Die Schere – Foarfeca

Zensur und Securitate – Cenzura şi Securitatea

Unbekannter Zeichner: „Die gute Presse“ – Karikatur in der Zeitschrift „Leuchtturm“ von 1847

***

[1842: Karl Marx, Observaţii în legătură cu recentele instrucţiuni cu privire la cenzura prusiană. De un renan]

Observaţii în legătură cu recentele instrucţiuni cu privire la cenzura prusiană

De un renan

Karl Marx

Noi nu facem parte dintre acei nemulţumiţi care exclamă

încă înainte de apariţia noului edict prusian cu privire la

cenzură: Timeo Danaos et dona ferentes *. Dimpotrivă, dat

fiind că în noile instrucţiuni se încuviinţează examinarea

unor legi deja promulgate, chiar dacă concluziile acesteia nu

ar fi în sensul dorit de guvern, vom începe de îndată cu

aceste instrucţiuni înseşi. Cenzura constituie critica oficială;

normele ei sînt norme critice şi, ca atare, ele pot fi cel mai

puţin sustrase criticii, întrucît se situează pe un teren comun cu ea.

Desigur, oricare dintre noi nu va putea decît să aprobe

tendinţa generală exprimată în introducerea la aceste instrucţiuni:

„Pentru a elibera încă de pe acum ** presa de îngrădirile inadmisibile care nu corespund intenţiei suverane, majestatea sa regele, printr-un înalt decret adresat Ministerului Regal la 10 crt., a binevoit să-şi exprime în mod categoric dezaprobarea sa faţă de orice constrîngere abuzivă impusă activităţii literare şi, recunoscînd importanţa şi necesitatea unei publicistici sincere şi decente, ne·a împuternicit să invităm din nou pe cenzori să respecte în modul cuvenit art. 2 al edictului cenzurii de la 18 octombrie 1819“.

Fireşte! Dacă cenzura este o necesitate, apoi este şi mai

necesară cenzura făţişă, liberală.

Dar ceea ce trebuie să provoace de îndată o anumită nedumerire

este data legii menţionate  ea este datată 18 octom·

brie 1819. Cum vine asta? Nu cumva este vorba de o lege

care, datorită împrejurărilor, a trebuit să fie abrogată? Se

pare că nu, deoarece cenzorii sînt doar invitaţi s-o respecte

___________________

* de greci, şi cînd vin cu daruri, mi-e frică (Virgil, „Eneida“ , II, 49). 

- Nota Trad.

** Sublinierile din acest citat aparţin lui Marx.

p. 3

„din nou“. Aşadar, pînă în 1842 legea a existat, însă nu a fost

respectată, căci tocmai pentru a elibera „încă de pe acum“

presa de îngrădirile inadmisibile care nu corespund intenţiei

suverane se şi reaminteşte de ea.

Presa a fost supusă pînă acum, contrar prevederilor legii,

unor îngrădiri inadmisibile - iată concluzia care se desprinde

nemijlocit din această introducere.

Pledează oare această concluzie împotriva legii sau împotriva

cenzorilor?

Cu greu am putea afirma că ea pledează împotriva cenzorilor.

Timp de 22 de ani s-au comis acţiuni ilegale de către o

autoritate care are sub tutela ei interesul su2rem al cetăţenilor,

spiritul lor, o autoritate care, întrecînd chiar pe cenzorii

romani, reglementează nu numai conduita fiecărui cetăţean,

ci şi pe aceea a spiritului public. Să fie oare cu putinţă

ca în statul prusian, stat care se făleşte şi cu organizarea şi

cu administraţia sa, cei mai înalţi slujitori ai statului să fie

atît de lipsiţi de scrupule în comportarea lor, s ă dea dovadă

de o atît de consecventă lipsă de loialitate? Sau statul, datorită

unei permanente orbiri, a ales cumva pentru posturile cele

mai dificile indivizii cei mai incapabili? Sau, în sfîrşit, sînt,

poate, supuşii statului prusian lipsiţi de orice posibilitate de a

se plînge împotriva unor procedee ilegale? Sînt cumva toţi

scriitorii prusieni atît de ignoranţi şi de reduşi la minte, încît

nu cunosc nici m ăcar legile care privesc existenţa lor, sau

sint ei prea laşi pentru a cere aplicarea lor?

Dacă aruncăm toată vina asupra cenzorilor, 
va fi compromisă nu numai propria lor cinste, 
dar şi cinstea statului prusian, a scriitorilor prusieni.

Totodată, comportarea ilegală timp de peste douăzeci da

ani a cenzorilor, în ciuda existenţei legii, ar constitui un argumentum

ad hominem * că presa are nevoie de alte garanţii

decît de asemenea dispoziţii generale date unor indivizi atît

de lipsiţi de răspundere; ar dovedi că însăşi esenţa cenzurii

suferă de un viciu fundamental, pe care nu-l poate lecui nici

o lege.

Dar dacă cenzorii au fost capabili şi nu era bună legea,

atunci de ce să facem din nou apel la ea pentru a remedia un

rău provocat de ea însăşi?

Sau poate că deficienţele obiective ale instituţiei se pun

pe seama indivizilor pentru a se obţine prin viclenie, în loc

______________
* - argument convingător (literal: argumentul potrivit individului

dat). - Nota Trad.

p. 4

de o îmbunătăţire esenţială, o îmbunătăţire aparentă? Acesta

este procedeul obişnuit al pseudoliberalismului, care, atunci

cînd e silit să facă concesii, sacrifică oamenii, uneltele, dar

menţine neschimbat ceea ce este esenţial: instituţia. In felul

acesta se abate atenţia unui public superficial.

Pornirea provocată de o cauză obiectivă se transformă

într-o pornire împotriva unor persoane. Se creează iluzia că

printr-o schimbare de persoane se va obţine însăşi schimbarea

lucrurilor. De la cenzură privirea se îndreaptă spre unul

sau altul dintre cenzori, şi insolenţa meschină cu care scribii

mărunţi ai progresului comandat de sus îi tratează pe cei

căzuţi în dizgraţie înseamnă tot atîtea omagii aduse guvernului.

In faţa noastră se ridică încă o dificultate.

Unii corespondenţi de ziare confundă instrucţiunile cenzurii

cu noul edict al cenzurii. Ei se înşală, însă eroarea lor

este scuzabilă. Edictul cenzurii de la 18 octombrie 1819 trebuia

să aibă pînă în 1824 o valabilitate doar provizorie şi ar

fi rămas pînă în zilele noastre o lege provizorie dacă nu am

fi aflat, din instrucţiunile de faţă, că nu a fost pus niciodată

în aplicare.

Edictul din 1819 a fost şi el tot o măsură provizorie, numai

că atunci termenul pentru aşteptarea legilor definitive a

fost fixat la cinci ani, pe cînd în instrucţiunile noi nu se

fixează nici un termen, şi că atunci obiectul aşteptării erau

legile cu privire la libertatea presei, în timp ce acum obiectul

acestei aşteptări îl constituie legile cenzurii.

Alţi corespondenţi de ziare privesc instrucţiunile cenzurii

ca o reînnoire a vechiului edict al cenzurii. Această eroare

a lor va fi dezminţită de înseşi aceste instrucţiuni.

Noi considerăm instrucţiunile cenzurii drept spiritul anticipat

al prezumtivei legi a cenzurii. Prin aceasta ne ţinem

strict de spiritul edictului cenzurii din 1 8 19, potrivit căruia

legile şi ordonanţele sînt considerate ca avînd aceeaşi semnificaţie

pentru presă. (Vezi edictul menţionat, art. XVI, nr. 2).

Dar să revenim la instrucţiuni.

„În conformitate cu această lege - şi anume cu art. 2 - cenzura nu

trebuie să stingherească cercetarea serioasă şi modestă a adevărului sau

să impună scriitorilor o constrîngere inadmisibilă şi nici să stăvilească

circulaţia liberă a cărţilor pe piaţă“.

