Securitate und evangelische Kirche 2 - Securitatea şi Biserica Evanghelică - 2
Inhalt - Cuprins
Vorbemerkung
– Observaţie preliminară
I.
Eine
misslungene Securitateverschwörung
II.
Dokumente
- Documente
[16. September
1941. Predigt von Bischofsvikar Friedrich Müller am 12. Sonntag nach
Trinitatis, „Wovon und wozu befreit Christus?“]
[7. April 1941. Ekkehart Lebouten: Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des „Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ in der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien, Hermannstadt]
[7. April 1941. Ansprache zur Eröffnung der gründenden Tagung der Arbeitsgemeinschaft des „Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ in der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien, Hermannstadt am 4. und 5. März 1942* in Hermannstadt duch den wissenschaftlichen Leiter Pf. Andreas Scheiner - Mergeln]
[24. Februar 1942. Baldur von Schirach: Christus. / Hans Petri: Einiges über unsere Glaubensgenossen in Transnistrien / Kriegspfarrer Ekkehart Lebouton: Im befreiten Transnistrien / Viktor Kristoffy: In den deutschen Gemeinden bei Odessa]
[17 aprilie 1946.
Cornel Pietraru: Intre prieteni şi prieteni]
[19 aprilie 1946.
Cornel Pietraru: Problema saşilor]
[24 mai 1946.
Cornel Pietraru: De ce purtăm campanie împotriva saşilor]
[4 decembrie 1946.
Cornel Pietraru: Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth şi episcopul
Friedrich Müller]
[6 decembrie 1946.
Cornel Pietraru: Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth. II]
[8 decembrie 1946.
Cornel Pietraru: Portrete cu două feţe. Colaboraţionistul Hans Otto Roth]
[19 decembrie 1946.
Cornel Pietraru: Portrete cu două feţe. Episcop Friedrich Müller]
[5 ianuarie 1947.
Cornel Pietraru: Pentru lămurirea dlui Episcop Müller]
[20 martie 1952. Maiorul
de Securitate, Heinz Stănescu întocmeşte un plan în vederea eliminării
episcopului evanghelic de Sibiu, Friedrich Müller, printr-o uneltire bine
ticluită, şi înlocuirea acestuia cu un preot servil cît şi a subminării
conducerii bisericii prin infiltrarea în forul superior a unor colaboratori
neoficiali ai Securităţii care vor participa la complotul aprobat de către
şeful direcţiei I a poliţiei secrete, col. Gavril Birtaş]
[20. März 1952.
Auszüge aus dem Maßnahmenplan der Securitate, Übersetzung aus dem Rumänischen]
[8 ianuarie 1958. Dr. Petru Groza a încetat din viaţă]
[8. Januar 1958. Genosse Dr. Petru Groza aus dem Leben geschieden]
[10. Januar 1958. Bischof D. Friedrich Müller, Abgeordneter der Großen Nationalversammlung: Menschlichkeit und Verantwortung. Dachzeile: Dr. Petru Groza]
*=*=*=*
Vorbemerkung
- Observaţie
preliminară
Vorliegender Text („Eine misslungene
Securitateverschwörung”) diente als Ausgangspunkt für einen Beitrag, der in der
Zeitschrift „Horch
und Guck” (Heft
4, 2012, S. 72-75) unter dem Titel, „Wie der Bischof der
siebenbürgisch-evangelischen Kirche, Friedrich Müller-Langenthal gestürzt
werden sollte” erschienen ist. Die hier gepostete Fassung wurde nicht
überarbeitet, sondern nur durch einen Anhang, bestehend aus Dokumenten und Artikel
aus der zeitgenössischen Presse, ergänzt.
In den nächsten Wochen werden hier weitere Dokumente gepostet, um das komplexe Thema Evangelische Kirche (AB) in Rumänien kritisch auszuleuchten und der selektiven Aufarbeitung der nationalsozialistischen und kommunistischen Vergangenheit dokumentarische Zeugnisse entgegenzusetzen.
I.
Eine misslungene Securitateverschwörung
Der Bischof der siebenbürgisch-evangelischen Kirche (AB), Friedrich Müller-Langenthal (28. Oktober 1884 in Langenthal - 1. Februar 1969 in Hermannstadt /Sibiu) im Visier des Geheimdienstes
Von William Totok
„Man möge sofort den Plan zur Amtsenthebung und Verhaftung des Bischofs Friedrich Müller durchführen“[1], heißt es in einem Referat vom 9. Juli 1952, in dem ein übereifriger Securitateoffizier sämtliche operativ-informativen Erkenntnisse zusammenfasst, die dazu beitragen sollten, den beabsichtigten Sturz des kirchlichen Würdenträgers erfolgreich zu Ende zu bringen. „Wir sind der Meinung, dass die Operation zur Amtsenthebung und Festnahme von Bischof Müller, mit all ihren daraus resultierenden positiven Ergebnissen, ganz im Geiste des vom Genossen Innenminister Al[exandru] Drăghici[2] erlassenen Befehls bezüglich der von unseren Organen zu ergreifenden Maßnahmen erfolgt […].“[3]
Der von dem Securitateoffizier skizzierte Entwurf konnte wegen taktischer Mängel und nachrichtendienstlicher Unzulänglichkeiten nicht durchgeführt werden. Um den Bischof aus dem Verkehr zu ziehen, wurde ein anderes Strategiepaket entwickelt, was den Einsatz einer ganzen Reihe von inoffiziellen Mitarbeitern und gewieften Offizieren voraussetzte, die sich des „Falles“ annahmen. Der Vorschlag, den Bischof einfach zu verhaften und ihn damit auch aus seinem Amt zu entfernen, wurde verworfen und eine Intrige gesponnen, die darauf hinaus lief, jeglichen Verdacht vom Geheimdienst als geistigen Inspirator der geplanten Aktion abzulenken.
Wer war Friedrich Müller?
![]() |
| Bildquelle: CNSAS |
Friedrich Müller, der seinem Namen den Zusatz Langenthal[4] gab, als Hinweis auf seinen siebenbürgischen Geburtsort, übernahm kurz nach dem Sturz des faschistischen Militärdiktators und rumänischen Hitlerverbündeten Ion Antonescu, am 23. August 1944, die Leitung der evangelischen Landeskirche. Bis dahin fungierte Wilhelm Staedel (1890-1971) als Bischof. Staedel hatte sich dem Nationalsozialismus verschrieben.[5] Er wurde 1941 praktisch von der NSDAP der Deutschen Volksgruppe in Rumänien als Oberhaupt der evangelischen Kirche eingesetzt und leitete diese als Bischof bis 1944. Sein Vorgänger, Viktor Glondys (1881-1949), der von 1932 bis 1941 Bischof war und sich der Nazipropaganda und den NS-Gleichschaltungsbestrebungen[6] widersetzt hatte, war zuvor zum Rücktritt gezwungen worden.[7] Friedrich Müller wirkte ab 1932 als Bischofsvikar. Für die deutschen Nazis hatte er gewisse Sympathien[8], gleichzeitig nahm er ihnen gegenüber eine ambivalente Haltung ein. Dies verdeutlichen auch einige seiner Predigten, in denen er die Politik Hitlers lobte und sich dabei der antisemitischen Kampfsprache der Nazis bediente. „Und das ‚Heil Hitler’ wird gerade uns Christen in diesen Tagen zum Gebet“, sagte er 1941 in einer Predigt. „Hier handelt der Führer ganz gewiss als Gottes Werkzeug“.[9] Sein Verhältnis zu den lokalen, vor allem radikalen rumäniendeutschen Nazis war oft ein angespanntes, was mitunter zu Auseinandersetzungen führte. Nach dem Ende des Krieges interpretierte er die Konflikte mit einzelnen NS-Funktionären der rumäniendeutschen Volksgruppenführung als antifaschistische Widerstandshandlungen, was aber nicht nur von Altbischof Glondys mit großer Skepsis aufgenommen und kommentiert wurde.[10] Ein verschlagener Geheimpolizist
Im Sommer 1951 reiste Securitatemajor Heinz Stănescu nach Hermannstadt / Sibiu, um mit dem Bischof der evangelischen Kirche (Augsburger Bekenntnisses - AB), Friedrich Müller zu sprechen und ihn auszuhorchen.[11] Stănescu gab sich als Beauftragter einer Schiedskommission aus, die den Konflikt zwischen Müller und einzelnen Vertretern der kommunistischen Parteibürokratie und der zuständigen Behörden für die religiösen Kulte beilegen sollte.
