizare a localităţilor din România. Lindlau şi Dinu nu au acceptat această invitaţie.

În semn de recunoştinţă pentru serviciile de cosmetizare a imaginii internaţionale degradate a dictatorului, Ceauşescu personal a acceptat în preajma ultimului congres PCR din anul 1989 să-i acorde lui Dagobert Lindlau un interviu în exclusivitate, interviu despre care vorbeşte şi Constantin Gîrbea (p. 24).

Pe ocolite, fostul diplomat mai vorbeşte în cartea sa şi despre Herta Müller şi directorul Casei Literaturii din Berlin, Ernest Wichner, neputîndu-şi ascunde frustrarea că scriitoarea a refuzat să-i acorde un interviu (pp. 220-222). Şi mai ciudat este articolul-portret(?) dedicat autorului originar din România, Hans Bergel, distins cu ordinul „Meritul cultural“ (pp. 223-224). Faptul că Bergel fusese o victimă a justiţiei staliniste şi, după emigrare, un obiectiv permanent al Securităţii, nu este menţionat nici măcar printre rînduri. În schimb, revine asupra unei idei repetate excesiv: „În lumea de azi nu trebuie să se uite că România a fost prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG. Fără aceste noi posibilităţi pentru un dialog oficial cu RDG, procesul de unificare de acum 20 de ani nu ar fi fost posibil.“ (p. 224)

* Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.

---

Entlarvung - demascare

July 24, 2012, 8:24 am

≫ Next: Entlarvung 2 - demascare 2

≪ Previous: Operaţiuni de intoxicare

$

0

0

Aktualisiert (umbenannt, vormals "Marga") - actualizat (fisierul "Marga" redenumit), 16.8.2011, 22:12 h - Ana Novac   

Aktualisiert - actualizat, 8.7. 2012: Securitate-Offiziere im OV "Muzicologul"

[20. Januar 1971. Die Securitate schlägt die öffentliche Entlarvung von William Totok als "feindliches Element" vor]

[20 ianuarie 1971. Securitatea propune demascarea publică a lui William Totok cu scopul de a extinde "eficacitatea educativă" a acestei măsuri asupra participanţilor]

UNITATEA MILITARĂ Nr. 02565 CLUJ                                       

STRICT SECRET[1]

SERVICIULDE CONTRAINFORMAŢII                                        

Ex-nr.___

Data: 20 ianuarie 1971.

RAPORT

Serviciul de contrainformaţii al Armatei a 3-a, la data de 12.01.1971, a primit de la Inspectoratul de securitate al Judeţului TIMIŞ, mapa de lucru nr. 306 „MUZICOLOGUL" privind pe numitul TOTOK WILLIAM identificat ca autor al unui număr de două scrisori anonime cu conţinut duşmănos, adresate postului de radio „EUROPA LIBERĂ".

Din materialele existente în mapa de lucru rezultă că sus-numitul, sub influenţa posturilor de radio occidentale, în perioada octombrie 1969 - ianuarie 1970, a expediat unele scrisori adresate lui CORNEL CHIRIAC, crainic la „EUROPA LIBERĂ"în conţinutul cărora comentează în mod duşmănos situaţia tineretului din patria noastră, condiţiile de studiu din şcolile noastre, aduce calomnii la adresa conducerii de partid şi a organeleor de stat, amintind în final de o revoltă, astfel:[2]

"De ce nu există la noi o libertate democratică, cu toate că locuim într-un stat al demosului; Toate ziarele sînt pline de fraze demagogice, fără nici o importanţă practică... Despre posibilităţile de existenţă în şcoli să nu mai vorbim. Liceul – cimitir, în care eşti îngropat de viu. Mii de tineri îşi trăiesc existenţa pe băncile liceelor şi universităţilor pentru a ajunge după aceea şomeri.

Ştiu şi exemple despre faptele inumane ale miliţiei populare, care nu este altceva decît ce a fost jandarmeria în trecut. Este o instituţie care susţine clica care are puterea în stat (scrie bancuri de defăimare la adresa organelor de miliţie). Dar ăştia  nu-şi dau seama că le strică la tinerii din ROMÂNIA tinereţea? Unde le este simţul răspunderii? Cînd o să se trezească la realitate o să fie prea tîrziu.

Le dau sfaturi marionetelor marxiste, să aculte răspunsul la scrisori la "METRONOM". Aici îşi pot da seama că întregul tineret din ţară este împotriva clicii dominante.

Le dau sfaturi la atotputernicii, dictatori să asculte şi ei "Street fightingmen"[3] (bărbaţi luptători de stradă), că într-o zi noi vom fi bărbaţi luptători pe străzi, atunci va fi la noi "Revoluţion"[4] cum spune BEATLES".

Scrisorile le încheie cu unele preferinţe muzicale pe care le solicită să-i fie transmise şi că ar fi posibil ca peste un an să fie şi el la München student.

Numitul TOTOK WILLIAM este născut la data de 21 aprilie 1951, în comuna Comloşul Mare, fiul lui MIHAI şi ANA, absovent al liceului din Sînnicolaul Mare, membru UTC, în prezent militar în termen la  U.M. Nr. 01354 BAIA MARE.

Părinţii sînt de profesie funcţionari, neîncadraţi politic, necunoscuţi de organele de securitate.

Are un unchi în R.F.G. – TOTOK WILLIAM[5]– doctor în filosofie şi director al bibliotecii de stat – HANOVRA – cunoscut în raporturi culturale cu Universitatea din IAŞI, BUCUREŞTI şi TIMIŞOARA.

TOTOK WILLIAM este apreciat ca un tînăr foarte inteligent, respectuos, cu bogate cunoştinţe de cultură generală, în deosebi istorie şi literatură universală. Are înclinaţii poetice fiindu-i publicate unele compoziţii proprii în 1970, în „Neue Literatur".

În unitate a fost semnalat că are rude în R.F.G. şi este corespondent la diferite publicaţii de limbă germană în TIMIŞOARA.

A fost identificat ca autor în cadrul mapei de lucru la data de 28.08.1970, în urma expertizei grafologice, avînd ca document probator „Raport de constatare tehnico-ştiinţifică" nr. 5239/3.

Inspectoratul de securitate al Judeţului TIMIŞ, fără a porni urmărirea penală (pentru infracţiunea de „propagandă împotriva orînduirii socialiste" prev. şi ped. de art. 166 alin 2.) i-a luat o declaraţie sumară, în care cel în cauză recunoaşte că a corespondat cu crainicul CORNEL CHIRIAC de la emisiunea „METRONOM" a postului de radio „EUROPA LIBERĂ", recunoscînd o parte din afirmaţiile duşmănoase făcute, precizînd că le-a făcut în scopul de a obţine melodiile solicitate. A mai declarat că şi-a dat seama de comentariile lui CORNEL CHIRIAC sînt lipsite de adevăr, dar că arfi fost „orbit" de pasiunea după muzică „Pop".

Avînd în vedere că numitul TOTOK WILLIAM este tînăr, a avut o comportare anterioară corespunzătoare şi poate fi influenţat pozitiv, propunem să nu fie trimis în justiţie, ci demascat în cadrul organizaţiei U.T.C. din U.M. Nr. 01354 BAIA MARE, unde mai sînt şi alţi militari cu intenţii de evaziune.

Măsura demascării va avea mai mare eficacitate educativă atît pentru sold. TOTOK WILLIAM cît şi pentru ceilalţi militari.

ŞEFUL SERVICIULUI

Colonel,

(ss) A. NERIŞANU

2 ex.

St. Gh.

ACNSAS, I 210845, vol. 1, ff. 8-10

---

[1] Notă dactilografiată.

[2] Menţiune manuscrisă pe margine a unui ofiţer de Securitate: "Tov. Nerişanu. Mapa de lucru a fost primită de [cuvînt ilizibil] pe 12.01.1971. La data de 19.01.1971 lt. Col.Oprea ordonă transformarea mapei în dosar de urmărire informativă şi fixează unele măsuri bune care însă nu sînt executate. După 3 zile înaintaţi dosarul  la direcţie cu propunerea de a fi demascat, fără a cunoaşte poziţia lui din unitate. Vă rog să vă puneţi de acord cu măsurile. (ss) [indescifrabil].

[3]Este vorba despre cîntecul grupului Rolling Stones, "Street Fighting Man" de pe albumul Beggars Banquet din 1968. "Street Fighting Man" devenise cîntecul emblematic pentru participanţii la revolta anti-autoritară a tineretului şi studenţilor din 1968 din vest şi est.

[4] Este vorba despre cîntecul compus de John Lennon "Revolution", publicat de grupul Beatles în 1968 pe un dublu LP cunoscut sub denumirea The White Album. Albumul mai cuprindea şi cîntecele celebre ca "Back in the USSR", "Ob-La-Di, Ob-La-Da", "While My Guitar Gently Weeps", "Happiness Is a Warm Gun" sau "Helter Skelter".

[5]Corect: Wilhelm. 

***

Entlarvung 2 - demascare 2

September 7, 2012, 8:12 am

≫ Next: Bewältigung, Gedächtnis, Authentizität

≪ Previous: Entlarvung - demascare

$

0

0

[16. März 1971. Von der Securitate vorbereiteter Text, der während der öffentlichen Entlarvungssitzung von William Totok von einem Offizier der Militäreinheit UM 01356 aus Baia Mare vorgelesen wurde. Bei dieser Gelegenheit erfolgte auch der Ausschluss aus dem VKJ - UTC]

[16 martie 1971. Alocuţiune pregătită de C.I. (Securitate) cu prilejul demascării şi excluderii lui William Totok din U.T.C. Textul a fost citit în faţa UM 01356 din Baia Mare de către un ofiţer]

Tovarăşi[1],

Militarii unităţii noastre sînt mîndri că fac parte din puternicul detaşament al tinerei generaţii a patriei noastre, care aşa cum sublinia tov. N. Ceauşescu la Congresul al IX-lea al U.T.C. "împreună cu întregul popor n-a precupeţit şi nu precupeţeşte nimic pentru traducerea în viaţă a măreţului program elaborat de P.C.R."

Partidul nostru, întreaga societate manifestă o deosebită preocupare faţă de formarea şi educarea tinerei generaţii în spiritul înaltelor idealuri ale socialismului şi comunismului, ale dreptăţii şi egalităţii sociale, ale eticii noii noastre orînduiri. Un loc de seamă în activitatea desfăşurată în acest sens ocupă însuşirea de către tineretul nostru a concepţiei celei mai înaintate despre lume şi viaţă.-

Tineretul patriei noastre creşte în spiritul dragostei faţă de patrie, de partid şi popor, în spiritul principiilor internaţionalismului socialist, al solidarităţii cu tineretul din ţările socialiste, cu tineretul din ţările care se ridică pentru scuturarea jugului dominaţiei străine, pentru independenţă naţională cu mase largi de tineri înaintaţi din toate ţările lumii.-

Rezultatele obţinute de către întregul popor condus de partid pentru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate confirmă şi eforturile tineretului din ţara noastră pentru a înfăptui politica partidului ca pe propria sa politică. Edificatoare sînt în acest sens cuvîntările tinerilor participanţi la cel de-al IX-lea Congres U.T.C., exprimîndu-şi în unanimitate dorinţa de a nu precupeţi nici un efort pentru dezvoltarea şi prosperarea României socialiste.-

Este un merit al conducerii partidului nostru pentru efortul făcut în scopul educării tinerei generaţii, asigurînd tuturor condiţiile necesare afirmării şi dezvoltării ei. Sîntem convinşi de faptul că activitatea de educaţie comunistă a tineretului are un caracter complex şi de mare răspundere, la desfăşurarea ei trebuind să-şi aducă aportul şcoala, organismele de informare în masă, presa, radioul, televiziunea, toate instituţiile cultural-artistice şi în mod deosebit organizaţia revoluţionară a tineretului - U.T.C.