Cercetarea adevărului pe care nu trebuie s-o stingherească

cenzura este calificată mai îndeaproape ca serioasă şi mo-

p. 5

destă. Nici unul din aceste două calificative nu se referă la

conţinutul cercetării, ci, dimpotrivă, la ceva situat în afara

conţinutului ei. Ele separă dintru început cercetarea de adevăr,

silind-o să nu piardă din vedere un al treilea element,

necunoscut. Insă o cercetare care are ochii îndreptaţi în permanenţă

spre acest al treilea element, înzestrat prin lege cu

o irascibilitate îndreptăţită, nu va pierde oare din vedere adevărul? 

Nu este oare prima datorie a celui ce caută adevărul

să se îndrepte direct spre adevăr, fără să privească în dreapta

sau în stînga? Nu uit oare să spun lucrul însuşi dacă îmi pot

şi mai puţin permite să uit că trebuie să-l spun în forma

prescrisă?

Adevărul este tot atît de puţin modest ca şi lumina; şi

faţă de cine ar trebui să fie modest? Faţă de sine însuşi?

Verum index sui et falsi *. Atunci faţă de neadevăr?

Dacă modestia constituie trăsătura caracteristică a cercetării,

atunci ea este mai curînd un indiciu al temerii de adevăr

decît al temerii de neadevăr. Ea este un fel de mijloc de

descurajare la fiecare pas pe care-l fac înainte. Ea este pentru

cercetare o teamă impusă ca nu cumva să găsească rezulta

tul, un mijloc de apărare împotriva adevărului.

Apoi: adevărul este universal, el nu-mi aparţine numai

mie, el aparţine tuturor; eu îi aparţin lui, nu el mie. Proprietatea

mea e forma, ea constituind individualitatea mea spirituală.

Le style c'est l'homme **. Şi încă în ce măsură! Legea

îmi permite să scriu, dar mă obligă să scriu într-un alt stil

decît al meu! Am voie să dezvălui fizionomia mea spirituală,

dar trebuie mai întîi să-mi compun o expresie la comandă I

Care om cu simţul demnităţii nu va roşi în faţa acestei pretenţii

şi nu va prefera să-şi ascundă capul sub togă? Toga,

cel puţin, permite să bănuieşti sub ea un cap de Jupiter.

Expresia la comandă nu înseamnă altceva decît: bonne mine a mauvais j eu ***.

Voi admiraţi încîntătoarea diversitate, nesecata bogăţie a

naturii. Voi nu cereţi trandafirului să răspîndească aceeaşi

mireasmă ca violeta, dar bogăţiei celei mai mari, spiritului,

îi pretindeţi să aibă un singur fel de manifestare? Eu sînt

umorist, dar legea îmi ordonă să scriu serios. Eu sînt îndrăzneţ,

dar legea îmi ordonă ca stilul meu să fie modest. Cenu-

______________
* - adevărul este o dovadă pentru sine şi pentru ceea ce este fals

(din „Etica“ lui Spinoza). - Nota Trad.

** - stilul este omul. - Nota Trad.

*** - haz de necaz. - Nota Trad.

p.6.

şiu pe fond cenuşiu - iată singura culoare îngăduită libertăţii.

Fiecare picătură de rouă în care se răsfrînge soarele sclipeşte

într-un curcubeu de culori, însă soarele spiritual, în ariciţi

indivizi sau în orice obiecte s-ar reflecta, trebuie să producă

doar o singură culoare, culoarea oficială I Forma esenţială a

spiritului este seninătatea, lumina, şi voi aveţi pretenţia ca

umbra să fie singura lui formă de manifestare corespunzătoare; 
îi cereţi să se îmbrace numai în negru, şi totuşi printre

flori nu există nici una neagră. Esenţa spiritului este întotdeauna

adevărul însuşi; şi ce-i impuneţi voi ca esenţă?

Modestia. Numai calicul este modest, spune Goethe 2, şi într-

un asemenea calic vreţi voi să transformaţi spiritul? Sau,

dacă e vorba de acea modestie a geniului de care vorbeşte

Schiller 3, atunci transformaţi-i mai întîi pe toţi cetăţenii, şi

mai ales pe cenzorii voştri, în genii. Dar, în cazul acesta, modestia

geniului nu rezidă cituşi de puţin în ceea ce constă

limba cultă, şi anume în a vorbi fără accent şi fără dialect,

ci, dimpotrivă, în a vorbi cu accentul propriu lucrului şi în

dialectul esenţei lui. Ea constă în a uita atît modestia cit şi

lipsa de modestie şi în a distinge lucrul însuşi. Modestia generală

a spiritului este raţiunea, acea libertate universală care

se comportă faţă de fiecare natură potrivit caracterului esenţial

al acesteia.

Apoi, dacă seriozitatea nu corespunde acelei definiţii a lui

Tristram Shandy 4, după care ea este o atitudine făţarnică a

trupului menită să acopere deficienţele sufletului, ci vrea să

însemne seriozitate obiectivă, atunci întreaga prescripţie cade

de la sine. Căci eu tratez cu seriozitate ridicolul atunci cind

îl ridiculizez; şi cea mai gravă lipsă de modestie a spiritului

constă în a fi modest faţă de lipsa de modestie.

Seriozitate şi modestie! Ce noţiuni neprecise, relative! 

Unde încetează seriozitatea şi unde începe gluma? Unde încetează

modestia şi unde începe lipsa de modestie? Sîntem la

cheremul temperamentului unui cenzor. Şi ar fi fost tot atît

de nedrept să i se indice acestuia temperamentul ca şi scriitorului

stilul. Dacă vreţi să fiţi consecvenţi în critica voastră

estetică, atunci interziceţi atît cercetarea prea serioasă cit şi

cea prea modestă a adevărului, căci seriozitatea exagerată

este lucrul cel mai ridicol, iar modestia exagerată este cea

mai amară ironie.

In sfîrşit, se porneşte aici de la o concepţie complet sucită

şi abstractă a adevărului însuşi. Toate obiectele activităţii

literare sînt înglobate în reprezentarea generală de „adevăr“.

p.7.

Dar dacă facem abstracţie de tot ce este subiectiv, adică de

faptul că unul şi acelaşi obiect se reflectă în mod diferit în

diferiţi indivizi şi că-şi transpune diferitele sale laturi în tot

atîtea caractere spirituale diferite, atunci nu exercită oare

caracterul obiectului nici o influenţă, fie ea cit de mică, asupra

cercetării! Adevărul nu include numai rezultatul, ci şi

calea care duce spre el. Cercetarea adevărului trebuie să fie

ea însăşi adevărată şi adevărata cercetare este adevărul în

desfăşurare, ale cărui verigi împrăştiate se înlănţuie în rezultat.

Şi nu trebuie oare felul cercetării să se modifice după

obiect 1 Cînd obiectul rîde, ea trebuie să fie s erioasă, iar cind

obiectul este incomod, ea trebuie să fie modestă. Voi încălcaţi

deci atît drepturile obiectului cit şi pe acelea ale

subiectului. Inţelegeţi adevărul în mod abstract şi faceţi din

spirit un judecător de ins trucţie care îl înregistrează pur şi

simplu.

Sau poate că toate aceste frămîntări metafizice nu sînt

necesare? Poate că adevărul trebuie înţeles pur şi simplu

astfel: adevăr este ceea ce ordonă guvernul, iar cercetarea

intervine ca un al treilea element inutil şi inoportun, care,

din mo tive de e tichetă, nu poate însă fi respins cu totul! Cam

aşa se pare că stau lucrurile. Căci cercetarea este concepută

din capul locului ca ceva opus adevărului şi de aceea ea apare

în dubioasa tovărăşie oficială a seriozităţii şi a modestiei, virtuţi

pe care se cuvine, ce-i drept, să le aibă laicul în faţa

p reotului. Inteligenţa guvernului este singura raţiune a statului.