Stănescu war ein glattzüngiger Offizier, dem es auf raffinierte Weise gelang, sein Zielobjekt zum Sprechen zu bringen, es mit unverbindlichen Versprechungen zu besänftigen und in die Irre zu führen.
Stănescu wurde als Sohn einer in die rumänische Stadt Brăila übergesiedelten deutschsprachigen jüdischen Familie in Wien geboren. Als Gymnasialschüler hatte er sich linksgerichteten Zirkeln angeschlossen. Während der faschistischen Militärdiktatur Antonescus entkam er dank einer Intervention der Deportation in die Todeslager von Transnistrien. Nach dem Sturz des Antonescuregimes am 23. August 1944 trat er der KP bei und erhielt eine Stelle als Kommissar des Geheimdienstes Siguranţa. Nach der Gründung der Securitate 1948 arbeitete er als Hauptmann der kommunistischen Geheimpolizei im Rahmen der Hauptabteilung 1, zu deren Zuständigkeitsbereich die Bekämpfung und Unterdrückung der internen Opposition gehörte. Hauptmann Stănescu machte innerhalb der Securitate eine Blitzkarriere und wurde zu einem der vier Stellvertreter des Leiters der Hauptabteilung 1, Oberst Gavril Birtaş[12]. In dieser Funktion war er für die gegen die Kirchen gerichteten repressiven Maßnahmen verantwortlich und wurde für seine Verdienste zum Major befördert. Wegen eines homosexuellen Skandals, der sich nicht mehr vertuschen ließ, wurde er 1952 verhaftet, zu einem Jahr Gefängnis verurteilt und als hauptamtlicher Offizier aus der Securitate ausgeschlossen. Noch während der Haft unterschrieb er eine Verpflichtungserklärung und wurde inoffizieller Securitatemitarbeiter, der im Laufe der nächsten Jahrzehnte in unzähligen Akten unter den Decknamen „Abrud”, „Silviu” und „Traian” auftaucht.
Nach seiner Entlassung aus der Haft arbeitete er als Hochschullehrer der Bukarester Universität innerhalb des Germanistiklehrstuhls. Er veröffentlichte zahlreiche literaturhistorische Abhandlungen, Studien und Aufsätze in der rumäniendeutschen und ostdeutschen Presse und gehörte zu den Theoretikern des sozialistischen Realismus. Als Herausgeber betreute er die Werkausgaben mehrerer Autoren aus der Zeit zwischen den Weltkriegen, beispielsweise den Roman von Franz Xaver Kappus „Die lebenden Vierzehn“, Kriterion Verlag, Bukarest 1970, oder die Satiren des gleichen Schriftstellers, „Der Wunderleutnant“, Kriterion Verlag, Bukarest 1971. In seinem 1967 im Bukarester Literaturverlag (EPL) publizierten Sammelband „Berichte“ analysierte Stănescu die rumäniendeutsche Literatur aus der dogmatischen Perspektive der kommunistischen Kulturdoktrin. Die Texte ähneln stellenweise seinen IM-Berichten, in denen er der Securitate Analysen zur rumäniendeutschen Literatur und Informationen zu diversen Vorgängen innerhalb der Literaturszene lieferte.
Nach einer Auslandsreise 1976 kehrte er nicht mehr nach Rumänien zurück und ließ sich in der Bundesrepublik Deutschland nieder. Stănescu starb 1994 während einer Frankreichreise.[13]
Stănescu vs. Müller
In der Zusammenfassung seiner Unterredung mit Müller hob Stănescu hervor, der Bischof habe sich als ein von der Securitate Verfolgter und als Gegner des Nationalsozialismus dargestellt. Müller äußerte auch seinen Unmut wegen der Angriffe seitens des Deutschen Antifaschistischen Komitees und der Artikel in der Zeitung „Neuer Weg“. Befriedigt unterstreicht Stănescu, dass es ihm gelungen sei, das Vertrauen Müllers zu gewinnen und der Bischof ihn sogar eingeladen habe, gelegentlich zu besuchen.[14]
Müller hatte in mehreren Eingaben gegen die gegen die Kirche und seine Person gestarteten Angriffe in der deutschsprachigen Tageszeitung „Neuer Weg“, damals Organ des deutschen antifaschistischen Komitees in der Rumänischen Volksrepublik (RVR), protestiert.[15] Einer dieser Eingaben legte er auch eine Abschrift des Artikels aus dem „Neuen Weg“ vom 6. April 1951 bei, ohne zu ahnen, dass die politische Polizei als unsichtbare Strippenzieherin bei diesen Veröffentlichungen ihre Hand im Spiele hatte.
Die Texte sind im verleumderischen Stil stalinistischer Diskreditierungen verfasst, wobei Fakten verdreht und mit denunziatorischen Attributen angereichert wurden: „Die Großbauern in Jakobsdorf, die hier früher die erste Geige spielten, versuchen auch heute noch durch Drohungen und Terror die arme und mittlere Bauernschaft zu erpressen und zu bedrücken, wobei sie sich der Kirche als Deckmantel bedienen. […] Unter dem Schlagwort Wir wollen bleiben, was wir sind! versucht die Reaktion aus ihrem Schlupfwinkel heraus, den Widerstand gegen jede Aufklärung, gegen jede Neuerung und gegen jeden Fortschritt zu organisieren. […]“[16]
In der Vorbereitungsphase zur totalen Machtübernahme durch die Kommunisten als die rumäniendeutsche Minderheit gemäß der Kollektivschuldthese Stalins pauschal der Kollaboration mit den Nazis bezichtigt wurde und zahlreichen politischen und administrativen Schikanen und Verfolgungen[17] ausgesetzt war, wurden mehrere Pressekampagnen gegen Müller und einige Minderheitenpolitiker gestartet. Darin wurde der Bischof im klassenkämpferischen Stil proletkultistischer Publizistik wegen seiner Nähe zum Nationalsozialismus angegriffen. Einer der Autoren dieser Artikel war Ernst Breitenstein (1923-1990), Publizist, Parteimitglied seit 1939, von 1944 bis 1946 Gewerkschaftsfunktionär in Hermannstadt, Redakteur der Zeitung „România Viitoare“ [Das zukünftige Rumänien] und nach der Gründung der deutschsprachigen Tageszeitung „Neuer Weg“ am 13. März 1949 in Bukarest, Chefredakteur dieses überregionalen Blattes (1949-1954 und 1976-1988). Die gegen Müller gerichteten bösartigen Hetzartikel, in denen er dessen frühere Tätigkeit entlarvt, unterzeichnete er mit dem Pseudonym Cornel Pietraru.[18]
In einem von der Securitate am 20. März 1952 verfassten Personalbogen wird anerkennend hervorgehoben, Breitenstein sei in seiner Eigenschaft als Sekretär des Kreiskomitees der RKP 1943 zusammen mit anderen 60 Kommunisten verhaftet und verurteilt worden. In dem gleichen Dokument charakterisiert ihn der Geheimdienst als "ruhiges, dem Regime ergebenes Element“, als "beruflich kompetent“ und "ohne Laster“.[19]
In einer Erklärung vom 21. Januar 1952 fasste Breitenstein sämtliche ihm bekannte Fakten zu Müller zusammen, beschreibt ihn als einen eigensinnigen und autoritären Menschen, der von Anfang an ein Gegner des Regimes war und der sich in seinem Bekanntenkreis mit den guten Kontakten zu hochgestellten politischen Persönlichkeiten, zu denen auch Ministerpräsident Dr. Petru Groza[20] gehört, brüstet.[21]
Müller hatte tatsächlich eine ausgesprochen gute Beziehung zu Groza, der ihn in brenzligen Situationen immer wieder beschützte und ihm zur Seite stand. Das bestätigt Müller auch in seinen tagebuchartigen Aufzeichnungen, in denen er den kommunistischen Premier voller Sympathie und Anerkennung als Unterstützer schildert.[22]
Den Verdacht der Securitate, er sei ein gefährlicher Gegner des Regimes, hatte Müller 1950 bestärkt, nachdem er sich geweigert hatte ein Telegramm der Spitzenvertreter aller Kirchen an den Friedenskongress in Warschau mit zu unterzeichnen, bevor man ihm nicht den Wortlaut der Grußadresse vorlegen würde.[23]
Der Friedenskongress war das Ergebnis einer Initiative des Kreml, der mit Beginn des Kalten Krieges eine weltweite pazifistische Kampagne gestartet hatte, an der sich in den sozialistischen Ländern sämtliche Organisationen und Institutionen beteiligen mussten. Als Grundlage der Kampagne diente der Friedensapell von Stockholm, der anlässlich des 1. Internationalen Friedenskongresses in der schwedischen Hauptstadt verabschiedet wurde. Im Zusammenhang mit dieser Kampagne entstand die sogenannte Bewegung der Partisanen des Friedens, der sich durch ihre Unterschriften auch Geistliche der verschiedenen Konfessionen anschließen sollten.