Când toate aceste elemente reuşesc să cuprindă în sfera lor de activitate întreaga masă a tineretului, se resimte din plin influenţa educării asupra acestora. Viaţa a dovedit cu prisosinţă că într-un colectiv sănătos, puternic şi opinia faţă de unele neajunsuri este de aceiaşi natură.

Educaţia comunistă a tineretului presupune şi lupta împotriva concepţiilor mistice, retrograde a oricărei influenţe străine ideologiei şi moralei noastre, a oricăror reziduuri aparţinînd fostelor clase exploatatoare.

Tovarăşi,

Complexitatea vieţii moderne, problemele mari pe care le ridică secolul nostru în care omenirea se află împărţită în două sisteme sociale diferite, constituie un complicat cadru de influienţe în mijlocul cărora generaţia tînără trebuie să se manifeste şi să se afirme. Desigur că influienţele nocive, dăunătoare, de tot felul, mai ales din afară, care tind să vicieze personalitatea juvenilă, trebuie să li se interpună acţiunea factorilor meniţi să mobilizeze şi să direcţioneze energia şi entuziasmul tineresc, spre scopurile ce le urmăreşte societatea, trebuie să acţioneze de aşa manieră ca tinerii să înţeleagă măreţia sarcinilor ce le revin – aceea de a se face purtătorii tradiţiilor înaintate ale unui popor care este făuritorul unor înalte valori materiale şi spirituale.

Este evident că în actuala etapă de dezvoltare a societăţii noastre socialiste, manifestările antisociale au un cîmp tot mai redus. Cu toate acestea, pot apare uneori anumite fenomene şi manifestări negative, chiar din partea unor tineri. De aceea, şcoala, familia, organizaţiile de tineret nu trebuie să stea pasivi sau să minimalizeze astfel de tendinţe dăunătoare, care neprevenite la timp, pot conduce spre acţiuni duşmănoase infracţionale. Aceasta pentru că se mai întîlnesc anumiţi tineri nematurizaţi încă intelectual şi politic, care datorită unor influienţe externe, a carenţelor pe care le au în educaţia moral-politică, au unor medii familiale sau anturaje vicioase, a unor tendinţe de trîndăveală şi parazitism, de snobism şi cosmopolitism, se dedau la fapte ce contrastează izbitor cu actele de conduită şi comportament civic conforme cu morala şi etica comunistă în care se încadrează majoritatea covîrşitoare a tineretului nostru.

Faptele reprobabile ale unuia dintre aceştia, care astăzi se găseşte în mijlocul nostru, le vom pune în discuţie urmând să vă formaţi o opinie faţă de o astfel de faptă, opinie pe care am vrea-o necruţătoare faţă de tot ce se dovedeşte periculos şi perimat, astfel ca cel în cauză şi alţii predispuşi la asemenea fapte să tragă concluziile ce se impun.

Aceasta va trebui, în acelaşi timp, să constituie mai mult decît o aluzie şi pentru cei din jurul lui şi pentru organizaţia de tineret din care a făcut parte, care se face vinovată într-o oarecare măsură de faptele săvîrşite de cel asupra căruia trebuia să se răsfrîngă mai eficient acţiunea de cunoaştere, supraveghere şi educaţie.

Se ştie că în ultimul timp a fost înregistrată o intensificare a emisiunilor destinate de postul de radio "Europa Liberă" influienţării duşmănoase a tineretului nostru prin diferite programe şi mai ales prin emisunea "Metronom" susţinută de fugarul trădător de patrie, CORNEL CHIRIAC, prin care se încearcă instigarea ascultătorilor la acte potrivnice politicii partidului şi guvernului nostru.

Din păcate, această emisiune ostilă socialismului, intitulată "Metronom" a găsit ecou şi în rîndul unor tineri printre care este şi utecistul TOTOK WILIAM din unitatea noastră.

Cu acest prilej, cred că ar fi util să spun cîteva cuvinte despre acest Cornel Chiriac de care s-a lăsat sedus şi influenţat cu atîta uşurinţă Totok W.

El face parte din categoria de profesionişti ai trădării care şi-au vîndut patria şi demnitatea pentru un pumn de arginţi, fugari şi trădători pe care nimic nu-i leagă de pămînturile natale, oameni care-şi reneagă propriul lor popor. Ei cunosc doar meseria de a calomnia, fără cel mai elementar respect faţă de adevăr. Aceşti indivizi constituie ceea ce societatea în care au trăit a respins ca nefiindu-i organic, o adunătură de rataţi şi aventurieri care au naufragiat în mlaştina trădării de patrie. Tot ceea ce se gîndeşte şi se înfăptuieşte în România socialistă este răstălmăcit, denaturat, calomniat de această adunătură în slujba forţelor reacţiunii. Efortul permanent întreprins în ţara noastră pentru înlăturarea imperfecţiunilor şi a unor dificultăţi este răstălmăcit cu o grosolănie fără margini. Acesta este Cornel Chiriac, ce cu atîta dărnicie împarte muzică ascultătorilor, timp în care îi otrăveşte cu o propagandă duşmănoasă împotriva orînduirii noastre sociale şi de stat.

Iar acum supunem părerii şi dezbaterii colective – cunoscînd adevărul despre "Europa Liberă", unele din faptele săvîrşite de utecistul TOTOK WILIAM în perioada premergătoare încorporării.

Fiind elev în ultima clasă de liceu s-a desprins împreună cu un grup de colegi formîndu-şi un anturaj cu influienţe şi manifestări străine educaţiei cetăţenilor patriei noastre. Astfel, după cercetările efectuate şi probele existente, Totok W. a fost identificat ca autor a unui număr de trei scrisori anonime cu conţinut duşmănos adresate postului de radio "Europa Liberă". Rezultă că acesta sub influienţa postului de radio amintit a expediat scrisorile adresate lui Cornel Chiriac, în conţinutul cărora comentează în mod duşmănos situaţia tineretului din patria noastră, condiţiile de studiu din şcolile noastre, aducînd calomnii la adresa conducerii de partid şi de stat. În finalul uneia din scrisorile care au fost expediate la acest post de radio arată: "De ce nu există la noi o libertate democratică, cu toate că locuim într-un stat al demosului? Toate ziarele sînt pline de fraze demagogice fără nici o importanţă practică... Despre posibilităţile de existenţă în şcoli să nu mai vorbim. Liceul - cimitir în care eşti îngropat de viu. Mii de tineri îşi trăiesc existenţa pe băncile liceelor şi universităţilor pentru a ajunge după aceea şomeri. Ştiu exemple şi despre faptele inumane ale miliţiei populare, care nu este altceva decît ce a fost jandarmeria în trecut."

În continuare afirmă despre organele de miliţie că "le strică la tinerii din România tinereţea, iar cînd se vor trezi la realitate va fi prea tîrziu."

Pe conducătorii de partid şi de stat îi numeşte "marionete marxiste"şi îi sfătuieşte să asculte emisiunile acestui post pentru a-şi da seama că întregul tineret este împotriva lor. În continuare arată că "într-o zi tineretul va ieşi pe străzi şi va fi şi la noi "Revolution", aşa cum spune "The Beatles".-

Parte din aceste afirmaţii au fost recunoscute de Totok W. în declaraţia pe care a dat-o. Tot de aici rezultă că el cunoştea latura nocivă a acestei emisiuni care nu dă muzică celui ce o solicită pînă cînd nu adresează cuvinte defăimătoare la adresa poporului şi statului nostru.

Dorim să arătăm în continuare că tinerii sînt atraşi în special de latura muzicală a emisiunii "Metronom"şi dacă lucrurile s-ar limita la aceasta nu s-ar ajunge la consecinţe grave. Însă şi în cazul de faţă s-a confirmat un adevăr, şi anume că emisiunea aceasta are cu totul altă menire decît educaţia muzicală a ascultătorilor. Cred că este necesar să arătăm cîteva cuvinte despre exponenţii şi zeloşii prozeliţi ai acelei nuanţe declasate ale muzicii "pop.", pe care TOTOK WILIAM i-a idolatrizat şi de dragul de a-i auzi producîndu-se a ajuns cu atîta uşurinţă la calomnii şi la minciuni. Presa noastră a publicat unele articole cu privire la aceştia./Scînteia din 30 august şi 5 septembrie 1970/, descriind un pretins festival de muzică "pop." ce a avut loc pe o insulă din M. Britanie, insulă care a devenit de nerecunoscut, căpătînd un aspect dezolant numai după trei zile de aşa zis "festival". O mulţime pestriţă de "hippyes"[2], între care mişunau anarhişti şi narcomani, au lăsat în urma lor o dezordine care cu greu poate fi descrisă. Potrivit relatărilor presei în timpul festivalului au avut loc bătăi între tabere rivale, asalturi asupra unor magazine alimentare şi alte asemenea fapte. Totul a fost înecat în torentul de vulgaritate care şi-a pus pecetea pe această reuniune pretins culturală. În final, poliţia britanică a efectuat din rîndul participanţilor 73 de arestări pentru folosirea de stupefiante, furturi, bătăi şi alte acte imorale, ceea ce a determinat ziarul "Times" să ceară măsuri împotriva "periculoasei poluări a mediului cultural" de către aceste bande.

În cazul acestei emisiuni muzica joacă doar rolul de momeală, pentru a atrage, căci în realitate se urmăreşte orientarea unor tineri împotriva politicii partidului şi statului nostru. Cum ar putea fi explicat altfel faptul că melodiile transmise sunt prezentate alternativ cu o serie de calomnii la adresa regimului nostru socialist? Metoda este deosebit de perfidă, căci în felul acesta tinerii care audiază aceste emisiuni, vrînd nevrînd iau contact cu toate calomniile şi defăimările care se debitează împotriva orînduirii noastre, contaminîndu-i cu concepţii şi credinţe false şi derutîndu-le optica veridică a realităţii din ţara noastră, tocmai ceea ce de altfel urmăreşte emisiunea de mai sus. Ascultători şi apoi victime ale caracterului nociv al acestei emisiuni cad acei tineri care nu cunosc întru totul evenimentele interne şi internaţionale, principiile politicii interne şi externe ale partidului şi statului, tineri cu carenţe în educaţie, lipsiţi de mîndrie patriotică, scăpaţi de sub controlul părinţilor, al şcolii şi a altor factori care trebuie să concure la educarea şi formarea lor pentru viaţă, tineri la care nu li s-a format îndeajuns spiritul de discernămînt şi selecţie al valorilor, într-un cuvînt, tineri nematurizaţi din punct de vedere politic şi ideologic.