Este drept că celeilalte inteligenţe şi flecărelilor ei i se

pot face, în anumite împrejurări, anumite concesii, dar ea

trebuie să fie conştientă de aceste concesii şi de faptul că,

în fond, e lipsită de drepturi şi, ca atare, se cuvine să fie modestă

şi plecată, serioasă şi plicticoasă. Cînd Voltaire spune:

„tous les genres sont bons, excepte le genre ennuyeux“ * 5,

aici genul ennuyeux devine cel exclusiv, după cum o dovedeşte

cu prisosinţă însăşi referirea la „Dezbaterile dietei

renane“. N-ar fi mai bine să ne întoarcem la vechiul şi frumosul

stil cancelarist german 1 Să scrieţi liber, însă fiecare

cuvînt să fie în acelaşi timp o reverenţă în faţa cenzurii liberale,

care lasă să treacă părerile voastre, pe cit de serioase pe

atît de modeste. Dar nu cumva să pierdeţi sentimentul cucerniciei!

______________
* - „toate genurile sînt bune în afară de genul plicticos“, - Nota

Trad.

p. 8

Legea nu pune accentul pe adevăr, ci pe modestie şi seriozitate.

Aşadar, totul provoacă suspiciune - seriozitatea, modestia

şi mai ales adevărul, al cărui cuprins larg şi imprecis

p are să ascundă un adevăr foarte precis şi de natură foarte

dubioasă.

„Cenzura - se spune mai departe în instrucţiuni - nu trebuie în

nici un caz să fie aplicată într-un spirit chiţibuşar care să depăşească

cadrul prevederilor acestei legi“.

Prin această lege se înţelege, în primul rînd, art. 2 al

edictului din 1819, însă mai departe instrucţiunile se referă

la „spiritulu edictului cenzurii în genere. Ambele dispoziţii

pot fi uşor puse de acord. Art. 2 este spiritul concentrat al

edictului cenzurii, spirit care este mai amplu determinat şi

specificat în celelalte articole. Credem că nu putem face o

mai bună caracterizare a spiritului menţionat decît redind

urmă toarele lui formulări:

Art. VII. „Libertatea cenzurii, acordată p î n ă  a c u m Academiei de

Ştiinţe şi universităţilor, se suspendă prin aceasta pe o durată de cinci ani“.

§ 10. „Prezenta hotărîre provizorie rămîne în vigoare, cu începere

de azi, timp de cinci ani. Inainte de expirarea acestui termen se va examina

în mod temeinic, în Adunarea federală, modul în care pot fi aplicate

în practică dispoziţiile similare cu privire la libertatea presei menţionate

în articolul al 18-lea al Actelor federale, după care va urma o

hotărîre definitivă cu privire la limitele normale ale libertăţii presei în

Germania“.

O lege care suspendă libertatea presei acolo unde ea mai

există şi care, cu ajutorul cenzurii, o face inutilă acolo unde

-ea trebuia să fie introdusă nu poate fi considerată ca fiind

p rea favorabilă presei. De altfel § 1 0 recunoaşte aproape pe

faţă că în locul libertăţii presei, propuse în articolul 18 al

Actului federal 6 şi care, poate, va fi cîndva aplicată în practică,

se introduce o lege a cenzurii cu caracter provizoriu.

Acest quid pro quo * dezvăluie cel puţin că specificul eEocii

.a impus îngrădirea presei, că edictul îşi are originea în suspidunile

faţă de presă. Se caută chiar să se invoce ca scuză a

acestui dezacord faptul că e vorba de o măsură provizorie,

valabilă pe o durată de numai cinci ani; din păcate, ea a rămas

în vigoare timp de 22 de ani.

Chiar rîndul următor ne arată cum instrucţiunile se bat

cap în cap, nevrînd, pe de o parte, ca cenzura să fie aplicată

____________
* - confuzie. - Nota Trad.

p. 9

într-un spirit care să depăşească prevederile edictului şi

cerîndu-i, pe de altă parte, o asemenea depăşire:

„Cenzorul poate, bineînţeles, să permită şi o dezbatere liberă a problemelor

interne“.

Cenzorul poate, dar nu e obligat să facă acest lucru, întrucît

el nu constituie o necesitate; chiar şi numai acest liberalism

precaut depăşeşte foarte categoric nu numai spiritul

edictului cenzurii, ci şi anumite cerinţe categorice ale lui.

Vechiul edict al cenzurii, şi anume art. 2 citat în instrucţiuni,

interzice o dezba tere liberă nu numai a problemelor prusiene,

dar nici măcar a celor chinezeşti.

11 Din această categorie - în care se încadrează acţiunile împotriva

securităţii statului prusian şi a statelor federale germane, se comentează

în instrucţiuni - fac parte toate încercările de a prezenta într-o lumină

iavorabilă partidele, existente în indiferent ce tară, care urmăresc răsturnarea

orînduirii de stat“.

Este oare permisă, în asemenea condiţii, o dezbatere liberă

a problemelor interne ale Chinei şi Turciei? Şi dacă chiar

asemenea referiri îndepărtate pot periclita securitatea susceptibilă

a Federaţiei germane, cum să nu i-o pericliteze un cuvînt

dezaprobator cu privire la problemele ei interne?

Instrucţiunile se abat astfel într-o direcţie liberală de l a

spiritul art. 2 din edictul cenzurii, o abatere a cărei esenţă se

va clarifica ulterior, dar care din punct de vedere formal este

suspectă chiar şi numai prin aceea că se declară a fi o consecinţă

a art. 2, din care instrucţiunile citează în mod prudent

numai prima jumătate, invitîndu-1 însă în acelaşi timp pe cenzor

să consulte însuşi articolul. Pe de altă parte însă instrucţiunile

depăşesc în aceeaşi măsură edictul cenzurii în direcţia

neliberală, adăugînd la vechile îngrădiri ale presei

altele noi.

In art. 2, citat mai sus, al edictului cenzurii se spune:

„Scopul ei (al cenzurii) este de a împiedica tot ce se opune principiilor

generale ale religiei, i n d i f e r e n t de opiniile şi de doctrinele

diferitelor partide religioase şi ale diferitelor secte tolerate în stat“.

In 1819 domina încă raţionalismul, care înţelegea prin religie

în genere aşa-zisa religie a raţiunii. Acest punct de vedere

raţionalist este şi punctul de vedere al edictului cenzurii,

care, ce-i drept, este atît de inconsecvent, încît, deşi are drept

scop apărarea religiei, totuşi se situează pe o poziţie nereli-

p. 10

gioasă. Căci a separa principiile generale ale religiei de conţinutul

ei pozitiv şi de forma ei determinată înseamnă a contrazice

înseşi principiile generale ale religiei, întrucit fiecare

religie crede că se deosebeşte de celelalte religii închipui te

prin esenţa ei particulară şi că, datorită formei sale de terminate,

tocmai ea este religia cea adevărată. Noile instrucţiuni

cu privire la cenzură omit, în citarea art. 2, a doua parte restrictivă

a acestuia, conform căreia diferitele partide şi secte

religioase nu se bucură de inviolabilitate, dar ele nu se opresc

aici, ci ne oferă următorul comentariu:

„Tot ce este îndreptat în mod frivol, ostil împotriva religiei creştine

în general sau împotriva unei anumite doctrine nu poate fi tolerat“.

Vechiul edict al cenzurii nu menţionează cu nici u n cuvînt

religia creştină; dimpotrivă, el face deosebire între religie şi

toate partidele religioase şi sectele luate în parte. Noile

instrucţiuni ale cenzurii nu numai că transformă religia în

religie creştină, dar mai vorbesc şi despre o anumită doctrină.

Acesta-i rodul preţios al ştiinţei noastre, devenită creştină! 