Müller war sich bewusst, dass es innerhalb der Kirche Priester gab, die ihm als Bischof kritisch gegenüberstanden. Einige dieser Priester hatten sich freiwillig in das Deutsche Antifaschistische Komitee eingeschrieben, hatten die von der Partei geforderten Unterschriften auf Apelle gegen die „anglo-amerikanischen Kriegstreiber“ und zur „Bewahrung des Weltfriedens“ gesetzt und Artikel im Sinne der kommunistischen Propaganda in der gleichgeschalteten Presse veröffentlicht. In seinen Erinnerungen bezeichnet er diese Priester als auch die Securitate als „linksradikale Kräfte“, im Gegensatz zu den von ihm als gemäßigt eingeschätzten Funktionäre und staatlichen Würdenträger an der Spitze mit Groza, mit denen er sich auf eine ambivalent-pragmatische Art arrangiert hatte, um aus ihnen das Beste für sich und die von ihm geleitete Institution herauszuholen. Obwohl ihm nicht entgangen war, dass eine Gruppe von Geistlichen um den Stadtpfarrer von Hermannstadt, Alfred Herrmann eine Palastrevolte vorbereiten, um ihn als Bischof zu stürzen, ahnte Müller nicht, dass die eigentlichen Drahtzieher für dieses Unterfangen die Organe des Staatsicherheitsdienstes Securitate sind.
Heimlicher Bischofskandidat der Securitate
Nach mehreren gescheiterten Versuchen, den Bischof seines Amtes zu entheben, versuchte die Securitate in einem neuen Anlauf die Entmachtung durchzuziehen. Dafür hatte der für Kirchenfragen zuständige Securitatemajor Heinz Stănescu am 20. März 1952 einen neuen, raffiniert ausgefeilten Plan entworfen, in dem Alfred Herrmann (1888-1962), der Wunschkandidat der Securitate als Nachfolger Müllers vorgesehen war.
Herrmann war damals Stadtpfarrer von Hermannstadt. Von 1937 bis 1946 war er Stadtpfarrer von Bukarest und von 1946 bis 1961 Bischofsvikar. In einem von der Securitate 1952 angefertigten Personalbogen wird seine frühere Tätigkeit gewürdigt, die von ihm in den 1920er Jahren herausgegebene Zeitschrift „Glaube und Heimat“ erwähnt und auf einen 1928 in der Zeitschrift „Klingsor“ veröffentlichten „fortschrittlichen“ Beitrag, „Vom Werden des siebenbürgisch-sächsischen Proletariats“, hingewiesen. Angeführt werden auch noch seine 1924 hergestellten Kontakte zur Arbeiterbewegung aus Kronstadt / Braşov und sein Einsatz für die Unterstützung und Eingliederung „sächsischer Arbeiter in die Gewerkschaften“. „Mit dem Aufkommen des Hitlerismus nach 1933“, heißt es weiter, „wurde Herrmann Alfred zur Zielscheibe systematischer Angriffe in der Presse und ein Opfer von in Umlauf gesetzten Gerüchten, infolge derer er 1933-1934 dienstlich nach Tschernowitz versetzte wurde“. Bezüglich seiner gegenwärtigen Tätigkeit wird die Mitgliedschaft im Regionalkomitee für den Friedenskampf hervorgehoben, ebenso seine guten Beziehungen zu den Personen aus dem Hermannstädter Deutschen Antifaschistischen Komitee. Auch seine publizistischen Beiträge im „Neuen Weg“ werden ausdrücklich positiv beurteilt, vor allem weil sie bei Müller auf kein positives Echo stießen; ebenso auch die Vorschläge Herrmanns für die Theologiestudenten sozial-politische Vorlesungen einzuführen. In dem Personalbogen wird auch der Sohn Herrmanns, Johannes, als ein vorbildlicher Theologe gerühmt, der sich offen für das Regime und für den Friedenskampf ausgesprochen hatte, was ihm seitens des Bischofs „Schwierigkeiten eingebracht hat“. In dem gleichen Dokument wird auch eine „fortschrittliche Zeitung“ aus Österreich genannt, in der Herrmann „als einer der demokratischsten deutschen evangelisch-lutherischen Priester aus der R.V.R.“ vorgestellt wurde.[24] „Im Februar 1952“, heißt es an einer anderen Stelle, „hat Herrmann Alfred dem Stadtpfarrer aus Stalinstadt, Möckel Konrad vor den Gläubigen in der Kirche entgegengehalten, eine nicht im Sinne des Friedenskampfes vorgenommene Auslegung der Bibel sei ein barbarischer Akt und müsse entschlossen bekämpft werden“. Der Personalbogen enthält außerdem ein psychologisches Porträt des Kandidaten in der einige Charaktereigenschaften festgehalten werden. Abschließend enthält das Dokument die Feststellung, Herrmann habe den Wunsch Bischof zu werden, obwohl er sich vor Müller fürchtet.[25]
In einem anderen Dokument wird Herrmann als Securitatemitarbeiter bezeichnet, auch ein Deckname „Prietenul“ [Der Freund] genannt und eine Loyalitätserklärung zitiert, in der er sich als ein „Freund des Regimes“ zu erkennen gab.[26]
Intrige der Securitate
Der am 20. März 1952 von Securitatemajor Heinz Stănescu entworfene Plan zur Entmachtung Müllers umfasste technische und taktische Details, die von einer Gruppe kolaborationswilliger und geheimdienstlich instruierter Pfarrer umgesetzt werden sollten:
„1.- Unser Informant „Muller Ioan” (Schneider Friederich[27], evangelisch-lutherischer Pfarrer in der Gemeinde Jad[28] – Region Rodna), dem die Tätigkeit von MÜLLER bekannt ist, wird einen Entlarvungsbrief schreiben[29], in dem er auf die faschistische Vergangenheit des Bischofs vor dem 23. August 1944 hinweisen wird und auch dessen Anweisungen an den evangelischen Klerus erwähnt, sich nicht der Friedenskampfbewegung anzuschließen.
Vor dem Abschicken an die Zeitung wird der Brief von unseren Organen durchgesehen und der Leitung vorgelegt.
[…]
Anweisung des verantwortlichen Redakteurs der Zeitung „Neuer Weg“ (Breitenstein Ernest, unser Informant) alle Briefe zu veröffentlichen, in denen die evangelisch-lutherischen Pfarrer, Feinde des Regimes, entlarvt werden. Auf diese Weise wird Breitenstein Ernest nicht wissen, dass es sich um eine von unseren Organen durchgeführte Operation handelt und kann folglich bewusst oder unbewusst auch nichts dekonspirieren.
Nach der Veröffentlichung der Enttarnung, wird die Redaktion der Zeitung „Neuer Weg“ unter Berufung auf die früheren Anliegen MÜLLERs, alle im Zusammenhang mit Pfarrern eingereichten Beschwerden zwecks Lösung exklusiv an die Kirche weiterleiten, den Originalbrief von Schneider Friedrich an das Konsistorium der Kirche schicken.
Nach der Veröffentlichung des Briefes erhalten die in unser Agentennetz eingebundenen Dechanten (Gustav Göckler[30] aus Mediasch, Arz Gustav[31] aus Hermannstadt und Adolf Bruckner[32] aus Bukarest) den Auftrag, innerhalb der Sitzungen mit den Dechanten für den Friedenskampf einzutreten; auf diese Weise werden die Pfarrer aus eigener Initiative die Möglichkeit haben, den Bischof und andere feindliche Elemente aus der Kirchenleitung als Feinde des Friedens zu entlarven.
Etwaige neue Entlarvungen werden ebenfalls in der Zeitung „Neuer Weg” veröffentlicht.
[…]
2.- Nach der Veröffentlichung des Briefes werden unsere Organe die Informanten unseres Agentennetzes mobilisieren, damit sie die Stimmung in den Reihen der Priesterschaft und der Gläubigen erkunden; gleichzeitig werden sie einen Teil des MÜLLER nahestehenden Klerus und der Gläubigen, die sich ihm verbunden fühlen, zum Regionalsitz Hermannstadt einbestellen, sie dort befragen und schriftliche Erklärungen einfordern, um das im Brief erwähnte Material auf diese Weise zu bestätigen.
Auf diese Weise wird jeglicher mögliche Verdacht von den Securitateorganen abgelenkt, sie hätten sich im Vorfeld mit dem Fall MÜLLER beschäftigt und die Operation vorbereitet.