Cît priveşte activitatea postului de radio "Europa Liberă", care transmite zilnic cîte 19 ore de emisiuni de propagandă împotriva ţărilor socialiste, se impune subliniat faptul că în ultimul timp opinia publică din R.F.G. – unde este situat acest post – oamenii muncii realişti, precum şi o serie de publicaţii occidentale ca: "Paris Match", "Daily Mirror", "L'Expres", "Stern"şi altele pun în evidenţă tot mai insistent anacronismul profund pe care îl reprezintă acest post de radio care prin emisiunile sale aduce prejudicii destinderii şi păcii în Europa, caută să provoace animozităţi, să învenineze atmosfera îndreptată. Iată de ce se înmulţesc vocile care cer să se pună capăt activităţii lui, activităţi care constituie reziduri nocive ale războiului rece, fiind în totală contradicţie cu evoluţia vieţii internaţionale, cu interesele păcii şi înţelegerii între popoare. De altfel, însăşi cancelarul Willi [3] Brandt, califică ca fiind absurdă existenţa acestui post la 25 de ani de la sfîrşitul războiului./revista "Stern" nr. 33/70/.

Ţinând cont de aceste aprecieri realiste care condamnă activitatea postului de radio amintit, ni se par cu atît mai absurde acele voci, chiar dacă-s izolate, care cu sau fără intenţie susţin şi apreciază emisiunile lui ori furnizează pretexte, aşa cum s-a întîmplat în cazul pe care-l discutăm astăzi. Aceasta cu atît mai mult cu cît asemenea fapte provin din partea unor tineri care n-au nimic de cîştigat în urma unor astfel de atitudini.

Aprecierile elogioase la adresa poporului român exprimate de şefi de state şi guverne şi alţi oameni politici, de personalităţi marcante ale vieţii ştiinţifice internaţionale şi de toţi oamenii de bună credinţă care ne cunosc ţara, precum şi relatările presei de pe toate continentele, stau mărturie ale înaltei consideraţii de care se bucură România socialistă pe arena mondială. La temelia acestei consideraţii se află opera de construcţie partită şi realizările poporului român, consecvenţa politicii sale de pace şi cooperare, prestigiul personal al conducătorilor noştri de partid şi de stat ca urmare a vastei şi prodigioasei lor activităţi consacrate idealurilor de pace şi progres ale României.

În aceste condiţii, fără îndoială că născocirile calomnioase ale celor de la Europa Liberă şi implicit ale celor care într-un fel sau altul li se alătură, nu pot ştirbi prestigiul şi autoritatea de care se bucură ţara noastră în întreaga lume. Aceasta nu însemnă însă că trebuie diminuată vina şi răspunderea celor care îndrăznesc să blameze ţara. Tocmai de aceea, faptele pe care le discutăm astăzi, aici, trebuie să atragă oprobiul tuturor.

Revenind la cazul nostru am dori ca în continuare să subliniem cu tărie faptul că manifestările şi preocupările de genul celor săvîrşite de TOTOK WILIAM pot lua la un moment dat forme periculoase, pot evolua spre infracţiuni cu urmări deosebit de grave pentru cei care voit sau din nechibzuinţă, ori uşurinţă nu-şi controlează acţiunile şi conduita. Este de asemenea necesar să subliniem şi cu acest prilej faptul că legile ţării noastre pedepsesc aspru pe toţi cei care într-o formă sau alta îndrăznesc să atenteze la bazele orînduirii noastre, să denigreze sau să conturbe munca paşnică a poporului român.

În cazul pe care-l dicutăm H.C.M. 957/66 cu amendamentele aduse în martie anul trecut, precum şi ordinul M.F.A. nr. M-26/1970, interzic orice legătură cu posturile de radio şi televiziune străină, sau cu organe de presă din străinătate care desfăşoară activitate de defăimare sau contrare intereselor statului român, în cadrul cărora postul de radio Europa Liberă este expres nominalizat tocmai pentru că se cunoaşte activitatea sa împotriva României, prevăzându-se pedepse penale pentru cei care în urma unor astfel de legături aduc atingere securităţii statului nostru. Nu mult a trebuit ca şi în cazul de faţă să fim nevoiţi să recurgem la aplicarea legii penale. S-a intervenit însă la timp şi lucrurile nu au evoluat spre un deznodămînt mai grav.

Tovarăşi!

Organele competente care au analizat cazul au apreciat ca utilă în cazul de faţă măsura preventiv educativă de punere în discuţie publică a faptelor săvîrşite de TOTOK WILIAM. Utilitatea acestei măsuri rezidă în faptul că forţa coercitivă a colectivului este în stare să direcţioneze conduita oamenilor mai ales în condiţiile cînd societatea noastră este interesată să sprijine pe fiecare individ pentru a se integra deplin în cadrul ei. În acest context măsura care este luată pentru cel în cauză apare ca o formă preventivă de manifestare colectivă a spiritului de întrajutorare în faţa primejdiei la care el s-a expus cu atîta nechibzuinţă. Pe de altă parte această măsură reflectă procesul de lărgire a democraţiei noastre socialiste şi participarea tot mai largă a maselor la îndeplinirea unor sarcini obşteşti de influenţare şi educare, subliniază faptul că în actuala etapă de dezvoltare a statului nostru cînd întregul popor este unit în jurul partidului şi statului iar nivelul conştiinţei socialiste a cetăţenilor a atins un înalt grad de dezvoltare - orice faptă sau idei deplasate ce contravin legilor şi regulilor de convieţuire socială sînt sortite de la bun început eşecului.

Bazat pe aceste considerente, socotim că măsura luată va constitui pentru cel în cauză – sau pentru alţii predispuşi la fapte similare, prilej de serioase reflecţii privind conduita lor viitoare, şi tot astfel vor avea de tras învăţăminte părinţii, educatorii, iar în cazul nostru şi comandanţii lor.

Tovarăşului TOTOK nu-i rămîne decît să muncească cu dragoste şi pasiune ori unde s-ar găsi, să fie convins că numai muncind îşi va putea fi visurile realizate, să studieze în permanenţă documentele noastre de partid şi de stat din care va cunoaşte mai bine eforturile făcute pentru ca într-adevăr să avem o ţară care să se numere printre ţările cu economia cea mai înfloritoare din lume.

În încheiere, am dori să vă exprimaţi opinia faţă de faptele puse în discuţie, opinie care va trebui să ne formeze la toţi convingerea că astfel de cazuri nu se vor mai întîlni în rîndurile d-voastră.

ACNSAS, I 210845, vol. 1, ff. 67-74

---

[1] Notă dactilografiată. Text reprodus întocmai, fără corecturi gramaticale sau stilistice.

[2] Mişcarea hippie a fost în anii 1960 expresia revoltei tinerilor occidentali contra societăţii de consum şi a războiului din Vietnam. În esenţă a fost o mişcare nonconformistă, pacifistă, culturală, politică şi de protest care s-a resimţit şi în Europa răsăriteană, unde fusese însă suprimată sistematic de către autorităţile comuniste. 

[3]  Corect: Willy. 

Bewältigung, Gedächtnis, Authentizität

September 25, 2012, 10:57 am

≫ Next: Parteidichter – Poeţi de partid

≪ Previous: Entlarvung 2 - demascare 2

$

0

0

Diese Seite aktualisiert, 6.1. 2013, 18:50 h 

In der: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, 24. Jg., Heft 1-2, 2012

ISSN: 0939-3420 

Thema: Bewältigung, Gedächtnis, Authentizität

Aus dem Inhalt: 

Michaela Nowotnick: „95 Jahre Haft“.
Kronstädter Schriftstellerprozess 1959: Darstellungsformen und Deutungsmuster der Aufarbeitung 

William Totok: Empathie für alle Opfer. Eginald Schlattner, ein Leben in Zeiten diktatorischer Herrschaft

Stefano Bottoni: „Freundschaftliche Zusammenarbeit“. Die Beziehungen der Staatssicherheitsdienste Ungarns und Rumäniens 1945 bis 1982

Björn Opfer-Klinger: Die turbulenten Anfangsjahre Albaniens. Ein ungewollter Staat wird 100 Jahre alt 

Boris Blahak: Hanuš Kuffners Propagandaschrift ,Náš stát a světový mír‘ (1918) in der völkisch-deutschnationalen Rezeption der 1920er und 1930er Jahre

Joachim Kuropka: 'Geschichte von unten' bringt neue Erkenntnisse – auch in Polen

Johann Böhm: Wie erklärt sich der Machtanspruch der Serben auf Kosovo?

Karl-Heinz Gräfe: Die völkisch-faschistische und extrem nationalistische Rechte Russlands

Elena-Irina Macovei: Ein Analysemodell für eine Soziologie des Internets. Dargestellt am Beispiel des Internetforums der rumänischen Tageszeitung „Adevărul”

Ernest Wichner: „Der Ausdruck, den wir den Dingen geben“

Johann Lippet: „Wir werden wie im Märchen sterben“. Streiflichter zur Temeswarer Literaturszene: die „Aktionsgruppe Banat (1972-1975) und der „Adam Müller-Guttenbrunn“ Literaturkreis in der Zeitspanne 1977-1984 

Joachim Wittstock: Nächstes Jahr in Jerusalem. Ein Reisebericht

Georg Trakl, Viorel Mureşan: Gedichte

Klaus Popa, Johann Böhm: Gestörtes Geschichts- und Kulturverständnis. Zu: „Das Südostdeutsche Kulturwerk und die Südostdeutschen Vierteljahresblätter. Rückschau und Bilanz“ von Johann Adam Stupp

Textprobe 1: 


„Freundschaftliche Zusammenarbeit“:
Die Beziehungen der Staatssicherheitsdienste Ungarns und Rumäniens 1945 bis 1982 

Von Stefano Bottoni

Die internationalen Rahmenbedingungen

Die vorliegende Studie rekonstruiert einen wichtigen Aspekt der ungarisch-rumänischen Beziehungen: die Zusammenarbeit auf dem Gebiet der inneren Angelegenheiten und der Staatssicherheitsdienste.  Die Ausgestaltung dieser Zusammenarbeit hing über Jahrzehnte hinweg wesentlich vom Einfluss der Sowjetunion ab, die sich nicht nur als Verbündete der beiden sozialistischen Staaten verstand, sondern ihnen gegenüber auch eine gewisse Vorherrschaft beanspruchte. Bekanntlich führte die Entstehung des sowjetisch dominierten Ostblocks nach dem Zweiten Weltkrieg zu einer engeren Zusammenarbeit auch der Staatssicherheitsdienste dieser Länder. Einige von ihnen hatten es jedoch seit 1918, also auch zu Friedenszeiten, als lebenswichtige Aufgabe betrachtet, gegeneinander Abwehr- und Aufklärungsarbeit zu betreiben. Diese Vorgeschichte ging beispielsweise der späteren Zusammenarbeit der ungarischen und rumänischen sowie der ungarischen und tschechoslowakischen Geheimdienste voraus.