Mai vrea cineva să nege că ea a făurit noi cătuşe presei? 
Nu este permis să ataci religia nici în general, nici

în particular. Ori credeţi, poate, că cuvintele „frivol, ostil“

fac din lanţurile noi lanţuri de trandafiri? Cu cită dibăcie au

fost alese cuvintele: frivol, ostil! Adjectivul „frivol“ se adresează

decenţei cetăţeanului, el este cuvîntul exoteric pentru

lume, dar cenzorului i se şopteşte la ureche adjectivul „ostil“,

care este interpretarea juridică a frivolităţii. Noi vom mai

găsi încă multe exemple de asemenea tact fin în aceste

instrucţiuni, care adresează publicului un cuvînt subiectiv

care-l face să roşească, iar cenzorului un cuvînt obiectiv care-l

face pe scriitor să pălească. In felul acesta se pot transpune

în muzică pînă şi nişte lettres de cachet 7“

Şi cît de ciudat se contrazic instrucţiunile cenzurii! Frivol

este numai atacul incomplet, îndreptat împotriva anumitor

trăsături ale fenomenului, fără a fi destul de profund şi de

serios pentru a atinge esenţa obiectului;· tocmai combaterea

elementului particular ca a tare este frivolă. Dacă, prin urmare,

este interzis să ataci religia creştină în general, rezultă

că este permis numai atacul frivol împotriva ei. Invers, atacul

îndreptat împotriva principiilor generale ale religiei, împotriva

esenţei ei, împotriva elementului particular, în măsura

în care acesta este o manifes tare a esenţei, constituie un atac

ostil. Religia poate fi atacată numai într-un mod ostil sau fri-

p. 11

vol, un al treilea mod nu există. Această inconsecvenţă în

care se încurcă instrucţiunile este, desigur, numai o aparenţă,

căci ea se bazează pe aparenţa că în genere ar mai fi permis

vreun atac împotriva religiei; dar este suficientă o privire

imparţială pentru a ne da seama că această aparenţă este o

simplă aparenţă. Nu este permis să ataci religia nici în mod

ostil, nici în mod frivol, nici în general şi nici în particular,

deci în nici un fel.

Dar dacă instrucţiunile, în vădită contradicţie cu edictul

cenzurii din 1 8 19, pun noi cătuşe presei filozofice, atunci ar

trebui să fie măcar atît de consecvente incit să elibereze

presa religioasă din vechile cătuşe pe care i le-a pus precedentul

edict, raţionalist. Căci el proclamă de asemenea drept

scop al cenzurii:

„să ia poziţie împotriva atragerii fanatice a dogmelor religioase în

politică şi împotriva confuziei de idei care rezultă de aici“.

Noile instrucţiuni sînt, desigur, destul de prudente pentru

a trece sub tăcere acest punct în comentariul lor; totuşi, prin

citarea art. 2 îl menţionează şi pe el. Ce înseamnă atragere

fanatică a dogmelor religioase în politică? Inseamnă a face

din dogmele religioase, conform naturii lor specifice, factorul

determinant în stat, adică a face din esen1a particulară a religiei

măsura statului. Vechiul edict al cenzurii putea, pe bună

dreptate, să ia poziţie împotriva acestei confuzii de idei, căci

el lasă pe seama criticii religia particulară, conţinutul ei

determinat. Insă vechiul edict se baza pe raţionalismul plat,

superficial, dispreţuit de voi înşivă. Voi însă, care bazaţi statul,

chiar în amănuntele sale, pe credinţă şi pe creş tinism, voi,

adepţi ai unui stat creştin, cum mai puteţi recomanda cenzurii

să prevină această confuzie de idei?

Confundarea principiului politic cu cel creştin-religios a

devenit un credo oficial. Vom lămuri în cîteva cuvinte această

confuzie. Dacă vorbim numai de religia creştină ca fiind cea

recunoscută, există în statul vostru catolici şi protestanţi. Şi

unii şi alţii au aceleaşi pretenţii faţă de stat, după cum au şi

aceleaşi obligaţii faţă de el. Făcînd abstracţie de divergenţele

lor religioase, ei cer în mod egal ca statul să fie realizarea

raţiunii politice şi juridice. Voi însă vreţi un stat creş tin. Dacă

statul vostru este numai creş tin-lu teran, atunci el devine pentru

catolic o biserică de care acesta nu aparţine şi pe care

trebuie s-o respingă ca fiind eretică, o biserică a cărei esenţă

mtimă este în contradicţie cu el. In cazul contrar rezultă o

p. 12

situaţie identică. Dacă însă declaraţi drept spirit particular

al statului vostru spiritul general al creştinismului, atunci

voi hotărîţi ce înseamnă spiritul general al creştinismului tot

pe b aza vederilor voastre protestante. Voi precizaţi ce înseamnă

stat creş tin, cu toate că ultima perioadă de timp v-a

arătat că slujbaşii guvernului nu pot trage o linie de demarcaţie

între religios şi lumesc, între stat şi biserică. Nu cenzorii,

ci diplomaţii trebuiau nu să decidă, ci să ducă tratative

în legătură cu această confuzie de idei 8" ln sfîrşit, vă situaţi

pe un punct de vedere eretic atunci cînd respingeţi o anumită

dogmă ca fiind neesenţială. Dacă definiţi statul vostru ca general-

creş tin, atunci recunoaşteţi printr-o formulă diplomatică

că el nu este creş tin. Prin urmare, ori interziceţi în general atragerea

religiei în politică, dar nu aceasta este intenţia voastră,

căci voi nu vreţi să bazaţi statul pe raţiunea liberă, ci pe credinţă

; religia reprezintă pentru voi sancţionarea generală a

pozitivului ; ori permiteţi şi atragerea fanatică a religiei în

politică. Lăsaţi-o să facă politică în felul ei, dar nici aceasta

nu vă convine: religia trebuie să susţină puterea laică, însă

fără ca puterea laică să se subordoneze religiei. Din momentul

în care atrageţi religia în politică, orice dorinţă a puterii laice

de a hotărî cum trebuie să se comporte religia în politică

devine o pretenţie nesăbuită, ba chiar o pretenţie ireligioasă.

Dacă cineva, îmboldit de sentimente religioase, doreşte să se

alieze cu religia, el trebuie să-i acorde acesteia, în toate problemele,

cuvîntul hotărîtor. Sau, poate, înţelegeţi prin religie

cultul propriei voastre p uteri nelimitate şi al înţelepciunii

voastre guvernamentale?

Spiritul ortodox al recentelor instrucţiuni cu privire la cenzură

mai intră şi altminteri în conflict cu raţionalismul vechiului

edict al cenzurii. Acesta include, printre scopurile cenzurii,

şi reprimarea a tot „ceea ce lezează morala şi bunele

moravuri u. Instrucţiunile menţionează acest alineat ca citat

din art. al II-lea. Dar dacă , în comentariul lor în legătură cu religia,

instrucţiunile fac unele completări în ceea ce priveşte morala,

observăm în acest comentariu o serie de omisiuni. Lezarea

moralei şi a bunelor moravuri devine o încălcare „a bunei

cuviinţe, a obiceiurilor şi a decenţei exterioare“. Precum vedem,

morala ca morală, ca principiu al unei lumi care ascultă

de legi proprii dispare, şi în locul esenţei ei apar manifestări

exterioare, onestitatea poliţienească, buna-cuviinţă convenţională.

Cinsteşte pe cel ce merită să fie cinstit - iată adevărata

consecvenţă. Legiuitorul specific creştin nu poate recu-

p. 13

noaşte morala ca o sferă independentă, care este sfîntă prin

ea însăşi, căci esenţa ei intimă, generală el o revendică pen·

tru religie. Morala independentă lezează principiile generale

ale religiei, iar noţiunile particulare ale religiei sînt contrare

moralei. Morala recunoaşte numai propria ei religie generală

şi raţională, iar religia numai morala ei particulară pozitivă.

Prin urmare în conformitate cu aceste instrucţiuni, cenzura

va trebui să respingă pe eroii intelectuali ai moralei - cum

ar fi, de pildă, Kant, Fichte, Spinoza - ca oameni fără religie,

ca oameni care încalcă buna-cuviinţă, obiceiurile şi decenţa

exterioară. Toţi aceşti moralişti pornesc de la o contradicţie

principială între morală şi religie, deoarece după ei morala

se bazează pe autonomia spiritului omenesc, iar religia pe

eteronomia lui. De la aceste inovaţii nedorite ale cenzurii,

care se manifestă, pe de o p arte, prin slăbirea conştiinţei ei

morale, iar, pe de altă p arte, prin ascuţirea riguroasă a

conştiinţei ei religioase, trecem la lucrurile mai îmbucurătoare,

la concesii.