Gleichzeitig werden alle feindlichen Elemente, die MÜLLER nahestehen, eingeschüchtert, nachdem die Securitate sich des Falles annimmt und Ermittlungen durchführt; es besteht die Möglichkeit, dass einzelne auf eigene Initiative dem Bischof ihre Solidarität aufkündigen.
3.- Das Konsistorium wird einberufen, um eine Lösung der Situation von MÜLLER herbeizuführen.
Wenn das Konsistorium eine Amtsenthebung MÜLLERs beschließt oder dieser sein Amt freiwillig aufgibt, wird auf eine Festnahme des früheren Bischofs aufgrund des vorhandenen Materials verzichtet und erst nachdem sich die Geister in diesen Kreisen beruhigt haben, wird er verhaftet.
Falls MÜLLER vom Konsistorium nicht seines Amtes enthoben oder zum Rücktritt gezwungen wird, wird er aufgrund der vorhandenen Beweisstücke verhaftet.
Die Tagung des Konsistoriums wird womöglich im Beisein eines Inspekteurs aus dem Kultusministerium stattfinden.
X
Bevor der Entlarvungsbrief veröffentlicht wird, muss das Anwerbungsverfahren von Herrmann Alfred, bekannt als ein fortschrittliches Element und besonders empfehlenswert für die Besetzung des vakanten Bischofamtes nach der Entfernung MÜLLERs aus dieser Funktion, abgeschlossen sein.
Herrmann Alfred ist in den Reihen des evangelischen Klerus und der sächsischen Bevölkerung beliebt, gehört seit langer Zeit dem Konsistorium an, hat ein gutes Verhältnis zum Deutschen Antifaschistischen Komitee und ist Mitglied des Regionalkomitees für den Friedenskampf. Während der Illegalität unterstützte er die Rote Hilfe. Es fehlt ihm allerdings an Entschlossenheit und Beherrschung.
Die Verbindung zu Herrmann Alfred wurde von unseren Organen am 14. März 1951 hergestellt, seither lieferte er mündlich brauchbare Hinweise.
Aufgrund objektiver Einschätzungen kann Herrmann Alfred aus eigener Kraft das Bischofsamt einnehmen, denn er ist in den Kreisen des Klerus beliebt und wird von ihnen unterstützt.
Wenn wir anlässlich des allgemeinen Kirchenkongresses, der einzig und allein das Recht hat, einen neuen Bischof zu wählen, feststellen, dass es einige ernsthafte, gegen Herrmann gerichtete Tendenzen geben sollte, intervenieren wir mit unserem Agentennetz und werden neue Anwerbungen von Mitgliedern des Kirchenkongresses vornehmen.
Im Falle einer unvorhergesehenen Wendung entwerfen wir einen neuen Operationsplan.
Anlässlich seiner Anwerbung erhält Alfred Herrmann den Auftrag, in einem Bericht über die Stimmung in den Kreisen des Klerus und den Reihen der evangelisch-lutherischen Gläubigen zu informieren; HERMANN wird nicht auf die Kreise um MÜLLER angesetzt und er erhält auch keine Aufträge im Zusammenhang mit unserem Operationsplan.
Nach der Amtsenthebung des Bischofs MÜLLER entwerfen wir einen separaten Plan hinsichtlich des Verhaltens von A. Herrmann während der erwogenen Infiltrierung in die Führung.
Anlage – Personalbogen von Herrmann Alfred.
Verantwortlich für die Durchführung des Auftrags ist Genosse Major Stănescu H.“[33]
Misslungener Handstreich
Der Plan der Securitate ließ sich nicht verwirklichen. Nach Stalins Tod 1953 änderte sich zudem die politische Wetterlage. Der Bischof schien sich nun zunehmend mit den Gegebenheiten abzufinden und signalisierte seine Kompromissbereitschaft, was andererseits der Institution Kirche einen gewissen Spielraum innerhalb des Systems garantierte. In der zweiten Hälfte der 1950er Jahre akzeptierte Müller auch die Angebote des Regimes, sich als Abgeordneter der Großen Nationalversammlung (des kommunistischen Parlaments) zur Verfügung zu stellen. Der Bischof gehörte ab März 1957 bis an sein Lebensende 1969 dem Parlament an.[34] Für seine Verdienste wurde er 1964 mit dem Orden Stern der Rumänischen Volksrepublik, Zweiter Klasse, geehrt.
Anlässlich seines 80. Geburtstages bilanziert Müller seine bisherige Tätigkeit und spricht dabei von einer „Vertrauenskundgebung des Staates“. „Ich weiß“, schreibt der greise Bischof in seinen Memoiren, „dass nach der Ernte die neue Aussaat am wichtigsten ist, und ob ich die als Achtzigjähriger noch leisten kann, bedrückt mich, da weder die Widersacher des Herrn noch die Securitate ruhen, sondern trachten werden, stets neue Fallstricke gegen meine Weiterarbeit für die Kirche auszulegen, was sich zur Zeit in bösartigen Verleumdungen durch Mundpropaganda und durch Versuche zur Verstörung unserer Pfarrerschaft anzeigt.“[35]
Abkürzungen
ACNSAS – Archiv des Landesrates für das Studium der Securitateakten
ANIC – Zentrales Historisches Archiv
[35] Müller, a.a.O., S. 201.
II.
Dokumente –
Documente
[16. September
1941. Predigt von Bischofsvikar Friedrich Müller am 12. Sonntag nach
Trinitatis, „Wovon und wozu befreit Christus?“]
Kirchliche
Blätter, XXXIII. Jg., Nr. 37, 16. September 1941, S. 446-448
#
[7. April 1941. Ekkehart Lebouten: Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des „Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ in der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien, Hermannstadt]
[7. April 1941. Ansprache zur Eröffnung der gründenden Tagung der Arbeitsgemeinschaft des „Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ in der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien, Hermannstadt am 4. und 5. März 1942* in Hermannstadt duch den wissenschaftlichen Leiter Pf. Andreas Scheiner - Mergeln]
Kirchliche Blätter, XXXIV. Jg., Nr. 14, 7. April 1942, S. 162-164 und S. 164-168
Für weitere Details - Pentru alte detalii
Siehe - a se vedea
1942: Gründung des Instituts zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben in Hermannstadt / Înfiinţarea Institutului pentru Studierea Influenţei Evreieşti asupra Vieţii Bisericeşti Germane, la Sibiu, în: Blut und Boden 3 - Sînge şi glie 3, în: Halbjahresschrift - hjs-online, 4. 2. 2018
Despre încercările de „deziudaizare” a creștinismului cu 80 de ani în urmă, RFE, 8.5. 2019
#
[24. Februar 1942. Baldur von Schirach: Christus. / Hans Petri: Einiges über unsere Glaubensgenossen in Transnistrien / Kriegspfarrer Ekkehart Lebouton: Im befreiten Transnistrien / Viktor Kristoffy: In den deutschen Gemeinden bei Odessa]
(Auszüge)
Die deutschen Lehrer wurden ebenfalls im Jahre 1938 verhaftet, die deutsche Schule aufgelöst und Juden als Lehrer eingesetzt, die nur noch russisch unterrichteten. (S. 84-85).