Wenn man untersucht, wie der ungarische Staatssozialismus die Minderheitenfrage handhabte, kann man dies in einem breiteren Rahmen tun, der über den engen Ausschnitt der Beziehungen auf bilateraler Partei- und Staatsebene hinausgeht: Eine genauere Kenntnis der Beziehungen zwischen den Sicherheitsbehörden (dazu zählen neben den Staatssicherheitsdiensten beispielsweise auch Polizei, Armee und Grenzwachen) sozialistischer Staaten verhilft dazu, das Verhältnis der ungarischen Volksrepublik zu den außerhalb der Staatsgrenzen lebenden Ungarn besser zu verstehen. Neueste internationale Forschungen verweisen für Polen, die Tschechoslowakei, Rumänien und Bulgarien auf eine überraschende Kontinuität im Umgang mit der Minderheitenfrage. Diese Kontinuität erstreckt sich von der oftmals rechtsorientierten nationalistischen Politik seit den 1920er-Jahren bis zu der offiziell internationalistischen Politik nach 1945. Letztere war in der Praxis jedoch häufig an einer Politik der nationalen Interessen ausgerichtet. Darüber hinaus wies sie oft, versteckt oder offen, deutschfeindliche, antisemitische oder auch ungarn-feindliche Charakteristika auf.  All das überrascht nicht, wenn man von der Annahme ausgeht, dass die sozialistische Staatengemeinschaft nach Stalins Tod 1953 grundsätzlich aus Nationalstaaten bestand, die zunehmend ihre eigenen politischen und wirtschaftlichen Interessen verfolgten und bemüht waren, den der Sowjetunion abgerungenen Hand-lungsspielraum maximal zu nutzen.

In welchem formalen und informellen Rahmen arbeiteten die Staatssicherheitsdienste der Region zusammen, und inwieweit war die Kooperation erfolgreich und reibungslos?

(...)

(Weiter in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

Bestellungen sind an den AGK-Verlag, Franzstr. 27, D-49413 Dinklage, Tel. 04443/91212; Fax: 04443/91213; oder an jede Buchhandlung zu richten.

***

Textprobe 2: 


Nächstes Jahr in Jerusalem
Ein Reisebericht

Von Joachim Wittstock

(...)

Jerusalem

Damit sind wir aber auch schon mitten in unserem Auftritt in der Stadt auf den Bergen. Die Worte des Psalmisten „Unsere Füße stehen in deinen Toren, Jerusalem“ verstanden wir so, möglichst oft in die Innenstadt zu gelangen, bald durch das Jaffator, dann wieder durch das Kettentor oder das Damaskustor.

Bei unseren Gängen durch die einzelnen Viertel wurden wir bisweilen an den Psalm-Wunsch erinnert: „Es möge Friede sein in deinen Mauern und Glück in deinen Palästen!“ Marc hatte uns vor Tagen ein Gebetbuch mit deutschen Übersetzungen des hebräischen Textes gegeben, und der dortige Wortlaut des Psalms verdeutlichte uns die Lutherdeutsche Aussage: „Möge Friede sein in deinem Zwinger, Sicherheit in deinen Palästen!“

Das Stigma am Bein – berührte die mit Stein versehene Ferse das glattgetretenen Pflaster, erhielt mein Schritt eine harte Betonung. Meist aber wurde dieser lautliche Zusatz überdeckt von den vielen Geräuschen, verursacht von den Besucherströmen, von Fahrtlärm und so manchem anderem. Besonders in den engen Gässchen mit ihren zahllosen Verkaufsläden verschwand Einzelmenschliches im Allgemeinen.

Doch fehlte es in diesem Getöse der Geschäftigkeit nicht an charakteristischen Äußerungen, die sich deutlich vom Hintergrundgeräusch abhoben. Die Händler sprachen uns an, wir vernahmen auch manchen deutschen Zuruf: … Ich habe unglaublich viel… Kaschmirs, Tücher… Salem aleikum, kuck mal, komm… Guten Tag, dies ist mein Shop… Kommen, sehen, alter Fuchs… Schalom, du willst nicht kaufen? Keine Zeit? Kein Geld? Was machst du? Von wo bist du?… Schalom Sabbath…

(...)

(Weiter in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***

Textprobe 3: 

Die turbulenten Anfangsjahre Albaniens 

Ein ungewollter Staat wird 100 Jahre alt

Von Björn Opfer-Klinger

Eine bunte Gruppe gesetzter albanischer Männer war in der Hafenstadt Vlorë zusammengekommen: Schriftsteller und Großgrundbesitzer, Bandenführer und Kaufleute, manch ein ehemaliger osmanischer Beamter. Sie waren sich nicht in allen Fragen einig, doch sie wussten, dass ihnen die Zeit davonlief. So trat schließlich eine kleine Delegation von ihnen auf den Balkon des kleinen Versammlungsgebäudes, und der Publizist Ismail Qemali Bej Vlora (1844-1919) verkündete vor der dort zusammengelaufenen großen Menschenmenge: „Ab heute ist Albanien eigenständig, frei und unabhängig!“  Wenig später hissten sie die Doppeladler-Flagge des mythisierten mittelalterlichen Nationalhelden Skanderbeg. Auch wenn die Frage eines eigenen albanischen Staates zu diesem Zeitpunkt nicht mehr als eine Proklamation mitten im blutigen Geschehen des Balkankrieges war, kann sie nunmehr endgültig auf die Agenda der internationalen Politik. Dieses Ereignis liegt nun 100 Jahre zurück.

Das heutige Albanien tut sich schwer mit seiner eigenen staatlichen und nationalen Geschichte: In welchen historischen Traditionslinien will sich der albanische Staat, knapp 20 Jahre nach Ende der kommunistischen Diktatur, verstanden wissen? Noch immer ist das Erinnern und das Aufarbeiten der eigenen Geschichte in Albanien ein schwieriges Unterfangen. Der Fokus der albanischen Geschichtswissenschaft ist eher auf die Antike und den angeblichen illyrischen Ursprung des albanischen Volkes gerichtet als auf die jüngere Vergangenheit. Besonders die sozialistische Zeit ist noch heute stark tabuisiert und eher Teil der politischen Grabenkämpfe der beiden großen Parteienlager  als Gegenstand geschichtswissenschaftlicher Forschung. Dies hat insofern Tradition, als dass die Jahre vor und während des Ersten Weltkriegs sich wenig für die kommunistische Geschichtserzählung geeignet hatten und somit neben dem Partisanenkampf im Zweiten Weltkrieg in erster Linie zu früheren Epochen gearbeitet worden war. Entsprechend rar waren und sind die Studien albanischer Wissenschaftler zu den Jahren nach 1912.  Dabei darf nicht vergessen werden, dass die wissenschaftliche Elite des Landes zahlenmäßig sehr klein ist. Erst 1957 war die erste Universität in Albanien gegründet worden. Das Zentrum des albanischen Kulturbetriebs befand sich zuvor in Istanbul und blieb es auch nach der Hochschulgründung in Tirana noch einige Zeit. Erst 1972 wurde die albanische Akademie der Wissenschaft und 1981 das nationale Museum der albanischen Geschichte gegründet. Jede dieser Institutionen war stark von der politischen Nomenklatura abhängig, woran sich auch nach dem Ende der kommunistischen Herrschaft wenig änderte. 

(...)

(Weiter in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***

Textprobe 4: 

Gestörtes Geschichts- und Kulturverständnis
Zu: „Das Südostdeutsche Kulturwerk und die Südostdeutschen Vierteljahresblätter. Rückschau und Bilanz“, von Johann Adam Stupp, in: Spiegelungen, Heft 1, 7. (61) Jahrgang, 2012, S.48-56

Von Klaus Popa und Johann Böhm 

Wenn der im Titel dieser Stellungnahme ausgesprochene Habitus die Regel für die Südostdeutschen Vierteljahresblätter darstellt, so erweckt auch die Nachfolgepublikation Spiegelungennun verstärkt den Eindruck, sich dieser Frontenstellung verpflichtet zu fühlen. So geschehen in dem als Bilanz gedachten Text des ehemaligen Redaktionsmitglieds Johann Adam Stupp. Dessen Beitrag verkörpert das Wesen des absolut unprofessionellen, antijournalistischen, wahrheits- und wahrhaftigkeitsfremden Duktus eines nun sieben Jahrzehnte mit der politischen und finanziellen Segnung der Bundesregierung stattfindenden Nabelschau der sich stolz „Südostdeutsche“ nennenden Vertriebenenelite, die sich auch heute noch untersteht, mit einem ihrer Vertreter und Fürsprecher unverhohlen zu behaupten, der „zeitliche Abstand“ zur Festschrift „50 Jahre Südostdeutsches Kulturwerk/Südostdeutsche Vierteljahresblätter“ ermögliche es, „zurückschauend aufgrund neuer Erkenntnisse Ergänzungen und einige notwendige Korrekturen anzubringen, die jedoch das damals gezeichnete Bild nicht grundlegend verändern, wohl aber präzisieren“.[1]Mit dieser ausgesucht neutralen Wortwahl möchte Stupp bzw. der Redakteur der Spiegelungen, dessen Feder man hier unschwer erkennen kann, die grundlegenden Forschungsergebnisse zur eindeutig schwer NS-belasteten Vergangenheit sämtlicher Gründungsmitglieder des Südostdeutschen Kulturwerks und der Südostdeutschen Vierteljahresblätter wie auch ihrer langjährigen Herausgeber, Redakteure und Beiträger, die hauptsächlich vom Kreis um Dr. J. Böhm und der von ihm geleiteten Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik aufgedeckt und publik gemacht wurde, abmildern und in rein geschichtsrevisionistischer Manier verwässern.

(...)

---

[1]   Spiegelungen, Heft 1, 7(61), Jg. 2012, S.48.

(Weiter in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***

Textprobe 5: 

Die völkisch-faschistische und extrem nationalistische Rechte Russlands

Von Karl-Heinz Gräfe

(...)
Die Vorläufer - „Schwarze Hundert“ 1905-1920


Die Vorgeschichte der neofaschistischen und extrem nationalistischen Bewegung seit 1989 reicht ein ganzes Jahrhundert in die Geschichte Russlands zurück. Als eine Reaktion auf das Erstarken der sozialdemokratischen, sozialrevolutionären und liberalen Bewegung gegen das autoritäre Zarenregime entstand in Russland die straff organisierte völkisch-nationalistische, klerikal-monarchistische Bewegung der Schwarzen Hundert (Černaja Sotnja) oder Schwarzhunderter (Černye sotny).  Sie besaß im ersten Jahrzehnt des 20. Jahrhunderts 410.000 Mitglieder, organisiert in mehr als 3.000 regionalen Gruppen und einigen größeren Gesamtorganisationen. Diese völkische Ideologie und Bewegung wurde vom Zarenregime nicht nur toleriert, sondern auch finanziell unterstützt und bewaffnet. Sie war militant, zarentreu, antisemitisch, großrussisch-chauvinistisch und religiös fanatisch. Die Gewaltaktionen dieser extremen Gruppen richteten sich vor allem gegen die jüdische Bevölkerung, aber auch gegen linke und liberale Parteien und Politiker. Deren konterrevolutionäre Terrorgruppen, oftmals von Popen angeführt, von der örtlichen Staatsmacht geschützt oder toleriert, zogen mit dem Gesang der Zarenhymne, Ikonen und Kirchenfahnen durch Städte und Dörfer, inszenierten Judenpogrome und Gewaltaktionen gegen Streikende und Revolutionäre. Bereits in der ersten Novemberwoche 1905 organi-sierten die Schwarzhunderter in 110 Ortschaften des Russischen Reiches 700 Juden-pogrome, in deren Folge 3.500 Menschen getötet und mehr als 10.000 verletzt wurden. Allein in Odessa ermordeten diese antisemitischen Banden während eines viertägigen Pogroms über 400 Juden. Von den 608 in den Krankenhäusern registrierten Verletzten waren 392 Juden. Geplündert wurden 1.500 Wohnungen und Geschäfte.  Mit Duldung des Gouverneurs und dem Segen des Bischofs zündeten die schwarz uniformierten zarengläubigen Gewalttäter in Tomsk das Theater an, in welchem gerade eine Arbeiterveranstaltung stattfand, mehr als 200 der dort Versammelten kamen ums Leben. In Twer sprengten die Schwarzhunderter eine Versammlung liberaler Politiker.  Die Aktionen der Schwarzen Hundert hatten nicht nur einen antijüdischen, sondern auch einen generell konterrevolutionären Charakter.  Sie hatten das Ziel, die uneingeschränkte Za-renherrschaft zu erhalten bzw. nach der Revolution 1905 wieder vollständig aufzurichten sowie alle weiteren Versuche, demokratische und sozial gerechte Zustände in Russland zu schaffen, mit terroristischer Gewalt zu verhindern. Die klerikal-monarchistische Bewegung war nur eine Teilkraft der Gegenrevolution. Die revolutionäre Massenbewegung in der ersten russischen Revolution 1905-1907 wurde vor allem durch Geheimpolizei (Ochrana), Polizei und Armee des Zarenregimes niedergeschlagen, allein von Januar 1905 bis April 1906 14.000 Menschen getötet, 75.000 eingekerkert.