„De aici rezultă, în special, că scrierile în care se face o apreciere

generală a administraţiei statului sau numai a unor sectoare ale ei, în

care sînt cercetate după valoarea lor internă legile promulgate sau cele

care urmează a fi promulgate, în care sînt dezvăluite greşeli sau lacune,

în care se sugerează sau se propun îmbunătăţiri, că asemenea scrieri nu

trebuie reprobate pentru motivul că sînt scrise în alt spirit decit acela

al guvernului, cu condiţia ca forma lor să fie decentă şi ca la baza

tendinţei lor să stea buna-credinţă".

Modestia şi seriozitatea cercetării - această cerinţă este

comună noilor instrucţiuni şi edictului cenzurii, dar instrucţiunile

se mulţumesc tot atît de puţin cu forma decentă ca şi

cu adevărul conţinutului. Criteriul lor principal devine t e n d i n t a;

mai mult chiar: ea este ideea care le străbate

de la un capăt la celălalt, în timp ce în edictul însuşi nici nu

poate fi găsit măcar cuvîntul tendinţă. În ce constă ea nu

pomenesc nici noile instrucţiuni ; dar cît de importantă este

considerată tendinţa, o dovedeşte următorul pasaj:

„Este însă o premisă absolut necesară ca tendinţa consideraţiilor exprimate

împotriva măsurilor luate de guvern să nu fie ostilă şi rău intenţionată,

ci de bună-credinţă, şi se cere din partea cenzorului bunăvoinţă

şi înţelegere, ca el să ştie să deosebească pe una de cealaltă. Ţinînd

seamă de aceasta, cenzorii trebuie totodată să-şi îndrepte în mod special

atenţia asupra formei şi limbajului scrierilor destinate publicării şi, dacă

prin patima, violenţa şi aroganţa lor ele manifestă o tendinţă dăunătoare,

să nu permită publicarea lor“.

p. 14

Prin urmare, scriitorul devine victima celui mai cumplit

terorism, este supus jurisdicţiei suspiciunii. Legile împotriva

tendinţei, legi care nu stabilesc norme obiective, sînt legi

teroriste, de felul acelora pe care le-au impus extrema necesitate

de stat sub Robespierre şi corupţia statului sub împăraţii

romani. Legile care consideră drept principalele lor criterii

nu acţiunile ca a tare, ci convingerile persoanei care acţionează

nu reerezintă altceva decît sancţionarea pozitivă a

ilegalităţii. Mai bine să procedezi ca acel ţar al Rusiei care a

pus pe cazacii aflaţi în serviciul său să tundă fiecăruia barba,

decît să faci din convingerea care m-a determinat să port

barbă criteriul tunderii mele.

Numai în măsura în care mă manifest, în măsura în care

intru în sfera realului, intru şi în sfera legislatorului. Pentru

lege eu nu exist, nu constitui un obiect al ei decît prin fapta

mea. Numai datorită ei intru sub rigorile legii; căci numai

pentru faptă revendic un drept la existenţă, un drept al realităţii,

şi prin urmare numai datorită ei dreptul real capătă

putere asupra mea. Insă legea împotriva tendinţei pedepseşte

nu numai ceea ce fac, ci şi ceea ce cred, independent de faptele

mele. Ea este, prin urmare, o insultă adusă onoarei cetăţeanului,

o lege care vexează existenţa mea.

Oricît m-aş suci şi m-aş răsuci, nu de starea de fapt e

vorba aici. Existenţa mea este suspectată, esenţa mea intimă,

individualitatea mea, este considerată ceva nefast şi, din

cauza acestei păreri, sînt sancţiona t. Legea nu mă pedepseşte

pentru fapta rea pe care o săvîrşesc, ci pentru fapta rea pe

care nu o săvîrşesc. In realitate sînt pedepsit pentru că acţiunea

mea nu este contrară legii, căci numai prin aceasta îl

oblig pe judecătorul indulgent, binevoitor să urmărească convingerile

mele dăunătoare, care sînt destul de abile să nu se

manifeste pe faţă.

Legea împotriva convingerilor nu este o lege a statului

pentru cetăţeni, ci legea unui partid împo triva altui partid.

Legea împotriva tendinţei anulează egalitatea cetăţenilor în

faţa legii. Ea este o lege a dezbinării, şi nu a unificării, iar

toate legile care dezbină sînt reacţionare. Ea nu este o lege,

ci un privilegiu. Unul are voie să facă ceea ce altui a nu-i este

permis nu pentru că acestuia i-ar lipsi o calitate obiectivă, ca,

bunăoară, copilului calitatea de a încheia contracte; nu, motivul

este că buna sa intenţie, convingerile sale sînt suspecte.

Statul moral presupune că membrii săi au convingerile statului

chiar dacă ei se situează pe o poziţie opusă aceleia a unui

p. 15

organ al statului sau a guvernului. Dar într-o societate în care

un organ se crede posesorul unic şi exclusiv al raţiunii de

stat şi al moralităţii de stat, în care un guvern intră în contradicţie

principială cu poporul, considerînd, din această

cauză, convingerile lui antista tale drept convingerile normale

generale, într-o asemenea societate conştiinţa încărcată a

clicii politicianiste inventează legi împotriva tendinţelor, legi

de răzbunare împotriva unor convingeri care nu sălăşluiesc

decît în înseşi rîndurile membrilor guvernului. Legile împotriva

convingerilor au la bază lipsa de convingeri, concepţia

imorală materială despre stat. Ele sînt un strigăt indiscret al

conştiinţei încărcate. Şi cum poate fi aplicată o asemenea

lege? Printr-un mijloc mai revoltător decît legea însăşi: prin

spioni sau convenindu-se dinainte ca să fie considerate

suspecte întregi curente literare, ceea ce implică, fireşte, şi

sarcina de a iscodi în plus cărui curent îi aparţine fiecare

individ. Aşa cum, în legea împotriva tendinţei, forma legii

contrazice conţinutul, aşa cum guvernul care decretează

această lege combate cu îndirjire ceea ce este el însuşi, adică

convingerile antistatale, tot aşa acest guvern, în fiecare caz

particular, reprezintă faţă de propriile sale legi, ca să zicem

aşa, o lume întoarsă pe dos, căci el măsoară cu o dublă

măsură. Ceea ce pentru o p arte este drept înseamnă pentru

(:ealaltă p arte încălcarea dreptului. Inseşi legile guvernului

reprezintă contrarul a ceea ce ele stabilesc drept lege.

In această dialectică se încurcă şi noile instrucţiuni ale
cenzurii. Ele cad în contradicţia de a comite chiar ele şi de- 

a pretinde cenzorilor tot ceea ce în presă ar condamna ca

acţiuni antistatale.

Astfel instrucţiunile interzic scriitorilor să suspecteze convingerile

unor persoane sau ale unor clase întregi, şi în acelaşi

timp ele ordonă cenzorilor să împartă pe toţi cetăţertii în suspecţi şi

nesuspecţi, în oameni de bună-credinţă şi oameni

de rea-credinţă. Critica, interzisă presei, devine o obligaţie

de fiecare zi pentru criticul guvernamental ; dar lucrurile

nu se mărginesc la această intervertire. In cadrul presei,

antistatalul apărea, potrivit conţinutului său, ca ceva particular,

însă [potrivit cu] forma sa era general, adică supus

judecăţii tuturor.

Acum însă totul e întors cu capul în jos. Potrivit conţinutului

său, p articularul apare acum ca îndreptăţit, iar antistatalul

apare ca opinie a statului, ca drept al statului, ca ceva

particular care, potrivit formei sale, este inaccesibil înţele-

p. 16

gerii generale, fiind izgonit din arena liberă a publicităţii în

biroul criticului guvernamental. Astfel instrucţiunile îşi propun

să apere religia, dar încalcă principiul cel mai general al

tuturor religiilor: caracterul sacrosanct şi inviolabilitatea.

convingerilor subiective. Ele proclamă pe cenzor ca judecător;

al inimii în locul lui dumnezeu. Astfel ele interzic expresii

ofensatoare şi aprecieri defăimătoare la adresa unor persoane,

dar vă expun zilnic aprecierilor ofensatoare şi defăimătoare

ale cenzorului. Astfel instrucţiunile vor să înăbuşe bîrfelile

unor indivizi răuvoitori sau rău informaţi şi în acelaşi timp

îl obHgă pe cenzor să se bizuie pe asemenea bîrfeli şi pe

spionajul unor indivizi dezinformaţi şi răuvoitori şi să se

ocupe de ele, coborînd aprecierea, din sfera conţinutului

obiectiv, în sfera părerii subiective sau a arbitrarului. Astfel

nu trebuie suspectată intenţia statului, însă instrucţiunile pornesc

tocmai de la suspiciuni îndreptate împotriva statului.