Im Jahre 1930 begann aber erst die eigentliche Leidenszeit, nachdem nach Ablaufen der Revolution es den Bauern einige Zeit gut ging. Der Fünf-Jahresplan hub an und damit die Einführung der Kolchoswirtschaft, die Erschießung der reichsten Bauern, die sich nicht fügen wollten und die Verschleppung ihrer Familien nach Sibirien. In den so leer gewordenen schönsten Häusern der Gemeinde nisteten sich die Juden ein, die in jede Gemeinde als Lehrer, Kolchosvorsteher, Polizeikommissare und Gemeindevorsteher oder Sekretäre geschickt wurden. Diese erhielten eine Leibgarde, 10—20 junge Burschen, die kein Elternhaus kennen und seit ihren ersten Kindheitstagen durch die Schule bolschewistischer Erziehung gegangen sind. Sie durften sich alles erlauben und niemand durfte sich über sie beklagen oder gegen sie die Hand heben. Die Erzeugnisse der Kolchosmilch- und Geflügelwirtschaft kam nur den Juden und dieser Bande zugute, für die es tatsächlich ein Paradies war. [...] Die Juden trieben ihren Spott mit den Bauern und gaben ihnen altes verschimmeltes Brot; [...] Mütter töteten ihre kleinsten Kinder und verzehrten sie. [...] Trost in der Kirche durfte keiner mehr suchen und konnte auch nicht, da im selben Winter alle Kirchen aufgelöst wurden. Die Leichen wurden wie Hunde verscharrt, ohne Geläut, ohne Gebet, ohne Kreuz, die Leichenwagen, die jede Gemeinde hatte, wurden verbrannt. Hinter all diesem Jammer und Elend aber stand die höhnisch grinsende Fratze des Judentums und seiner asiatischen Helfershelfer. (S. 85) [...] Abends scharten wir uns in den Unterständen zusammen und beim müden Licht einer Stalllaterne las ich ihnen aus der „Botschaft Gottes” oder aus den „Briefen des Glaubens in Aufbruch und Krieg“, von Männern, die sich dem Führer hingeben und von Müttern und Frauen, die ihr Liebstes für Führer und Volk stolz opferten und während über uns der Geschützdonner grollte, und die Einschläge krachten, sangen wir unsere Kampf- und Glaubenslieder und sprachen vom Sieg. (S. 86) [...] Welcher Jubel, als ich unser Soldatengesangbüchlein und einige Katechismen verteilte! [...] Als Wandschmuck hingen neben dem Führerbild ein schöner Christuskopf und darunter einige kernige Bibelsprüche. Auf einem primitiv zurechtgezimmerten Ständer hingen die Gewehre, die Gasmasken und die Stahlhelme. Dies Erlebnis machte mir klar, daß der Kampf gegen den Bolschewismus mit dem endgültigen Sieg nur dann gekrönt werden wir, wenn nach dem siegreichen äußeren Waffengang Christus selbst als der geistige Sieger weiterleben wird. (S. 87) [...] Dann reichte ich meine Hand den Kammeraden ringsum zum Abschied, und als ich meine Hand in die Hand des Amtsbruders legte, sagte er, auf den Bibelspruch an der Wand deutend: „Christus lebt! Wir tun als deutsche Soldaten des Führers unsere Pflicht. Und wenn wir auch sterben müssen, der Herr der Kirche lebt!” — „Heil Hitler!” (S. 88)
Kirchliche Blätter, XXXIV. Jg., Nr. 8, 24. Februar 1942, S. 82-88
Anmerkung: Diese Beiträge entstanden nach der Besetzung der Stadt Odessa durch rumänische Truppen. Odessa wurde ab Oktober 1941 zum Hauptsitz der von Rumänien verwalteten Region Transnistrien. Das grausame Massaker an den Juden Odessas vom 23.-25. Oktober 1941, bei dem etwa 30.000 Juden ermordet wurden, wird selbstverständlich nicht erwähnt. In die in Transnistrien errichteten Lager wurden ab dem 9. Oktober 1941 rumänische und ukrainische Juden sowie Roma deportiert. Aus dem 2004 vorgelegten Abschlussbericht der Internationalen Kommission zur Erforschung des rumänischen Holocaust geht hervor, dass in den von den rumänischen Behörden verwalteten KZ-ähnlichen Einrichtungen zwischen 280.000 und 380.000 Juden und mindestens 11.000 Roma ermordet wurden. So genannte "Volksdeutsche" aus der Region, die im "volksdeutschen Selbstschutz" aktiv waren, beteiligten sich an den antijüdischen Repressalien. Sowohl orthodoxe als auch evangelische und katholische Geistliche wurden als "Missionare" in die besetzten Gebiete berufen. Viele dieser Priester waren auch mit geheimdienstlichen Aufgaben betraut. – W. T.
#
[17 aprilie 1946.
Cornel Pietraru: Intre prieteni şi prieteni]
Intre
prieteni şi prieteni
Cornel Pietraru
Un cunoscut proverb grăieşte „Prietenul se cunoaşte la
nevoie”.
Dacă vom asculta într'o zi toate emisiunile acelor
posturi de radio din lumea întreagă unde se vorbeşte în limba noastră, ne vom
da seama cât de mulţi sunt aceia care se interesează de poporul şi ţara
noastră.
Ceea ce vom remarca este faptul că fiecare dintre aceştia
în orice colț din lume s'ar găsi, oricărui popor ar aparţine, vor vorbi, ne vor
da sfaturi, sau ne vor dojeni în numele „prieteniei" care îi leagă de noi.
Pentru lămurirea noastră este absolut necesar să facem o
distincție între prieteni şi prieteni.
Experiența tristă cu aşa zisele „prietenii" din
trecut ne-au determinat să privim cu oarecare îndoială şi scepticism multele
declaraţii de dragoste ce ni se adresează. Ştim cât de prieteni ne-au fost
aceia care şoptindu-ne la ureche cuvinte dulci de dragoste şi iubire, şi-au
făcut cele mai strălucite afaceri din bunurile solului nostru şi din
exploatarea nemiloasă a poporului nostru.
In numele prieteniei ne-a târît Hitler într'un războiu
crâncen şi nedrept împotriva Uniunii Sovietice.
Nenumărate sunt fără de legile ce au fost comise
împotriva țării noastre și împotriva poporului nostru în numele aşa ziselor
prietenii.
Toate acestea explică și motivează clar de ce atâta
bănuială şi neîncredere din partea poporului față de aşa zişii lui amici.
De aceia dovezile concrete de prietenie ale Uniunii
Sovietice ne surprind într'atât, încât uneori ni se par chiar ireale. Obișnuiți
din trecut, că prietenia altora față de noi se rezuma la vorbărie și platonie,
sau era pornită din interese meschine, personale sau de clică, ajutorul practic
al vecinului nostru din răsărit este în măsură să ne uluiască.
Nu este locul şi nu ne permite spaţiul să înşirăm încă
odată tot ceea ce a făcut Uniunea Sovietică pentru noi. Vom aminti numai pentru
acei care eventual nu ştiu, „sau nu vor să ştie", că de săptămâni de zile
mâncăm pâine făcută din grâul ce ne-a fost dat de către Uniunea Sovietică. Cea
mai mare parte din industria noastră lucrează datorită materiilor prime sosite
din Uniunea Sovietică. Și dacă noi astăzi cu toate greutățile o ducem mai bine
decât orice alta din țările ce se află într'o situație similară cu noi, o
datorăm faptului că Uniunea Sovietică pe lângă că ne-a iertat foarte multe din
obligaţiile ce au reeşit din convenţiunea de armistițiu, ne-a dat un ajutor
efectiv din bunurile sale. Dacă ţara noastră se va reface cu un ceas mai
devreme decât alte ţări, se datoreşte faptului că Uniunea Sovietică a sprijinit
şi sprijină efectiv prin furnizarea de materii prime industria noastră. Dacă
într'un viitor apropiat se va simţi
(p.1.
o îmbunătăţire reală pe tărâm alimentar, asta se
datoreşte pe lângă efortul poporului nostru în frunte cu guvernul său, Uniunii
Sovietice care prin unităţile sale militare ne ajută la campania de
însămânţări.
Noul gest de generozitate al Uniunii Sovietice de a
eşalona plata restului de sarcini ce decurg din convenţia de armistiţiu nu este
altceva decât o continuitate de prietenie consecventă, sinceră şi reală faţă de
noi.
Uniunea Sovietică a dovedit şi dovedeşte în fiecare zi ce
însemnează să fii prietenul unui popor.
Insă prietenia exteriorizată de către Uniunea Sovietică
prin ajutor concret, se datoreşte faptului că în fruntea ţării noastre stă un
guvern care se bucură de încrederea marelui nostru vecin, datorită structurii
şi activităţii sale profund democratice.
Din toate acestea, pentru poporul român rezultă două
sarcini: întâi de a aprecia just prietenia sinceră dovedită prin fapte a
Uniunii Sovietice şi in al doilea rând de a sprijini cu tot elanul şi cu toată
încrederea guvernul ce se află în fruntea ţării şi care este garanţia că ţara
noastră a intrat şi continuă să meargă nainte pe făgaşul realei democraţii.
(p.5)
România
Viitoare, anul III, nr. 90 (397), 17 aprilie 1946, pp. 1, 5
#
[19 aprilie 1946.
Cornel Pietraru: Problema saşilor]
Problema
saşilor
Cornel Pietraru
Este incontestabil că în ţara noastră există o problemă a
saşilor. Oricât de democrat ar fi cineva, sau cu atât mai mult pentru că este
democrat, trebue să recunoască existenţa ei. S-au găsit şi se vor mai găsi însă
mulţi aşa zişi „democraţi“, care vor afirma că în moment ce trăim într'o ţară
ce se conduce pe principii democratice, nu se poate admite dăinuirea unor
asemenea probleme. Toţi cetăţenii dintr'o ţară, fără niciun fel de deosebire de
origină etnică de rasă sau de religie, trebuesc consideraţi egali în drepturi
şi datorii în faţa legilor.