(...)

(Weiter in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***

Textprobe 6: 

Hanuš Kuffners Propagandaschrift ,Náš stát a světový mír‘ (1918) in der völkisch-deutschnationalen Rezeption der 1920er- und 1930er-Jahre

Von Boris Blahak

(...)

Im Fokus der folgenden Darstellung steht die schmale politische Denkschrift eines tschechischen Privatmannes, die, obgleich ursprünglich nur für einen engen Personenkreis bestimmt und zunächst in niedriger Auflage erschienen, nach dem Ersten Weltkrieg binnen weniger Jahre zur meistzitierten Schrift tschechischer Provenienz in völkisch-deutschnationalen Kreisen inner- und außerhalb Böhmens avancierte, allerdings nicht aufgrund allgemeiner Zustimmung zu ihren Thesen, sondern wegen ihrer propagandistischen Verwertbarkeit gegen denjenigen Staat, dessen optimale Ausgestaltung zu beschreiben sie zum Ziel hatte. Ihr Verfasser, Hanuš Kuffner, wurde am 12. Januar 1861 in Mirowitz (Mirovice, Bezirk Písek / Südböhmen) als Sohn eines k. k. Beamten geboren. Die in zeitgenössischen lexikographischen Darstellungen  kaum berührten, von Richard Hofmann  erstmals mit Hilfe archivalischer Materialien aus dem Wiener Kriegsarchiv  rekonstruierten ersten 28 Lebensjahre Kuffners waren durch eine zunächst ,klassisch‘ verlaufende, dann aber unvermittelt endende k. k. Offizierskarriere geprägt: Nach einem vierjährigen Gymnasialbesuch in Klattau (Klatovy) und Prag-Smichov durchlief Kuffner 1876 bis 1880 eine militärische Ausbildung an der Prager Infanterie-Kadettenschule, bis Januar 1878 zunächst als Truppeneleve, von da an assentiert für das Infanterieregiment Nr. 74. Im Stile der hier vorgezeichneten üblichen Laufbahn erreichte er 1883 den Dienstgrad eines Leutnants (Infanterieregiment Nr. 92, Terezienstadt / Terezín), 1884 den eines Bataillonsadjutanten (1. Feldbataillon, ab 1886 2. Feldbataillon, Komotau / Chomutov) und wurde 1888 schließlich zum Oberleutnant (Infanterieregiment Nr. 57, Krakau / Kraków) befördert. Seine bis zu diesem Zeitpunkt vielversprechend verlaufene Karriere endete abrupt, als Kuffner am 15. Januar 1889 aufgrund zahlreicher Delikte  durch das Krakauer Garnisonsgericht zum Infanteristen degradiert und zu einer einjährigen Kerkerstrafe verurteilt wurde, die er bis zum 29. Januar 1890 verbüßte. Zum 31. Dezember des Jahres verließ er die Armee endgültig.

(...)


Als Zivilist betätigte sich Kuffner folgend journalistisch und schriftstellerisch. Teilweise anonym veröffentlichte er Aufsätze in dem Militär-Fachjournal Vojenské Rozhledy (Militärische Rundschau), der rechtsorientierten Zeitschrift Národní Politika (Volkspolitik) und der Tageszeitung Národní Listy (Volksblätter). Als Redakteur der Militärrubrik der deutschsprachigen Tageszeitung Politik verfocht er einen Umbau des österreichisch-ungarischen Militärwesens nach dem Kriterium nationaler Zugehörigkeit. Bereits seit 1899 und verstärkt seit 1907 befasste er sich in verschiedenen Monographien  mit dem älteren tschechischen, v. a. hussitischen Kriegs-wesen. Zu diesem entwarf er eine eigene, gleichermaßen aus historischen wie aus mythologischen Quellen deduzierte Theorie, die so phantastische Züge trug, dass ihm selbst tschechische Zeitgenossen attestierten, er habe seine Studien „ne vždy kriticky“  verfasst. 1923 legte Kuffner eine Untersuchung vor, in der er mit Hilfe der Etymologie beweisen zu können glaubte, dass slawische Stämme bereits in spätrömischer Zeit über Mitteleuropa geherrscht hätten, von den zeitgenössischen Historikern allerdings irrtümlich für Germanen gehalten worden seien.  Im Streit um die gefälschten Königinhofer und Grünberger Handschriften gehörte er zu den Befürwortern ihrer Echtheit. Kuffner verstarb am 20. Mai 1929 in Prag.

(...)

(Weiter in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***

Textprobe 7: 

Ein Analysemodell für eine Soziologie des Internets

Dargestellt am Beispiel des Internetforums der rumänischen Tageszeitung „Adevărul“

Von Elena-Irina Macovei

„Das Internet wird zum zentralen Markt

der globalen Stadt von morgen.“

Bill Gates

"(...)

Eine heikle Frage, die noch erwähnt werden muss, ist die Nutzung des Online-Raumes für extremistische Propaganda: Es gibt auch Situationen, in denen Personen des öffentlichen Lebens zu Opfern verbaler Gewalt von Kommentatoren werden. Hinsichtlich der Regelung der Online-Kommunikation wurde bislang noch kein Konsens gefunden, jedes Land hat seinen eigenen Umgang mit diesem Problem entwickelt. Zwar existiert bereits ein für alle Internetnutzer gültiger Knigge der Online-Kommunikation in Foren, Newsgroups und Blogs, Netiquette genannt, doch wird er nicht von allen berücksichtigt.
Um dieser Frage nachgehen zu können, ist es wichtig, neben den geposteten Inhalten auch die Motivation dahinter zu verstehen. Aus welcher Motivation heraus postet jemand Propa-gandamaterial? Ist es sein Ziel, einen Politiker zu kränken oder zu blamieren – oder will er dadurch viel eher den anderen Politiker unterstützen? Jeder der Kommentatoren hat einen bestimmten gesellschaftli-chen und familiären Erfahrungshintergrund, aus dem heraus er agiert, wenn er ein Werturteil fällt oder eine Meinung abgibt. Anders ausgedrückt sind diese Äußerungen vom Habitus des Einzelnen geprägt. Habitus verstehen wir mit Pierre Bourdieu als „die aktive Präsenz früherer Erfahrungen, die sich in Gestalt von Wahrnehmungs-, Urteils- und Handlungsschemata niederschlagen und die Gewinnung neuer Kenntnisse ermöglichen.“ (...)

(Vollständiger Text der Studie in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***

Textprobe 8: 

„Wir werden wie im Märchen sterben“
Streiflichter zur Temeswarer Literaturszene: die „Aktionsgruppe Banat“ (1972-1975) und der „Adam Müller-Guttenbrunn“-Literaturkreis in der Zeitspanne 1977-1984

Von Johann Lippet

(...)
Die Lesungen im [Temeswarer Adam-Müller-Guttenbrunn-] Literaturkreis, darüber berichtete die NBZ und veröffentlichte Leseproben, wurden zu einem festen Bestandteil des kulturellen Lebens von Temeswar. Es lasen nicht nur Banater Autoren, sondern auch Autoren aus Siebenbürgen und Bukarest, Autoren aus der DDR, sogar Autoren aus der Bundesrepublik, die auf Einladung des Goethe-Instituts aus Bukarest auf Lesereise in Rumänien waren. Die Saison des Literaturkreises begann Oktober/November und erstreckte sich bis Juni/Juli, die Zusammenkünfte fanden zweimal im Monat statt, in der Regel an einem Donnerstag. Die Manuskripte, aus denen gelesen wurde, waren keiner Vorzensur unterworfen, so dass es, was die Thematik betraf, an der Zivilcourage jedes Autors lag, was er las. Der wurde in der Regel von einem Kollegen vorgestellt, der eine Einführung zum Autor und dessen Manuskript machte. Zu ästhetischen Aspekten gab es nach den Lesungen oft kontroverse Diskussionen, die jungen Autoren nahmen sich, auch wenn einer von ihnen las, kein Blatt vor den Mund. Der Literaturkreis hatte innerhalb kürzester Zeit an Gewicht gewonnen, er war außerdem der einzige deutschsprachige Literaturkreis des Landes, der eine kontinuierliche Tätigkeit aufzuweisen hatte, und er war zum Treffpunkt für Schüler und Studenten geworden, die hier ihre ersten literarischen Versuche vorstellten, vorerst mal in Lesungen zu Beginn oder am Ende der Saison, bis einige von ihnen dann eigene Lesungen bestritten. Bei diesen Lesungen zu Saisonbeginn oder -ende musste man sich im Unterschied zu eigentlichen Lesungen nicht vormerken lassen, es konnten kurze Texte vorgestellt werden. Diese Gelegenheit nutzten auch Teilnehmer an den Sitzungen des Literaturkreises, für die eine Lesung nicht in Frage gekommen wäre, um etwas aus ihren Gelegenheitsproduktionen vorzulesen.
Es gab auch Lesungen zu Themen, u. a. zu Dorf, Umwelt, die Texte dieser Gruppenlesungen konnten nur teilweise in der NBZ veröffentlicht werden, die zum Thema „Wir Rumänien-deutschen – 1981“ schon gar nicht, aber Berwanger ließ sich was einfallen. Er, der taktierte, Möglichkeiten auszuschöpfen wusste, konnte auch ein Hasardeur sein. Auf einem kleinen Kopierer, den die Redaktion als Geschenk aus Deutschland erhalten hatte, wurden diese Texten nebst Nachrichten aus dem Kreis zum „AMG-Info“ vervielfältigt. Davon allerdings gab es nur wenige Exemplare und nur einige Vertrauensleute erhielten eines, die Angelegenheit war Berwanger dann doch zu heiß geworden. (...)