Astfel, sub o bună aparenţă nu trebuie să se ascundă nişta

intenţii rele, dar înseşi instrucţiunile se bazează pe o aparenţă

înşelătoare. Astfel ele îşi propun să înalţe sentimentul

naţional, dar se sprijină pe o concepţie care înjoseşte naţiunea.

Ele ne cer să ne conformăm legilor, să respectăm

legile, dar în acelaşi timp ne obligă să respectăm instituţii

care ne pun în afara legii şi ridică samavolnicia la rangul de

drept.9Trebuie să respectăm î n aşa măsură principiul personalităţii,

încît să avem încredere în cenzor în ciuda institutiei

deficiente a cenzurii ; voi însă încălcaţi în aşa măsură prin-

cipiul personalităţii, încît o judecaţi nu după faptele ei, ci

după părerea pe care v-aţi format-o despre intenţiile acţiunilor 

ei. Voi cereţi modestie, însă porniţi de la colosala lipsă

de modestie de a proclama pe unii slujbaşi ai statului iscoade

ale inimii, atotştiutori, filozofi, teologi, oameni politici,

Apolloni din Delfi. Pe de o parte ne impuneţi respectarea

lipsei de modestie, iar pe de altă parte ne interziceţi lipsa

de modestie. Adevărata lipsă de modestie constă însă în a

atribui anumitor indivizi desăvîrşirea speciei. Cenzorul este

un individ particular, în timp ce presa întruchipează în sine

specia. Nouă ne prescrieţi încredere, în timp ce conferiţi neîncrederii

putere de lege. Voi credeţi că instituţiile voastre

de stat sînt în stare să facă dintr-un biet muritor, dintr-un

funcţionar, un sfînt pentru care imposibilul devine posibil.

Dar aveţi atît de puţină încredere în organismul vostru de

stat, încît vă temeţi de părerea izolată a unei persoane particulare;

căci voi trataţi presa ca pe o persoană particulară.

p. 17

Despre funcţionari credeţi că vor proceda cu totul impersonal,

fără pică şi fără pasiune, fără obtuzitate sau slăbiciuni omeneşti.

Dar voi suspectaţi impersonalul, ideile, că ar fi pline de

intrigi personale şi perfidii subiective. Instrucţiunile cer o

încredere nelimitată faţă de pătura funcţionarilor şi pornesc

de la o neîncredere nelimitată faţă de pătura nefuncţionarilor.

De ce nu le-am plăti şi noi cu aceeaşi monedă? De ce să nu

ne fie nouă suspectă tocmai această pătură a funcţionarilor?

Acelaşi lucru în ceea ce priveşte caracterul. De la bun început

omul nepărtinitor trebuie să aibă mai multă consideraţie

pentru caracterul criticului care se pronunţă în mod public

decît pentru al celui care critică pe ascuns.

Ceea ce este în genere rău rămîne tot rău, indiferent de

individul care e purtătorul acestui rău, fie el critic particular

sau critic în slujba guvernului, numai că în acest din urmă

caz răul este autorizat şi este privit de cei de sus ca ceva

necesar pentru a realiza binele de jos.

Cenzura tendinţei şi tendinţa cenzurii - iată ce ne dăruiesc

recentele instrucţiuni liberale. Nimeni nu ne va lua în

nume de rău faptul că trecem cu o anumită neîncredere l a

celelalte dispoziţii ale lor.

„Expresiile ofensatoare şi aprecierile defăimătoare la adresa diferitor

persoane nu sînt proprii a fi publicate“.

Nu sînt proprii a fi publicate! In locul acestei formulări

blînde ar fi fost mai nimerit ca aprecierea ofensatoare şi de- ·

făimătoare să fi primit o precizare obiectivă.

„Acelaşi lucru e valabil şi pentru suspectarea convingerilor ufror

persoane sau" (un „sau“ plin de înţeles) „a unor clase întregi, pentru

utilizarea numelor partidelor şi a altor * atacuri personale“ ,

Deci şi împărţirea în categorii, atacurile împotriva unor

clase întregi, utilizarea numelor partidelor; dar omul trebuie

să dea tuturor lucrurilor un nume, ca şi Adam, pentru ca ele să

existe pentru el, căci numele partidelor sînt categorii necesare

pentru presa politică,

„Deoarece, aşa cum spune doctorul Sassafras,

Orice boală, pentru a putea fi tratată cu succes,

Trebuie în primul rînd să aibă un nume“.

Toate acestea se referă la a tacurile personale. Cum trebuie

procedat atunci? Nu este permis să ataci o persoană izolată,

__________________
* La Marx: asemenea. - Nota Red.

p. 18

şi tot atît de puţin clasa, colectivitatea, persoana juridică.

Statul nu vrea - şi în această privinţă are dreptate - să

tolereze nici un fel de injurii, nici un fel de atacuri personale.

D ar, cu ajutorul unui simplu „sau „ , colectivitatea a fost şi ea

asimilată persoanei. Prin acel „sau“ este introdusă şi colectivitatea,

iar printr-un mic „şi“ aflăm în cele din urmă că a fost

vorba numai de persoane. De aici se ajunge cu uşurinţă la

concluzia că îi este complet interzis presei să-i controleze

pe funcţionari şi pe acele instituţii care există ca o clasă de

indivizi.

„Dacă, potrivit acestor indicaţii, cenzura va fi exercitată în spiritul

edictului cenzurii de la 18 octombrie 1819, o publicistică decentă şi sinceră

va avea destul cîmp de acţiune * şi este de aşteptat ca prin aceasta

să se trezească un interes mai mare pentru tot ceea ce priveşte patria şi

ca sentimentul naţional să sporească“.

Recunoaştem că, potrivit acestor indicaţii, i se acordă

publicisticii decente - decente în sensul cenzurii - un cîmp

de acţiune“. mai mult decît îndestulător; chiar şi termenul

cîmp de acţiune este bine ales, căci aici s-a calculat cîmpul

pe care se zbenguie presa ce se mulţumeşte cu acrobaţii;

dar dacă cîmpul va fi destul de larg pentru o publicistică

curajoasă şi în ce va consta curajul acesteia, lăsăm la aprecierea

cititorului perspicace. In ceea ce priveşte speranţele

instrucţiunilor, se prea poate ca sentimentul naţional să sporească,

aşa cum sporeşte sentimentul naţional al turcilor cînd

li se trimite şnurul. Dar dacă se va trezi tocmai interesul presei

modeste şi serioase pentru tot ceea ce priveşte patria,

această chestiune lăsăm s-o rezolve ea însăşi; o presă anemică

nu poate fi restabilită cu chinină. Dar poate că noi am

dat o importanţă prea mare pasajului citat. Poate că-i prindem

mai bine sensul dacă îl vom privi doar ca un ghimpe

într-o ghirlandă de trandafiri. Poate că de acest ghimpe liberal

e agăţată o perlă de o valoare foarte echivocă. Să privim

mai atent. Totul depinde de context. Speranţele exprimate în

pasajul menţionat mai sus în ceea ce priveşte sporirea sentimentului

naţional şi trezirea interesului pentru tot ceea ce

priveşte patria se transformă pe nesimţite într-un ordin care

ascunde o nouă constrîngere pentru bietele noastre cotidiane

ofticoase.