Perceptele acestea sunt perfect valabile pentru toate
naţionalităţile conlocuitoare din ţara noastră cu excepţia saşilor şi a şvabilor.
Admitem premiza cât se poate de justă că massele populare
nu pot şi nu trebuesc făcute responsabile pentru acţiunea unor conducători
iresponzabili interesaţi.
In cazul saşilor însă, să analizăm puţin condiţiunile obiective, pentru a explica cauza, care
ne determină să-i exceptăm din familia popoarelor cinstite şi iubitoare de pace
şi libertate.
Nu găsim că ar fi necesar să amintim din nou politica de
cocotă mult prea bine cunoscută şi care a început încă cu mult înainte de
venirea nazismului la putere. Nu ne vom referi nici măcar la faptele şi
trădărle comise de către saşi înainte de 23 August, la aportul lor de
necontestat în fascizarea României, în declanşarea şi târirea noastră în
războiul antisovietic şi la sleirea puterii economice a ţării noastre.
Nu ne vom opri nici măcar la planurile diabolice, ce au
urmărit transformarea acestor meleaguri într'un teritoriu aşa zis autonom,
condus de către ei prin deportarea a tot ce nu a fost săsesc dincolo de Nistru.
Toate acestea sunt fapte cunoscute şi experimentate de cei ce au vieţuit cu ei.
Dar să lăsăm deoparte trecutul mai mult sau mai puţin
îndepărtat care încă ajunge pentru a susţine afirmaţia noastră cu saşii care
trebue să constituie o excepţie.
Să analizăm puţin prezentul. Să vedem care sunt
eforturile lor de îndreptare şi adaptare în cadrul spiritului vremurilor de
astăzi.
Dela 23 August 1944 şi până astăzi, ca necăieri în altă
parte, România a dat o largă posibilitate populaţiei săseşti, să se lepede de
păcatele trecutului şi să se alăture luptei unanime a întregului popor de a
reface ţara distrusă de războiu, de acel războiu care a fost dorit şi susţinut
moraliceşte şi materialiceşte tocmai de către ei.
Realitatea ne-a confirmat că nu greşim atunci când facem
distincţie între populaţia săsească şi celelalte naţionalităţi făcând vinovată
întreaga colectivitate pentru toate fărădelegile comise în trecut şi prezent.
Puţinele excepţii ce au existat, cele câteva elemente
democrate şi care au rămas credincioase crezului lor, nu fac decât să confirme
adevărul afirmaţiilor noastre.
Saşii nu au învăţat sau nu au vrut să înveţe nimic din
istoria evenimentelor abia trecute. Au rămas aceiaşi de totdeauna. Închişi
egoişti "asupra oameni"
(p. 1)
nu mai mult, militanţi ai vechilor lor idei. Ei încă nu
au renunţat la tendinţele şi planurile imperialiste ale „alesului“ popor
german. Nu vor să se obişnuiască cu gândul că Germania a pierdut pentru
totdeauna partida. Au rămas şi pentru mai departe zeloşi adepţi ai Fuehrerului.
Iată de unde curajul de neînţeles cu care îşi manifestă
aproape deschis năzuinţele lor criminale.
Asasinatele şi crimele comise împotriva coloniştilor sau
fruntaşilor democraţi din diferite comune, agresiunile comise împotriva
ţăranilor ce şi-au lucrat pământul primit prin legea de reformă agară, sabotaje
în industrii, răspândirea celor mai fanteziste svonuri sunt tot atâtea motive
în susţinerea celor afirmate.
Teza noastră mai este întărită şi de atitudinea pe care
au adoptat-o istoricii faţă de această problemă şi vice versa. Reacţiunea s-a
transformat în apărărtor al saşilor. Cârdăşia aceasta pe lângă că dovedeşte şi
lămureşte încă odată caracterul „democratic“ al istoricilor ne întăreşte
convingerea că saşii au rămas fascişti şi duşmani ai poporului şi democraţiei
româneşti.
România
Viitoare, anul III, Nr. 92 (399), 19 aprilie 1946, pp. 1, 3
#
[24 mai 1946.
Cornel Pietraru: De ce purtăm campanie împotriva saşilor]
De ce
purtăm campanie împotriva saşilor
Cornel Pietraru
Deunăzi, unul dintre colegii noştrii a fost invitat să se
prezinte la Parchet, pentru un articol publicat, în care au fost înşirate
câteva adevăruri dureroase pentru concetăţenii noştrii saşi. Au făcut un denunţ
natural anonim „caracteristic curajului lor proverbial“, prin care sesizează
Parchetul, că prin articolul incriminat s-ar fi violat legea naţionalităţilor.
Pe de altă parte, ne-a parvenit un memoriu în care un
grup anonim ,curajos de locuitori saşi ai oraşului nostru încearcă să ne
argumenteze nevinovăţia lor, vrând să ne convingă de greşeala mare pe care o
facem atunci, când solidarizăm toată populaţia săsească cu regimul nazist.
Din mai multe părţi, am auzit proteste mai umil sau mai
vehement exprimate, de către cetăţeni de aceiaşi naţionalitate, care
nemulţumiţi de atidudinea noastră în această problemă, ne compară cu „Porunca
Vremii“ — deoarece ei afirmă că ziarul ar fi pentru ei, ceea ce a fost „Porunca
Vremii“ pentru evrei. Poate că ar fi fost mai just şi mai aproape de ei, dacă
cu tot dinadinsul vor să ne compare cu vreun ziar al regimurilor dictatoriale,
să ne fi comparat cu fostul lor organ oficial „Tages Zeitung“.
Intr-adevăr ziarul nostru a demascat şi continuă să
demaşte atitudinea murdară de eri şi în special cea ostilă democraţiei de
astăzi a populaţiei săseşti. Oridecâte ori am scris ceva împotriva populaţiei
săseşti, ne-am folosit de argumente convingătoare, care pot fi controlate de
toată lumea. Cu toate acestea nu am reuşit să redăm decât o mică părticică din
activitatea dăunătoare intereselor poporului român de eri şi democraţiei
româneşti de astăzi, deoarece a descrie toate mârşăveniile din trecut şi de astăzi
ale saşilor hitlerişti, ar însemna să ne punem ziarul exclusiv în slujba
acestei probleme şi încă spaţiul nu ne-ar ajunge.
Domnilor saşi, care astăzi vă plângeţi şi protestaţi
împotriva atitudinei noastre faţă de domniile voastre, ce încercaţi cele mai
diverse metode pentru a ne convinge că aţi fost, sunteţi şi veţi fi întotdeauna
democraţi, de ce nu aveţi curajul răspunderii? De ce, dacă afirmaţiile noastre
sunt neîntemeiate, dacă nu aţi avut nimic comun cu regimul de odinioară, vă
spălaţi atâta pe mâini?
De ce întocmiţi memorii pentru argumentarea
„nevinovăţiei" voastre?
De ce încercaţi să conrupeţi elementele cele mai putrede
din sânul populaţiei evreeşti, pentru a-i determina să vă semneze acte, care să
dovedească că aţi fost întotdeauna democraţi?
De ce se transformă atâţia dintre Dvs. — după ce abea
acum doi ani să băteau cu pumnii în piept că fac parte din „rasa
übermensch-ilor“ — peste noapte în cehi, unguri, evrei, ect.?
De ce, dacă până mai eri aţi considerat, că este o crimă
de a admite amestecul altor naţionalităţi în rândurile voastre, astăzi atâtea
din fetele coreligionarilor voştrii s au îndrăgostit „subit" de tineri
români sau de altă naţionalitate, orbiţi de avantajele materiale oferite de
voi, căsătorindu-se?
Dacă am continua cu întrebările până la epuizare, ar
însemna să nu mai putem termina în numărul de astăzi al ziarului nostru. Şi
nici nu ar avea vreun rost, deoarece toate bâiguielile pe care le-aţi îndruga
pentru a vă desculpa de acuzaţiile noastre precise, n'ar face altceva decât să
ne convingă şi mai mult de vinovăţia voastră, sau în cel mai bun caz să vă facă
de râs, aşa cum s'au făcut şvabii din Banat, când au descoperit aşa dintr'o
dată în anul 1946, — după ce mai înainte cu un elan ce nu se poate compara
decât cu elanul vostru, au susţinut trup şi suflet politica nefastă a
Fuehrerului, — că ei de fapt sunt descendenţi ai francezilor.