(Vollständiger Text  in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***
Textprobe 9: 


„95 Jahre Haft“
Kronstädter Schriftstellerprozess 1959: Darstellungsformen und 
Deutungsmuster der Aufarbeitung

Von Michaela Nowotnick

(...)

Mit der Öffnung der Archive der Securitate nach 2000 und der weitgehenden Verfügbarkeit von Dokumenten ist ein neues Interesse an diesem Prozess erwacht, der als „Schriftstellerprozess“  in Wissenschaft und Medien eingegangen ist. Was sich anfangs vor allem von Vermutungen nährte und auf Zeitzeugenberichte und Prosaverarbeitungen angewiesen war, kann nun, so scheint es zumindest, mit Akten untermauert oder widerlegt werden. Hierbei ergeben sich Darstellungskontinuitäten, aber auch -brüche, die teilweise nur schwer miteinander in Einklang zu bringen sind.
Zunehmend ist darüber hinaus eine Tendenz der vereinfachten Darstellung zu beobachten. So wird der Schriftstellerprozess oft unter der Aussage subsumiert, dass fünf Autoren zu insgesamt 95 Jahren Haft beziehungsweise Zwangsarbeit verurteilt worden seien.  Diese Zuweisung, so richtig sie in ihrer Kernaussage auch sein mag, kann die tatsächlichen Ereignisse allenfalls benennen, nicht aber erläutern oder beschreiben.
Eine genaue Prüfung, wie sich Darstellung und kritische Bewertung des Schriftstellerprozesses gewandelt haben, ist gerade zum jetzigen Zeitpunkt der Aufarbeitung notwendig. Die jeweiligen Bezugsquellen kenntlich zu machen, aber auch Begrifflichkeiten und Abläufe des Prozesses kritisch zu hinterfragen, erscheint vor allem deshalb besonders wichtig, da nur so problematische sowie fehlerhafte Darstellungsweisen dieses so hochsensiblen Themas vermieden werden können. Zudem bleibt mit dem Tod von Zeitzeugen zu hinterfragen, wie deren Berichte und Erinnerungen eingeordnet werden können und in welchem Widerspruch oder Einklang sie mit anderen verfügbaren Quellen stehen. Nur so wird in Zukunft eine größtmöglich objektive Darstellung des damaligen Geschehens, seiner Ursachen und Folgen bis in die heutige Zeit möglich sein.
(...)

(Vollständiger Text  in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***

Textprobe 10: 

Empathie für alle Opfer 
Eginald Schlattner, ein Leben in Zeiten diktatorischer Herrschaft

Von William Totok

(...)
Die Aussagen der Zeugen sind bekanntlich durch Erpressungen, Drohungen mit Gefängnis, psychischen und physischen Druck zustande gekommen. Deshalb sieht der rumänische Gesetzgeber ausdrücklich vor, die Zeugen politischer Prozesse wegen belastender Aussagen nicht mit inoffiziellen Mitarbeitern der Securitate gleichzusetzen. Das Gesetz Nr. 394/2008 definiert, welche Personen als offizielle oder inoffizielle Securitatemitarbeiter eingestuft und als solche bezeichnet werden dürfen.
Als offizielle oder inoffizielle Securitatemitarbeiter bezeichnet das rumänische Gesetz Personen, die durch ihre Tätigkeit zur Verletzung der fundamentalen Menschenrechte beigetragen haben, indem sie dem Staatssicherheitsdienst Informationen über Aktivitäten Dritter lieferten, die gegen das totalitäre Regime gerichtet waren. Die Aussagen und Erklärungen von Personen bei Verhören, während der Untersuchungshaft oder im Laufe politischer Gerichtsverhandlungen werden nicht als Formen der Kollaboration mit der politischen Polizei eingestuft. Somit können diese Personen auch nicht als inoffizielle oder offizielle Securitatemitarbeiter bezeichnet werden.
Diese gesetzlichen Bestimmungen betreffen auch Eginald Schlattner.
Die persönlichen Leiderfahrungen, die psychische und physische Pein, die alle Opfer eines „kriminellen Regimes“, wie es zu Recht im Abschlussbericht der Kommission zur Untersuchung der kommunistischen Diktatur  bezeichnet wurde, zu erdulden hatten, sind schwer zu vergessen. Die durch die willkürlichen repressiven Maßnahmen verursachten seelischen Wunden der Opfer sind ein Mahnmal, eine Aufforderung an die Nachgeborenen, alles zu tun, um den Rückfall in den Totalitarismus zu verhindern. Und ein absolut notwendiger Schritt in diese Richtung ist auch die kritische Aufarbeitung dieser Vergangenheit. Denn wer diese nicht kennt, riskiert, die alten Fehler wieder zu begehen.

(Vollständiger Text  in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

***

Textprobe 11: 


„Der Ausdruck, den wir den Dingen geben“

Von Ernest Wichner

(...)
Paul Celans Dichtung war für uns Gymnasiasten und junge Studenten zu Beginn der Siebzigerjahre in Rumänien ein in vielfacher Hinsicht schockierendes Erlebnis. Wir stammten aus deutschen Bauern- oder Handwerkerfamilien, hatten unsere Kindheit auf Dörfern oder in Kleinstädten verbracht, die fernab einer modernen deutschen Hochsprache in der anachronistischen Mundart der früheren süddeutschen Herkunftsgebiete sowie in geschichtlichen und sozialen Erfahrungen erstarrt waren, die all das leugneten, was zum politischen und kulturellen Erfahrungshorizont Paul Celans gehört hatte. Wir empfanden uns als die Nachkommen der potentiellen oder tatsächlichen Täter; sie hatten Paul Celans Eltern umgebracht, die mit ihm verwandte Dichterin Selma Meerbaum-Eisinger, hatten Lager bewacht, fremde Territorien erobert, ihr Leben ihrem Führer opfern wollen und saßen nun herum bei Leichenbegängnissen, sprachen von ihrer großen Zeit, von ihren schurkischen Heldentaten und davon, wie sie davongekommen waren. Und es schwang ein Triumph in ihren Reden mit, eine Genugtuung, die den Schritt hin zur Kritik an der gegenwärtigen Lebenssituation im rumänischen Nachkriegssozialismus klein und unerheblich machte. 1970 war ich achtzehn Jahre alt, Rolf Bossert und Richard Wagner waren gleichaltrig, Herta Müller und Gerhard Ortinau waren siebzehn.
(...)

(Vollständiger Text  in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift) 

Bestellungen sind an den AGK-Verlag, Franzstr. 27, D-49413 Dinklage, Tel. 04443/91212; Fax: 04443/91213; oder an jede Buchhandlung zu richten.

***

Ralf Sudrigian, "Auf der Suche nach Authentizität. Diesjährige Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik erschienen", in: ADZ, 17.12.2012

"Ein Militärgericht im rumänischen Kronstadt verurteilte 1959 in einem Schauprozess gegen eine Gruppe junger Schriftsteller aus der deutschen Minderheit fünf Angeklagte zu 95 Jahren Haft und Arbeitslager. Der Schriftsteller Eginald Schlattner wurde beschuldigt, als «Kronzeuge» eine unrühmliche Rolle gespielt zu haben. Jetzt werfen Recherchen ein neues Licht auf den Fall."

Markus Bauer, "Vorsicht beim Gebrauch von Securitate-Akten. Neues Licht auf den Fall Eginald Schlattner", in: NZZ, 3.1. 2013

Rodica Binder, "Pîinea sufletului. Dosarele securităţii rezervă noi surprize cercetătorilor, determinîndu-i să-şi nuanţeze sau schimbe atitudinea faţă de victime. Ultimul număr al revistei Halbjahresschrift documentează acest fenomen", DW, 6.1. 2013

Parteidichter – Poeţi de partid

November 1, 2012, 7:35 am

≫ Next: Unterwanderte Institutionen – instituţii subminate

≪ Previous: Bewältigung, Gedächtnis, Authentizität

$

0

0

Parteidichter, Securitatemitarbeiter & Zielobjekte

Poeţi de partid, colaboratori ai Securităţii & obiective

Aktualisiert - actualizat, 21. 12. 2013, 18:50 h

[31. Januar 1942. Ortsbeauftragter Franz Bulhardt verantwortlich für die "Aktion Hohlfelder"]

[31 ianuarie 1942. Franz Bulhardt, responsabil pentru "operaţiunea Hohlfelder"]

ACNSAS, I 210843, vol. 2, f. 7

***

[6. Juni 1941 / 11. April 1942. Fragebogen für Parteianwärter Franz Bulhardt] 

[6 iunie 1941 / 11 aprilie 1942. Chestionar pentru candidatul partidului nazist, Franz Bulhardt]

ACNSAS, I 210 843, vol. 2, f. 5-6v

***

[21. Dezember 1949. Franz Johannes Bulhardt, "An Stalin", in: Neuer Weg, 21. 12. 1949, S. 12] 

[21 decembrie 1949. Franz Johannes Bulhardt, "An Stalin" / "Către Stalin", în: Neuer Weg, 21. 12. 1949, p. 12] 

An Stalin

Brausend steigt von den Traktoren

Auf ein Dankchoral.

Aus dem Summen von Motoren

Wächst Dein Ehrenmal.

Dich zu grüßen aus den Hallen

Werken wir im Kampf,

Und die alten Normen fallen

Werden Rauch und Dampf.

Dir zu Ehren schmilzt in Gluten

Erz zu neuem Guß.

Züge, Schiffe auf den Fluten

Tragen unsern Gruß.

Goldne Ähren stolz sich neigen,

Grüßen von der Flur.

Lebensfreude, Erntereigen,

Danken wir Dir nur.

Unter Deiner Fahne schreiten

Wir dem Ziele zu.

darin neues Leben liegt geborgen:

Unser Vorbild Du!

[Schwerpunktthema Stalinismus] „Lange lebe Stalin, lang!", in: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik [HJS],  2/1993, S.  92-100

***

[25. November 1954. Analyse der Tätigkeit des inoffiziellen Mitarbeiters “Virgil Ionescu”, alias “Hart”, mitunter auch “Harth”, alias “Bărbulescu“ ab 1975, verfasst von Securitateleutnant Gh. Vişan] 

[25 noiembrie 1954. Analiză a activităţii colaboratorului neoficial al Securităţii “Virgil Ionescu”, alias “Hart”, alias “Bărbulescu” după 1975, semnată de lt. Gh. Vişan]

ACNSAS, R 19876, ff. 37-38

[Von uns geschwärzte Stellen – hjs-online. - Părţi anonimizate de noi – hjs-online] 

***

[1955. "Die ersten Schritte in der Literatur habe ich mit Hilfe der Partei gemacht", Franz Johannes Bulhardt, geb. 21. 5. 1914, Brașov/Kronstadt - gest. 14. 7. 1998, Hamm, B.R. Deutschland, in: Contemporanul, Nr. 551 (481), 1955.]

[1955. "Am făcut primii paşi în literatură, cu ajutorul partidului", Franz Johannes Bulhardt, n. 21. 5. 1914, Brașov – m. 14. 7. 1998, Hamm, R. F. Germania, în: Contemporanul, Nr. 551 (481), 1955.] 