______________
* Spielraum înseamnă cîmp de acţiune şi „loc pentru joc“ - Nota

Trad.

p. 19

„În felul acesta putem spera că şi literatura politică şi presa cotidiană

vor înţelege mai bine menirea lor, că ele îşi vor însuşi, o dată cu

un material mai bogat, şi un ton mai demn şi că pe viitor nu se vor preta

să speculeze curiozitatea cititorilor lor prin publicarea unor ştiri zilnice

inconsistente, culese din ziare străine, sau ale unor corespondenţi răuvoitori

ori rău informaţi, prin bîrfeli şi atacuri personale - o tendinţă împotriva

căreia cenzura este în mod indiscutabil chemată să ia măsuri“.

Instrucţiunile îşi exprimă speranţa c ă literatura politică şi

p resa cotidiană vor înţelege mai bine care e menirea lor etc.

Insă o înţelegere mai bună nu este un lucru care poate fi

ordonat. De altfel ea este un fruct care mai trebuie aşteptat,

şi speranţa rămîne totuşi numai speranţă. Instrucţiunile sînt

însă mult prea practice pentru a se mulţumi cu speranţe şi

cu dorinţe deşarte. In timp ce presei i se acordă, ca o

nouă uşurare, speranţa viitoarei îmbunătăţiri, binevoitoarele

instrucţiuni îi răpesc un drept existent: în speranţa îmbunătăţirii

ei, presa pierde ceea ce mai are acum. Ea are aceeaşi

soartă ca bietul Sancho Panza, căruia medicul de curte îi lua

de sub nas toate mîncărurile pentru ca nu cumva să-şi strice

stomacul şi să fie împiedicat astfel să ducă la bun sfîrşit sarcinile

pe care ducele i le încredinţa. 9

Totodată nu trebuie să pierdem ocazia de a recomanda

scriitorului prusian să-şi însuşească acest fel de stil decent.

In fraza introductivă se spune: ,,In felul acesta putem spera

că“. „ De acest că depinde o serie întreagă de meniri, anume

că literatura politică şi presa cotidiană vor înţelege mai bine

menirea lor; că ele îşi vor însuşi un ton mai demn etc. etc.;

că nu se vor preta să publice ştiri zilnice inconsistente, provenind

din corespondenţe culese din ziare străine etc. Toate

aceste meniri sînt încă de domeniul speranţei; dar concluzia

care se leagă printr-o trăsătură de unire de textul anterior -

„o tendinţă împotriva căreia cenzura este în mod indiscutabil

chemată să ia măsuri“ - îl scuteşte pe cenzor de sarcina plicticoasă

de a aştepta îmbunătăţirea sperată a presei cotidiene,

împuternicindu-l, dimpotrivă, să şteargă fără a mai sta pe

gînduri ceea ce nu-i este pe plac. Tratamentul intern este înlocuit

cu amputarea.

„Pentru a ne apropia însă de această ţintă, este necesar ca la aprobarea

de noi reviste şi la confirmarea de noi redactori să se procedeze cu.

multă precauţie, pentru ca presa cotidiană să fie încredinţată numai unor

oameni de o absolută probitate, a căror aptitudine ştiinţifică, poziţie şi

caracter să fie o garanţie a seriozităţii năzuinţelor lor şi a loialităţii

felului lor de a gîndi“.

p. 20

Inainte de a ne ocupa de detalii, ne permitem o observaţie

generală. Confirmarea de noi redactori, prin urmare confirmarea

în genere a viitorilor redactori, este încredinţată în

întregime „marii precauţii“, bineînţeles, a autorităţilor de

stat, a cenzurii, în timp ce vechiul edict al cenzurii lăsa aleaerea

redactorilor - în cazul cel mai rău sub rezerva unor

ănumite garanţii - la aprecierea proprietarului gazetei.

„Art. IX. Comisia superioară a cenzurii este îndreptăţită să explice.

proprietarului unui ziar că redactorul propus nu inspiră încrederea necesară,

în care caz proprietarul este obligat să angajeze un alt redactor,

sau, dacă nu vrea să renunţe la cel propus, să depună pentru el o

cauţiune, care urmează să fie fixată de către ministerele noastre de stat

menţionate mai sus, pe baza propunerii comisiei superioare a cenzurii

amintite „.

Noile instrucţiuni cu privire la cenzură vădesc  o

cu totul

altă profunzime, se poate spune un romantism al spiritului.

ln timp ce vechiul edict al cenzurii pretinde cauţiuni exterioare,

prozaice, care pot fi deci stabilite prin lege _ cauţiuni

pe baza cărora poate fi admis şi un redactor neagreat -,

instrucţiunile, dimpotrivă, îl lipsesc pe proprietarul unei publicaţii

de orice voinţă proprie şi îndrumează înţelepciunea prevăzătoare

a guvernului, marea precauţie şi profunzimea spirţtuală

a autorităţilor spre calităţi lăuntrice subiective, care nu

pot fi determinate pe cale exterioară. Dar dacă caracterul vag,

sensibilitatea gingaşă şi exaltarea subiectivă a roman tismului

se transformă într-o manifestare pur exterioară în aşa fel că

întîmplarea exterioară nu se mai manifestă în precizia şi în

delimitarea ei prozaică, ci într-o aureolă miraculoasă, într-o

profunzime şi splendoare închipuită, atunci şi instrucţiunile

cu greu vor putea evita o asemenea soartă romantică.

Redactorii presei cotidiene - categorie în care se încadrează

întreaga jurnalistică - trebuie să fie oameni de o probitate

absolută. Drept garanţie a acestei probităţi este indicată

în primul rînd „aptitudinea ştiinţifică“. Nu există nici cea

mai mică îndoială că cenzorul ar putea să nu aibă aptitudinea

ştiinţifică de a judeca orice fel de aptitudine ştiinţifică. Dacă

în Prusia trăieşte o întreagă armată de asemenea genii universale,

cunoscute guvernului - fiecare oraş are, cel puţin,

un cenzor -, atunci de ce nu se manifestă aceste minţi enciclopedice

ca scriitori? Dacă aceşti funcţionari, covîrşitori

prin numărul lor şi mai ales puternici prin ştiinţa şi prin

geniul lor, s-ar ridica deodată şi ar strivi sub greutatea lor pe

nenorociţii scriitori care scriu numai într-un anumit gen, şi

p. 21

chiar acest lucru îl fac fără o recunoaştere oficială a aptitudinii

lor, s-ar putea pune mai degrabă capăt confuziilor din

presă decît cu ajutorul cenzurii. De ce tac aceşti oameni competenţi

care - aidoma gîştelor romane - ar putea salva prin

gîgîitul lor Capitoliul? Ei sînt prea rezervaţi. In cercurile

ştiinţifice ei nu sînf cunoscuţi, în schimb îi cunoaşte guvernul.

Şi dacă aceştia sînt într-adevăr nişte oameni cum nici un

alt stat nu i-a putut găsi - căci niciodată un stat nu a cunoscut

clase alcătuite în întregime din genii universale şi

minţi enciclopedice -, cu cît mai geniali trebuie să fie cei

ce aleg pe aceşti b ărbaţi! Ce ştiinţă secretă trebuie să posede

ei pentru a fi în stare să dea unor funcţionari necunoscuţi în

republica ştiinţei un certificat care să ateste capacitatea lor

universal-ştiinţifică! Cu cît urcăm mai sus pe scara acestei

birocraţii a inteligenţei, cu atît dăm peste capete mai minunate.

Se pune însă întrebarea: oare merită osteneala şi procedează

în mod raţional un stat care dispune de asemenea

stîlpi ai unei prese desăvîrşite atunci cînd face din aceşti

oameni paznicii unei prese pline de lipsuri, cînd coboară desăvîrşitul

la rolul de mijloc împotriva nedesăvîrşitului?

Cu cît angajaţi mai mulţi asemenea cenzori, cu atît vor fi

mai puţine şanse de îmbunătăţire în domeniul presei. Voi lipsiţi

armata voastră de cei sănătoşi pentru a face din ei medici

ai bolnavilor.

Bateţi numai o dată din picior, ca Pompei, şi din fiecare

palat guvernamental va sări o Pallas Atena înarmată pînă în

dinţi. In faţa presei oficiale, praful se va alege din anemica

presă cotidiană. E de ajuns să apară lumina pentru ca întunericul

să fie biruit. Lăsaţi lumina voastră să lumineze şi n-o puneţi sub obroc. 