Scormonind trecutul, domnilor saşi, vom descoperi mult
prea multe păcate faţă de acest popor, pentru ca să mai existe acea putere din
lume care să vă poată spovedi şi ierta de ele. De aceia, domnilor, vă facem o
concesie. Lăsăm trecutul Dvs. prodigios pus în slujba comandamentelor
superioare ale imperialismului hrăpăreţ german şi vom încerca să vedem în ce
măsură aţi reuşit, sau aţi vrut măcar să vă democratizaţi după data de 23
August 1944.
(p. 1)
Orice vină trebue ispăşită. Cu atât mai mult vina voastră
care a contribuit din plin, la dezastrul şi nenorocirea unui popor întreg, sau
chiar la nenorocirea mai multor popoare.
Pentru toate fără de legile comise de copii voştrii din
SS, în Uniunea Sovietică şi în lagărele de exterminare de la Ausschwitz şi
Maidanec, în Serbia şi pe alte meleaguri, pentru toate intenţiile şi planurile
voastre diabolice îndreptate împotriva securităţii şi independenţei noastre
naţionale în aceste ţinuturi ale ţării româneşti, pentru toate umilinţele cu
care aţi înţeles să ne răsplătiţi toleranţa şi bunătatea sufletească ce ne
caracterizează, nu vi s-a cerut altceva, decât ispăşirea acestor păcate prin
muncă de refacere şi de reconstrucţie.
Şi din nou se nasc fără să vrem întrebări: In ce măsură
aţi înţeles să vă supuneţi hotărîrii generoase luate de către Aliaţi pentru a
vă ispăşi păcatele prin muncă de reconstrucţie?
De ce a fost atât de mare numărul celor ce s'au sustras
dela munca obligatorie din URSS sau din ţară?
De ce aşa dintr'o dată, când acum câtva timp până şi
boşorogii de 60de ani făceau marşuri forţate cu rucksakuri pline de pietre,
pregătindu-se dacă va fi nevoie să ne lovească de la spate — astăzi până şi
tinerii de 20 de ani au devenit toţi bolnavi, inapţi pentru orice fel de muncă?
De ce mulţi din mari industriaşi saşi care în trecut şi-au pus întregul lor
potenţial de producţie în slujba intereselor fascismului, astăzi nu fac altceva
decât să inventeze scuze peste scuze, care să acopere sabotajul lor sistematic?
De ce atunci, când piaţa şi economia statului democrat,
cere plasamente de capitaluri în întreprinderi productive „democraţii“
industriaşi saşi, îşi învestesc banii sau îşi vând produsele pentru cocoşei sau
napoleoni de aur?
Şi aici, domnilor, şirul întrebărilor ar putea să fie
fără sfârşit. Insă inutil.
Atitudinea voastră de astăzi nu este altceva decât o
continuare consecventă, sistematică a celei de eri.
Nu este un secret pentru nimeni, că încă foarte mulţi
dintre voi nu numai că şi-au schimbat mentalitatea, dar speră în reînvierea,
dacă nu a Fuehrer-ului măcar în cea a „ordinei“ preconcepute şi introduse de
el.
Nu întâmplător saşii hitlerişti au găsit un aliat, să
zicem „firesc“ în rămăşiţele fascisto-legionare şi reacţionare din ţara
noastră.
Iată de ce, domnilor saşi, respingem protestele voastre
şi le declarăm ca încercări copilăreşti ce nu mai sunt crezute de nimeni,
pentru că sunt cu totul contrarii realităţilor. Iată motivele care explică, de
ce purtăm campania împotriva saşilor. (p. 6)
România
Viitoare, anul III, nr. 116 (423), 24 mai 1946, pp. 1, 6
#
[4 decembrie 1946.
Cornel Pietraru: Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth şi episcopul
Friedrich Müller]
Portrete
cu mai multe feţe. Hans Otto Roth şi episcopul Friedrich Müller
Cornel Pietraru
Începând cu cel de față pornim o serie de articole care
au ca scop de a demasca — în lumina faptelor și realităţilor — în fața opiniei
publice, doi oameni care joacă încă un rol politic destul de important: primul
prin trecutul său şi legăturile sale obscurantiste pe care le mai are şi al
doilea prin influenţa pe care i-o dă veştmântul şi înalta funcţiune
bisericească pe care o deţine în sânul populaţiei săseşti: Dr. Hans Otto Roth
şi Episcopul D. Friedrich Mueller.
Dela început trebue să facem cetitorilor o confidenţă:
întreg materialul care ne-a fost pus la dispoziţie, împreună cu ideia
publicării sale, aparţine unui confrate de origine etnică germană, care a
crezut că este atât în interesul conaţionalilor săi, cât şi în acela al
democraţiei, ca el să vadă lumina tiparului.
Vom încerca - ca ţinând cont de o anumită ordine
cronologică — să demonstrăm în cele ce vor urma, rolul nefast pe care l-a jucat
şi îl joacă - de aproape trei decenii - Dr. Hans Otto Roth, exponentul de
totdeauna al marelui capital şi al marilor bănci săseşti pe de o parte, precum
şi atitudinea meschină de care a dat şi dă dovadă actualul şef al bisericii
Evanghelice, Episcopul D. Friedrich Mueller întotdeauna, după un răsboi — cum a
fost şi acela pe care l-am trăit cu toţii — se găsesc un număr destul de considerabil
de indivizi, care formând aşa zisa tagmă a oportuniştilor şi conjuncturiştilor
încearcă, ca pescuind în haosul iminent oricărui sfârşit de răsboi, să tragă cu
burete peste trecutul lor, să-şi transforme peste noapte adevăratul lor eu,
devenind dintr'odată cei mai „hotărîţi" susţinători a nouilor forme de
vieaţă.
Aşa s'a întâmplat, ca imediat după 23 August şi până în
zilele noastre, să avem ocazia de a face cunoştința unui însemnat număr de
asemenea cetăţeni, care după ce abea cu câțiva ani în urmă făceau apologia
regimurilor totalitare, sau dacă situația — similară cu cea a eroilor noştri —
era de aşa natură, să închee pacte, înfluențându-şi anturajul în sensul de a
sprijini formele trecute de guvernământ, pentru ca astăzi, prin cine ştie ce
metamorfoză, să devină peste noapte vechi luptători şi admiratori ai actualului
regim democratic.
Dar, după cum însăşi actualul regim democratic, nu este
ceva abstract, ci o realitate palpabilă şi nouile profesii de credința a
acestor categorii de renăscuţi prin cine ştie ce minune de metempsihoză -
pentru a fi crezute ar trebui să-şi găsească concretizarea în fapte şi nu în
simple manifestări platonice, care de obicei nu urmăresc alt scop decât de a
camufla intenţiile reale — cele de totdeauna — ale „pocăiţilor"
respectivi.
In situaţia acestor ne permitem să-i aşezăm şi pe domnii
Dr. Hans Otto Roth, Episcop D. Friedrich Mueller, pe care îi considerăm ca
dușmani atât ai propriului lor popor, cât și ai democrației constructive,
pentru care fapt îi vom prezenta în fața opiniei publice în adevărata lor
înfățișare.
România
Viitoare, anul III, nr. 276 (583), 4 decembrie 1946, p. 1
#
[6 decembrie 1946.
Cornel Pietraru: Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth. II]
Portrete
cu mai multe feţe. Hans Otto Roth
II
Cornel Pietraru
In continuarea celor promise în articolul precedent, ne
vom permite ca deastă dată să facem în baza datelor cene stau la dispoziţie o
sumară caracterizare a dr-ului Hans Otto Roth.
Ne vom strădui să răspundem la oserie de întrebări ce se
nasc în mod firesc în creerul cetitorului care încă nu a avut ocazia să-l
cunoască şi să-şi formeze o părere despre el.
Hans Otto Roth este un nume cunoscut în rândurile
populaţiei săseşti precum şi în sânul cercurilor politicianiste.
Avocatul Hans Otto Roth a reprezentat colectivitatea
săsească în mai multe rânduri în Parlamentul Ţării. A reuşit să pătrundă aici,
datorită influenţei pe care i-a dat-o calitatea de exponent al bancherilor şi
marilor bogătaşi saşi. In fond toată ascensiunea lui politică se datoreşte
acestei calităţi de exponent al marelui capital săsesc, funcţie pe care a
îmbrăţişat-o şi o serveşte încă cu gratitudine până în zilele noastre.
Dar avocatul Hans Otto Roth a ştiut că pentru a se
menţine pe poziţie, va avea nevoe şi de legături în străinătate. Printr-o
abilitate de admirat — calitate care de altfel caracterizează întreaga sa
activitate — se impune în postul de preşedinte al minorităţilor din Europa cu
sediul la Berna.