ACNSAS, R 19876, f. 36

***

[Juni 1956. Ansprache von Franz Johannes Bulhardt, in: Lucrările primului congres al scriitorilor din Republica Populară Romînă, 18 – 23 iunie 1956 / Die Arbeiten des ersten Schriftstellerkongresses in der Rumänischen Volksrepublik, 18.-23. Juni 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bukarest 1956, S. 406-409]

[Iunie 1956. Cuvîntul lui Franz Johannes Bulhardt, în: Lucrările primului congres al scriitorilor din Republica Populară Romînă, 18 – 23 iunie 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, pp. 406-409]

***

[Juni 1956. Ansprache von Alfred Margul-Sperber, in: Lucrările primului congres al scriitorilor din Republica Populară Romînă, 18 – 23 iunie 1956 / Die Arbeiten des ersten Schriftstellerkongresses in der Rumänischen Volksrepublik, 18.-23. Juni 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bukarest 1956, S. 433-435]

[Iunie 1956. Cuvîntul lui Alfred Margul-Sperber, în: Lucrările primului congres al scriitorilor din Republica Populară Romînă, 18 – 23 iunie 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, pp. 433-435]

***


[Juni 1956. Ansprache von Paul Langfelder, in: Lucrările primului congres al scriitorilor din Republica Populară Romînă, 18 – 23 iunie 1956 / Die Arbeiten des ersten Schriftstellerkongresses in der Rumänischen Volksrepublik, 18.-23. Juni 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bukarest 1956, S. 473-475]

[Iunie 1956. Cuvîntul lui Paul Langfelder, în: Lucrările primului congres al scriitorilor din Republica Populară Romînă, 18 – 23 iunie 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, pp. 473-475] 

***

[18. Juni 1957. „Preda Ioan“, Schriftsteller aus Hermannstadt, teilt seinem Führungsoffizier, Oberleutnant Ioan Iacobuţă Einzelheiten über eine Lesung von Franz Johannes Bulhardt im lokalen “Heinrich-Heine”-Literaturkreis sowie über die Einführung von Dr. Bernhard Capesius, geb. 16. November 1889 in Hermannstadt - gest. 8. Juli 1981 in Hermannstadt, mit und erwähnt, dass Bulhardt von Richard Jacobi ein Dokument haben wollte, in dem es um eine Präsentation der literarischen Arbeiten von Oscar Walter Cisek, geb. 6. Dezember 1897 in Bukarest – gest. 30. Mai 1966 Bukarest, ging, die Harald Krasser, 1905-1981, verfasst hatte und in der er „faschistische Propaganda“ betrieben haben soll] 

[18 iunie 1957. „Preda Ioan“, scriitor din Sibiu, furnizează ofiţerului său de legătură, lt. maj. Ioan Iacobuţă, detalii despre o lectură a lui Franz Johannes Bulhardt în cadrul cenaclului literar local “Heinrich Heine” din Sibiu, despre prezentarea ce i-a făcut-o Dr. Bernhard Capesius, n. 16 noiembrie 1889 în Sibiu - d. 8 iulie 1981 în Sibiu, menţionînd că Bulhardt a cerut lui Richard Jacobi un document referitor la o prezentare făcută de Harald Krasser, 1905-1981, operei literare a lui Oscar Walter Cisek, n. 6 decembrie 1897 în Bucureşti – d. 30 mai 1966 în Bucureşti, document în care Krasser ar fi făcut “propagandă fascistă”]

ACNSAS, I 210 843, vol. 2, f. 118 

***

[26. Juli 1957. "Die gegenwärtige Lage der deutschen Literatur in der RVR. Bericht, gehalten von Genossen Franz Liebhard auf der beim Schriftstellerverband abgehaltenen Landesberatung deutscher Schriftsteller"; Schlussfolgerungen von Mihai Beniuc, dem Vorsitzenden des Schriftstellerverbandes und Diskussionsbeiträge von Erich Pfaff, Heinz Stănescu, Hans Kehrer, Erwin Wittstock, Hans Bergel, Paul Langfelder, Alfred Margul-Sperber, Alfred Kittner, Herbert Lamm, Paul Schuster, Andreas A. Lillin, Heinrich Simonis, Hugo Hausl, Ernst Breitenstein, Oscar Walter Cisek, Filip Geltz, Anton Breitenhofer; an den Erörterungen beteiligten sich ferner Werner Bossert, Franz Johannes Bulhardt, Margarete Grossmann, Jakob Hübner, Ewald Ruprecht Korn, Harald Krasser, Hermine Pilder-Klein, Georg Scherg; die Teilnehmer richteten auf Vorschlag eines Autors ein Grußschreiben an das ZK der Rumänischen Arbeiterpartei, RAP, das im Neuen Weg vom 18. 7. 1957 veröffentlicht wurde,  in: Neuer Weg, 26.7. 1957 bzw. ACNSAS, P 331, vol. 4] 

[26 iulie 1957. "Situaţia actuală a literaturii germane din RPR. Raportul tovarăşului Franz Liebhard la consfătuirea naţională a scriitorilor germani de la Uniunea Scriitorilor"; concluziile lui Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, participanţi la discuţii: Erich Pfaff, Heinz Stănescu, Hans Kehrer, Erwin Wittstock, Hans Bergel, Paul Langfelder, Alfred Margul-Sperber, Alfred Kittner, Herbert Lamm, Paul Schuster, Andreas A. Lillin, Heinrich Simonis, Hugo Hausl, Ernst Breitenstein, Oscar Walter Cisek, Filip Geltz, Anton Breitenhofer, Werner Bossert, Franz Johannes Bulhardt, Margarete Grossmann, Jakob Hübner, Ewald Ruprecht Korn, Harald Krasser, Hermine Pilder-Klein, Georg Scherg, în: Neuer Weg, 26.7. 1957 resp. ACNSAS, P 331, vol. 4]

***

[24. Februar 1958. Mitteilung zu Heinrich Simonis, 1898-1972, Redakteur der Bukarester Tageszeitung „Neuer Weg“, Verfasser zahlreicher stalinistischer Schriften, wie beispielsweise dem 1946 veröffentlichten kolportierten Propagandawerk „Gespenstergang durch die Zeit“, nach 1949 Chefredakteur der Zeitschrift „Kultureller Wegweiser“, 1956 umgetauft in „Volk und Kultur“, 1953 vertreten mit Gedichten in der Anthologie, "Deutsche Dichter der RVR" - zusammen mit Peter Andres – Pseudonym von Hans Mokka -, Maria Auner, Hans Bohn, Werner Bossert, Grete Gross – später bekannt unter dem Namen Irene Mokka, Wilhelm Gunthardt, Udo Henrich, Hans Kehrer, Käthe Klaus, Ewald Ruprecht Korn, Else Kornis, Franz Liebhard, Barbara Modjesch, Gerthy Rath, Franz Johannes Bulhardt, Alfred Margul-Sperber und Hugo Zehn]

[24 februarie 1958. Adresă privitoare la jurnalistul Heinrich Simonis, 1898-1972, de la ziarul „Neuer Weg“ din Bucureşti, autorul unor scrieri staliniste, ca, de pildă, colportajul „Gespenstergang durch die Zeit“ -  Plimbare fantomatică prin vremuri, 1946, după 1949 a fost redactor şef al revistei „Kultureller Wegweiser“ – Îndrumătorul cultural -, botezat în 1956 în „Volk und Kultur“, prezent, în 1953, cu poezii în antologia, "Deutsche Dichter der RVR" - Poeți germani din RPR - alături de Peter Andres - pseudonimul lui Hans Mokka -, Maria Auner, Hans Bohn, Werner Bossert, Grete Gross - cunoscută sub numele de Irene Mokka, Wilhelm Gunthardt, Udo Henrich, Hans Kehrer, Käthe Klaus, Ewald Ruprecht Korn, Else Kornis, Franz Liebhard, Barbara Modjesch, Gerthy Rath, Franz Johannes Bulhardt, Alfred Margul-Sperberși Hugo Zehn] 

ACNSAS, I 210843, vol. 1, ff. 118-118v 

***

[1. Juni 1965. „Ludwig Leopold" klärt Oberleutnant Gheorghe Preoteasaüber die proletkultistische Dichterin Else Kornis, 1889-1983, und deren Vorreiterrolle in den ersten Jahren nach der "Befreiung" beim Aufbau einer sozialistischen deutschen Literatur in Rumänien auf]

[1 iunie 1965. „Ludwig Leopold" relatează lt. maj. Gheorghe Preoteasa despre poeta proletcultistă, Else Kornis, 1889-1983, care în anii "de pionierat al literaturii germane socialiste după eliberare" a jucat „un rol de îndrumătoare şi mobilizatoare"]

ACNSAS, I 210843, vol. 2, ff. 94-95

***

[25. Juli 1967. Mitteilung zu Lucia Bacinschi, proletkultistische Autorin, bekannt unter dem Pseudonym Lotte Berg, geb. 5. 12. 1907 in Czernowitz - gest. 24.9.1981 in Bukarest]

[25 iulie 1967. Adresă privitoare la Lucia Bacinschi, scriitoare proletcultistă cunoscută sub pseudonimul Lotte Berg, n. 5. 12. 1907, Cernăuţi – m. 24. 9. 1981, Bucureşti] 

ACNSAS, I 210843, vol.1, ff. 119-120

***

[1967. Textsammlung aus der für die Auslandspropaganda bestimmten Zeitschrift "Glasul Patriei" in der auch F. J. Bulhardt veröffentlichte - für den internen Securitategebrauch]

[1967. Culegere de texte din revista "Glasul Patriei" pentru care lucra F. J. Bulhardt]

Cf. William Totok, „Glasul Patriei‟. Gazeta de propagandă a regimului comunist din România pentru diaspora, RFE, 9.1. 2013. 