In locul unei cenzuri defectuoase, al cărei

caracter absolut ireproşabil vă pare chiar vouă problematic,

daţi-ne o presă desăvîrşită, pe care nu trebuie decît s-o comandaţi

după modelul pe care statul chinez ni-l oferă de

multe secole.

Dar a face din aptitudinile ştiinţifice unica condiţie necesară

pentru scriitorii presei cotidiene, oare nu înseamnă

aceasta o determinare a spiritului, şi nicidecum protejarea

privilegiilor, nici respectarea convenţionalului? Nu înseamnă

oare aceasta a condiţiona însăşi cauza, şi nu persoana?

Din păcate, instrucţiunile cu privire la cenzură întrerup

panegiricul nostru. Alături de garanţia aptitudinii ştiinţifice

găsim pe aceea a poziţiei şi a caracterului. Poziţie şi caracter!

p. 22

Caracterul, care urmează atît de nemijlocit poziţiei, pare

aproape că decurge din ea. Să considerăm mai întîi poziţia.

Ea este atît de strîns înghesuită între aptitudinea ştiinţifică

şi caracter, încît aproape că te simţi tentat să te îndoieşti de

conştiinţa ei curată.

Cerinţa generală a aptitudinii ştiinţifice, ce liberalism!

Cerinţa particulară a poziţiei, ce lipsă de liberalism! Aptitudinea

ştiinţifică şi poziţia laolaltă, ce pseudoliberalism! Intrucît

aptitudinea ştiinţifică şi caracterul sînt lucruri foarte

neprecise, pe cind poziţia este ceva foarte precis, de ce n-am

trage concluzia că, în conformitate cu legile necesare ale logi-

cii, ceea ce e neprecis se va bizui pe precis, găsind în el sprijin

şi conţinut? Ar comite, prin urmare, cenzorul o mare gre-

şeală dacă ar interpreta instrucţiunile în sensul că poziţia este

forma exterioară prin care aptitudinea ştiinţifică şi caracterul

se manifestă în societate, cu atît mai mult cu cit propria lui

funcţie îi garantează cenzorului că punctul lui de vedere coincide

cu acela al statului? Cel puţin fără această interpretare

rămîne cu totul de neînţeles de ce aptitudinea ştiinţifică şi

caracterul nu constituie garanţii suficiente pentru scriitor, de

ce poziţia este al treilea factor necesar. Dar dacă cenzorul ar

ajunge într-un impas, dacă aceste garanţii nu s-ar găsi decit

rareori împreună sau chiar niciodată, asupra cărui factor trebuie

să cadă alegerea lui? Şi trebuie, doar, să aleagă într-un

fel, căci cineva tot trebuie să redacteze ziarele şi revistele!

Aptitudinea ştiinţifică şi caracterul fără poziţie ar putea părea

problematice cenzorului din cauza lipsei lor de precizie, după

cum în genere trebuie să provoace îndreptăţita sa uimire

faptul că asemenea calităţi pot exista separat de poziţie. In

schimb, poate oare cenzorul să pună la îndoială caracterul,

erudiţia acolo unde există poziţia? In acest caz el ar avea

mai puţină încredere în aprecierea statului

1. „Observaţii în legătură cu recentele instrucţiuni cu privire la cenzura prusiană“ - primul articol de publicistică cu care Karl Marx şi-a început activitatea sa politică ca democrat revoluţionar.Problema ridicată în articol - situaţia presei în Prusia – devenise deosebit de acută la începutul deceniului al 5-lea al secolului al XIX-iea în legătură cu înviorarea mişcării liberale şi democrate în Germania, care se afla pe atunci în ajunul unei revoluţii burgheze. Noile instrucţiuni cu privire la cenzură date de guvernul prusian la 24 decembrie 1841 dezavuau, ce-i drept în vorbe, constrîngerea activităţii literare, în fapt însă nu numai că menţineau cenzura reacţionară prusiană, dar o şi înăspreau.Articolul lui Marx, care demasca liberalismul fictiv al recentelor instrucţiuni cu privire la cenzură, nu a fost publicat în Germania; scris între 15 ianuarie şi 10 februarie 1842, el a fost publicat abia în februarie 1843, în Elveţia, în primul volum al culegerii „Anekdota zur neuesten deutschen Philosophie und Publicistik“ (Inedite din domeniul filozofiei şi publicisticii germane moderne). Această culegere în două volume, editată de Arnold Ruge, cuprindea, în afară de două articole ale lui Karl Marx, şi articole scrise de Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach, Friedrich Koppen, Arnold Ruge ş. a.Cu articolul „Observaţii în legătură cu recentele instrucţiuni cu privire la cenzura prusiană" Marx şi-a început culegerea sa de articole, apărută sub îngrijirea lui Hermann Becker, la Colonia în 1851. (Karl Marx's gesammelte Aufsätze, herausgegeben von Hennann Becker. I. Heft, Köln, 1851). Din cauza persecuţiilor din partea autorităţilor, această ediţie a fost oprită după apariţia primelor numere. - 3.

2 Din poezia lui Goethe „Rechenschaft" (Socoteală). „Nur die Lumpen sind bescheiden, Brave freuen sich der Tat" (Numai calicii sînt modeşti, oamenii cinstiţi se bucură de fapta lor). - 7.

3 Din studiul lui Schiller „Über naive und sentimentalische Dichtung" (Despre poezia naivă şi sentimentală). - 7.

4 Din romanul lui Laurence Sterne „The life and opinions of Tristram Shandy“ (Viaţa şi părerile lui Tristram Shandy), vol. I, cap. XI. - 7.

5 Din prefaţa lui Voltaire la comedia sa „L'Enfant prodigue“ (Fiul risipitor). - 8.

6 Actul federal a fost adoptat de Congresul de la Viena la 8 iunie 1815; pe baza acestui act numeroasele state germane au fost unite în mod formal în aşa-numita Federaţie germană. Crearea Federaţiei germane nu a lichidat totuşi fărîmiţarea Germaniei; organul comun al Federaţiei germane - Bundestagul (dieta), care era alcătuit din reprezentanţii statelor germane şi care se întrunea la Frankfurt pe Main - a devenit bastionul reacţiunii germane. Paragraful respectiv din articolul 18 al Actului federal glăsuieşte:
„Adunarea federală se va ocupa, la prima ei întrunire, cu redactarea unor dispoziţii uniforme privind libertatea presei şi garantarea drepturilor scriitorilor şi editorilor împotriva reproducerii“. - 9.

7 Lettres de cachet - ordine secrete ale regilor Franţei înaintea Revoluţiei franceze, prin care persoane indezirabile erau intemniţate ani de-a rîndul sau exilate din ţară fără vreo anchetă judiciară sau sentinţă prealabilă. - 11.

8 Aluzie la tratativele pe care diplomaţii prusieni le-au dus, din însărcinarea regelui Frederic Wilhelm al IV-iea, cu papa de la Roma în scopul aplanării conflictului dintre guvernul prusian şi biserica catolică. În acest conflict, cunoscut sub numele de „disensiunile bisericeşti" sau „disensiunile de la Colonia", era vorba de problema cărei biserici să aparţină copiii rezultaţi din căsătorii mixte (între catolici şi protestanţi). Conflictul izbucnise în 1837 în legătură cu arestarea arhiepiscopului de la Colonia, învinuit de înaltă trădare pentru că refuzase să facă pe plac regelui Frederic Wilhelm al III-iea al Prusiei. Acestui conflict i s-a pus capăt în timpul domniei lui Frederic Wilhelm al IV-iea prin capitularea guvernului prusian.
„Prusia a sărutat în faţa întregii lumi papucii papei“ - aşa a rezumat Marx într-o scrisoare către Ruge, din 9 iulie 1 842, rezultatul acestui conflict, - 13.

9 Din „Don Quijote“ al lui Miguel de Cervantes Saavedra, partea a 4-a, capitolul 47. - 20.