***

[25. März 1968. Der inoffizielle Mitarbeiter „Bănăţeanul” berichtet seinem Führungsoffizier, Hauptmann GheorghePreoteasa, dass er Else Kornis seit 1951 kennt und dass diese die Lyrik von Oskar Pastior, Dieter Schlesak, Ingmar Brantsch ablehnt, jene von Franz Johannes Bulhardt hingegen als gelungen einschätzt]

[25 martie 1968. „Bănăţeanul” relatează căpitanului Gheorghe Preoteasa despre scriitoarea Else Kornis pe care o cunoştea din 1951 şi care „dezaprobă” poeziile în stil modernist scrise de Oskar Pastior, Dieter Schlesak, Ingmar Brantsch, apreciind, în schimb, creaţiile lui Franz Johannes Bulhardt]  

ACNSAS, I 210843, vol. 1, ff. 198-200

***

[11. Februar 1977. Bewertung der nachrichtendienstlichen Leistungen von „Bărbulescu” mit „sehr gut”, im Verlauf der zweiten Phase seiner inoffiziellen Securitatetätigkeit; Dokument unterzeichnet von seinem Führungsoffizier, Hauptmann Ion Dumitru]

[11 februarie 1977. Caracterizarea lui „Bărbulescu” într-o „notă de analiză” privind faza a doua a colaborării sale cu Securitatea, obţinînd calificativul de „foarte bun”; document semnat de ofiţerul său de legătură, căpitanul Ion Dumitru]

ACNSAS, R 285952, vol. 1,  ff. 6-6v

***

[26. März 1981. „Bărbulescu“, alias Franz Johannes Bulhardt, alias “Virgil Ionescu”, alias “Hart” oder “Harth”, berichtet über den nicht aufgeklärten, gewalttätigen Angriff *) auf Klaus Hensel und Rolf Bossert, der am 16. Dezember 2012 60 Jahre alt geworden wäre] 

[26 martie 1981. „Bărbulescu“, alias Franz Johannes Bulhardt, alias “Virgil Ionescu”, alias “Hart” sau “Harth”, relatează despre atacul violent **), neelucidat, asupra scriitorilor Klaus Hensel şi Rolf Bossert, care pe data de 16 decembrie 2012 ar fi împlinit vîrsta de 60 de ani] 

ACNSAS, R 285 952, vol. 2, ff. 97-97v

*) Verletztes Lied Mein Auge blieb weg, so Gabs keinen Schlag. Wer Rührte mich an: der Mitternachtstag. Die Knie Ein Scharnier sind Sauber geölt. Ich Stürze aufs Pflaster und Fall auf die Welt. Die Kälte Schneidet den Kiefer Entzwei. Jetzt Wohnt mir im Mund Ein singender Brei. Das Auge (9.-10. Juni 1983)

**) Cântec rănit Ochiul e lipit, deci Nu m-a lovit. Cine M-a atins: ziua-n Miez de noapte. Genunchii Unse balamale Fără trunchi. Eu Cad pe asfalt şi Pe lume cad. Frigu-mi Taie falca Repejor. Iată-n Gura mea locuieşte-acum Un terci cântător. Ochiul (9-10 iunie 1983)

Rolf Bossert, „Ich steh auf den Treppen des Winds“. Ausgewählte Gedichte 1972-1985. Textauswahl und rumänische Fassung von Nora Iuga, Vorwort von Gerhardt Csejka, Nachwort von Ernest Wichner  / „Stau pe treptele vântului“. Poeme alese 1972-1985, Selecţia textelor şi versiunea în limba română de Nora Iuga, prefaţă de Gerhardt Csejka, postfaţă de Ernest Wichner, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2008, p. 178; p. 179.

***

*** 

Weiterführende Links: 

„Leopold Ludwig", hjs-online, 16.12. 2010
Hertha Ligeti im OV "GRAUR", hjs-online, 03.10.2011
Securitate und Partei, hjs-online, 15.10. 2011
Bibliothekar in Auschwitz, hjs-online, 07.11.2011
Ana Novac, hjs-online, 13.01. 2012

Unterwanderte Institutionen – instituţii subminate

January 3, 2013, 1:26 pm

≫ Next: Techniken der Manipulation - tehnici de manipulare

≪ Previous: Parteidichter – Poeţi de partid

$

0

0

Unterwanderte Institutionen – instituţii subminate 

Aktualisiert - actualizat, 25.11. 2013, 18:09 h

Das Deutsche Staatstheater aus Temeswar (DSTT), die von der Securitate am stärksten unterwanderte Institution - nach der evangelisch-lutherischen Kirche Augsburgischen Bekenntnisses (AB) 

Teatrul German de Stat din Timişoara, cea mai subminată instituţie de către Securitate - după biserica evanghelica lutherană de confesiune augustană (CA)

Einige Agenten aus dem Umkreis des Deutschen Staatstheaters aus Temeswar DSTT (Auszug aus einem von Securitateoberst Viliam Steskal, dem Chef der Regionalverwaltung Banat und dem Chef der Unterabteilung Major Stefan Kecskemety genehmigten Material, verfasst von Hauptmann Constantin Feraru und Oberleutnant Andrei Uram)

Cîţiva agenţi care s-au ocupat de Teatrul German de Stat din Timişoara (Fragment dintr-un material aprobat de şeful regionalei Banat al Securităţii, colonelul Viliam Steskal şi şeful serviciului, maiorul Stefan Kecskemety, redactat de şeful biroului II, căpitanul Constantin Feraru şi ofiţerul operativ, locotenentul-major, Andrei Uram)

ACNSAS, I 260336, vol. 1, f. 129

[10. August 1977. Mitteilung des Kreisinspektorats Temesch an die Bukarester Hauptabteilung 1, verfasst vom Securitatechef, Oberstleutnant Aurelian Mortoiu, und dem Chef der Abteilung 1/A, Oberstleutnant Antonie Ianculescu, bezüglich einiger Aspekte innerhalb des Deutschen Staatstheaters aus Temeswar, über die eine Schauspielerin die Behörden unterrichtet hatte]   

[10 august 1977. Adresă a IJ Timiş către Direcţia 1 din Bucureşti, semnată de şeful Securităţii, col. Aurelian Mortoiu, şi de şeful serviciului I/A, lt. col. Antonie Ianculescu, privind unele aspecte din cadrul Teatrului German de Stat din Timişoara, semnalate de către o actriţă]   

ACNSAS, D013381, vol. 13, ff. 191-192

[Geschwärzt von uns - Halbjahresschrift - hjs-online; / Anonimizat de noi - Halbjahresschrift - hjs-online.] 

*

[10. Juni 1978. Mitteilung des Kreisinspektorats Temesch des Innenministeriums an die Hauptabteilung 1 in Bukarest, verfasst vom lokalen Securitatechef, Oberstleutnant Aurelian Mortoiu, und dem Chef der Abteilung 1/A, Oberstleutnant Antonie Ianculescu, bezüglich eines Briefes, der von einer Schauspielerin des Deutschen Staatstheaters aus Temeswar an den Innenminister abgeschickt worden war]

[10 iunie 1978. Adresă a IJ Timiş al Ministerului de Interne către Direcţia 1 din Bucureşti în legătură cu o scrisoare trimisă de o actriţă a Teatrului German de Stat din Timişoara către ministrul de interne, semnată de şeful Securităţii locale, col. Aurelian Mortoiu, şi de şeful serviciului I/A, lt. col. Antonie Ianculescu]

ACNSAS, D 013381, vol. 13, ff. 189-190v

[Geschwärzt von uns - Halbjahresschrift - hjs-online; / Anonimizat de noi - Halbjahresschrift - hjs-online.] 

***

[1980-er Jahre. Undatiertes Dokument; Namensliste der in der Hauptstadt sowie auf lokaler Ebene verantwortlichen Offiziere der Abteilungen 1, die der zentralen Hauptabteilung 1 unterstellt waren]  

[Anii 1980. Document nedatat; lista nominală a şefilor serviciilor 1 judeţene şi din capitală din cadrul Direcţiei 1]

[14. September 1956. "Unser deutsches Staatstheater". Von Franz Liebhard, Dramaturg des Deutschen Staatstheaters in Temesvar, in: Neuer Weg, 14. 9. 1956]

[14 septembrie 1956. "Teatrul nostru german de stat"; articol semnat de secretarul literar al Teatrului german de stat din Timişoara, Franz Liebhard, în: Neuer Weg, 14. 9. 1956]

Im diesem Jahr - în acest an

 Weitere Themen - alte subiecte  

Revisionistische Geschichtsfolklore 

 Ion Gavrilă Ogoranu, Radu Gyr, Heinrich Zillich und SS-Generalleutnant Artur Phleps

Die Darstellung von Ion Gavrilă Ogoranu, Radu Gyr u.a. politisch umstrittene Personen der jüngsten rumänischen Geschichte in: Manfred Winkler, Hans Bergel: Wir setzen das Gespräch fort… Briefwechsel eines Juden aus der Bukowina mit einem Deutschen aus Siebenbürgen. Herausgegeben und mit einem Nachwort von Renate Windisch-Middendorf, Frank & Timme Verlag, Berlin 2012 
Prezentarea unor persoane controversate politic ale istoriei recente româneşti ca Ion Gavrilă Ogoranu, Radu Gyr ş.a. în: Manfred Winkler, Hans Bergel: Wir setzen das Gespräch fort… Briefwechsel eines Juden aus der Bukowina mit einem Deutschen aus Siebenbürgen (Continuăm discuţia… Corespondenţa unui evreu din Bucovina cu un german din Ardeal), ediţie şi postfaţă de Renate Windisch-Middendorf, Editura Frank & Timme, Berlin, 2012 

"...oricât aş încerca să admir rezistenţa anticomunistă, sunt incapabil să o fac peste un punct: acela care îmi impune să mă distanţez de un Ion Gavrilă Ogoranu. Pentru mine, Ogoranu rămâne unul dintre cei care au dorit să înlocuiască un totalitarism cu altul." - Daniel Cristea-Enache, Interviu cu Michael Shafir: „Vinovăţia poate fi numai individuală. Responsabilitatea însă poate deveni colectivă”, în: ZF Ziarul de duminică, 25. 1. 2013

"Reconsiderarea critică a trecutului – între mit şi minimalizare. Despre Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România", București, 18 aprilie 2013, ora 17.00 - IICCMER/INSH-EW

• Aktualisiert - actualizat, 26.1. 2013 17:45 h, Securitatea şi Biserica Evanghelică - Securitate und evangelische Kirche

• Aktualisiert - actualizat: Bewältigung, Gedächtnis, Authentizität, 6.1. 2013, 18:50 h [letzter Eintrag: "Neues Licht auf den Fall Eginald Schlattner"] 

• Aktualisiert - actualizat, Securitate und katholische Kirche - Securitatea şi Biserica Catolică, 5.1. 2013 [zum Dreikönigsfest 1950 - Boboteaza 1950]

• Aktualisiert - actualizat, Ellenpontok, 11.1. 2013, 21:50 h 

• Aktualisiert - actualizat, Ana Novac, 29.8. 2013  

• Aktualisiert - actualizat: Ivan Denes 18.9.2013,  17:58 h [Autobiografie von Ivan Denes, 1948  - autobiografia lui Ivan Denes, 1948] 

•  Aktualisiert - actualizat, 7.12. 2012, 15:44 h. „Heine“, der Wunschkandidat der Securitate 

• Aktualisiert - actualizat - 31. 12. 2012, 14:55 h: Procesul Biserica Neagră - Der Schwarze-Kirche-Prozess

• Aktualisiert - actualizat: 21.1. 2013, 20:45 h: Operationen der Securitate. 1974, 1981, 1984 - Operaţiuni ale Securităţii. 1974, 1981, 1984 [„Dan“ denunziert den Schriftsteller Balthasar Waitz / „Dan“ îl denunţă pe scriitorul Balthasar Waitz] 

• Aktualisiert - actualizat, 11.9.2013: 40 Jahre Aktionsgruppe Banat 

• "Hegel" und das ungarische Mediengesetz. Aktualisiert - actualizat, 12. 8. 2013

• Aktualisiert - actualizat, 4. 11. 2012, „Gică" von Radio Temeswar - „Gică" de la Radio Timişoara 

• Aktualisierte Halbjahresschrift-Internetseite, Postkommunistischer Antonescu-Kult 1990-2012 (letzter Eintrag), 3. März 2013 

• Campania de reabilitare a Securităţii - Rehabilitierungskampagne der Securitate, hjs-online, 2.2.2012: Gabriel Andreescu, "Cine este în spatele discreditării lui Mihnea Berindei?", în: Timpul, nr. 10 (163), 2012, p. 5. Actualizat - aktualisiert, 3.11. 2012