Reprezentantul grupului liberal — sau mai bine zis al
marei finanţe săseşti — este însă suficient de priceput în materie de politică
pentru ca să înţeleagă încotro va fi târîtă Europa de către acele cercuri, din
care el însăşi face parte şi de aceea, odată cu cotiturile care duc Europa în
braţele hitlerismului, Hans Otto Roth, face şi el cotiturile cerute de
împrejurări pentru a putea să se menţină pe poziţie. După 1933 îl găsim în
audienţă la Hitler, mai târziu având ca angajat în biroul său pe Andreas Schmidt
— viitorul Fuehrer al grupului Etnie German din România — şi în rubedenie cu o
serie de personagii din viaţa politică a Germaniei hitleriste, cum ar fi şi
dr-ui Richard Csaky preşedintele D. A. I. din Stuttgart, pendinte direct de
Ministerul de Externe german, prin care reuşeşte să aranjeze şi un pact de
colaborare cu hitleriştii, înlăturându-l pe Fabritius, care într-o oarecare
măsură reprezenta grupul democratic al saşilor din România. In timpul
războiului H. O. Roth deţine postul de sfătuitor juridic al Misiunii Militare
Germane din România, post bănos, pe care l-ar fi servit cu sârguinţă până la 23
August.
Insă domeniul unde maşinaţiunile machiavelice ale
avocatului Hans Otto Roth au eşit mai bine la iveală a fost Biserica. De la
început el a sesizat importanţa şi enorma influenţă pe care biserica o are în
rândurile conaţionalilor săi. Din acest motiv a făcut tot ce i-a stat în
putinţă, devenind curatorul pe ţară al Bisericiii Evanghelice, funcţiune, pe
care o deţine aproape fără întrerupere până în zilele noastre. In această
direcţie abilitatea şi viclenia acestui om s’a manifestat din plin. Şi astăzi
în conducerea bisericii Luterane începând dela funcţia de şef spiritual, pe
care o deţine omul său de încredere episcopul Mueller, — despre care ne vom
ocupa la rândul lui — absolut toate posturile de conducere sunt ocupate de
către oamenii lui Hans Otto Roth. In felula cesta a reușit — spre exemplu —
să-l lucreze pe fostul episcop Glondys — un om cu convingeri democratice — care
nu a vrut să se supună directivelor sale, înlocuindu-l cu actualul episcop. (p.
1)
Credem, că din rândurile de mai sus cetitorul va reuşi să
desprindă în esenţă caracterul şi activitatea doctorului Hans Otto Roth. Cu
proxima ocazie, ne vom strădui să arătăm ce a însemnat politica din trecut a
acestui om atât pentru ai săi cât şi pentru democraţie în general şi să
analizăm conţinutul destructiv al activităţii sale prezente, activitate tot
atât de dăunătoare, pentru că este îndreptată împotriva intereselor masselor
largi şi pusă în slujba apărării intereselor marilor financiari şi a vârfurilor
reacţionare. (p. 3)
România
Viitoare, anul III, nr. 278 (585), 6 decembrie 1946, pp. 1, 3
#
[8 decembrie 1946.
Cornel Pietraru: Portrete cu două feţe. Colaboraţionistul Hans Otto Roth]
Portrete
cu două feţe. Colaboraţionistul Hans Otto Roth
Cornel Pietraru
S-au găsit unii dintre aceia care au urmărit campania
noastră de presă împotriva dr-ului Hans Otto Roth care au fost frapaţi de
realitatea pe care am demonstrat-o, că acest „domn" a fost în perioada
anilor de dictatură un colaboraţionist şi adept al regimurilor totalitare.
Pentru a lămuri nedumeririle care încă ar putea exista
revenim cu următoarele:
Poate oare cineva — fie el chiar dr-ul Roth — nega
veracitatea afirmaţiilor pe care le înşiruim mai jos, afirmaţii care sunt în
acelaş timp o gravă şi întemeiată acuză, peste care opinia publică nu poate
trece.
Este adevărat că dr-ui Hans Otto Roth s’a prezentat
imediat după instaurarea regimului nazist în Germania la Führer, de unde s’a
reîntors lăudându-se în cercurile sale de prieteni politici şi intimi că Hitler
este de acord cu programul său?
Poate nega d. Roth că Andreas Schmidt — care a fost un
timp oarecare practicant în biroul său avocaţial — fusese prezentat chiar de
către el ca şefal său fostului prim-ministru Gigurtu.
Este sau nu adevărat că şi dr-ul Hans Otto Roth a fost
acela care a tranşat trimiterea primului vot de 1000 de tineri saşi în
formaţiile SS din Germania?
Poate contesta cineva că dr-ul Hans Otto Roth a fost până
la 23 August jurist-consultul Misiunii Militare Germane, post de egală
importanţă politică şi imaterială?
Poate cineva afirma că dr-ul Hans Otto Roth, în calitatea
de curator general al Bisericii Luterane, s’ar fi opus la aducerea episcopului
nazist Stäedel în fruntea acestei instituţii?
Dacă vom lua în considerare numai activitatea dr-ului
Roth în perioada 1933—1944, încă ajunge ca să cerem celor în drept îndepărtarea
sa din viaţa publică pe care a otrăvit-o îndeajuns. Dar rolul nefast al acestui
pervertit politic nu a început în anul 1933, după cum nici nu se termină în
1944.
Cu mult înainte a infectat prin prezenţa sa atmosfera
politică şi încă şi astăzi mai continuă să se echilibreze prin intrigi de
culise, căutând disperat să-şi menţină poziţiile — în plină prăbuşire — ce le
mai deţine.
Cu aceasta noi încă nu am spus totul în legătură cu acest
om. Aşteptăm însă ca şi cei în drept să-şi spună măcar, de astă dată cuvântul,
cuvânt care nu poate însemna altceva decât mormântul politic al dr-ului Hans
Otto Roth.
România
Viitoare, anul III, nr. 280 (587), 8 decembrie 1946, p. 1
#
[19 decembrie 1946.
Cornel Pietraru: Portrete cu două feţe. Episcop Friedrich Müller]
Portrete
cu două feţe. Episcop Friedrich Müller
Cornel Pietraru
Înainte de a trece mai departe, ţinem să precizăm că încă
suntem departe de a fi epuizat întregul material referitor la avocatul Hans
Otto Roth. Insă pentru a putea face cuvenita legătură între acesta şi episcopul
Muller, am găsit de cuviinţă să începem cu descifrarea datelor de care dispunem
şi care se referă la acest înalt prelat evanghelic.
Nu suntem noi aceia care să fim în măsură de a ghida
atitudinea şi purtarea unui preot care ocupă o funcţiune atât de înaltă şi cu o
asemenea răspundere, cum este episcopul Müller, dar ştim un lucru precis: că
linia politică pe care episcopul Müller a păşit şi pe care încearcă — cu toată
influenţa pe care i-o dă haina bisericească — să-şi călăuzească credincioşii nu
este cea adevărată şi conformă cu interesele, atât ale ţării întregi, cât şi
ale coreligionarilor săi.
Am afirmat că episcopul Müller este omul care ascultă şi
execută fără murmur dispoziţiunile curatorului general al bisericei avocatul
Roth. In acelaş timp am mai precizat — spre stupoarea multora — că, cu toate
aparenţele — care de astădată înşeală — episcopul Müller a fost un aderent al
regimului hitlerist şi un admirator al Führer-ului. Ne vom face forţe pentru a
convinge şi pe cei mai puţin creduli — cu argumente palpabile - că afimaţiunile
noastre sunt bazate, pe o realitare destul de tristă pentru actualul şef al
Bisericei Evanghelice din România. Dar, ceeace în momentul de faţă ni se pare
nouă mai grav, este actuala activitate ce se desfăşoară prin biserică şi cu
ajutorul indiscutabil al factorilor de răspundere din această instituţie,
activitate care numai democratică nu poate să fie numită.
Biserica, această instituţie care — mai ales în
împrejurările de astăzi — a reuşit să grupeze în jurul ei populaţia săsească,
tinde a se transforma dintr’o instituţie de înaltă ţinută morală într’o oficină
politicianistă, tribună de periculoase şi dubioase manevre şi intrigi a unei
clici interesate. Hans Otto Roth, împreună cu uneltele de care dispune şi pe
care le-a aşezat în poziţiile chee ale conducerii Bisericei Evanghelice, a
ştiut să exploateze cu suficientă ingeniozitate influenţa clericală pentru a propovădui
nestingherit de nimeni, crezul său personal şi al clicei în a cărui slujbă
este, care este indentic cu acela al marei finanţe săseşti şi al reacţiunei
naţionale şi internaţionale.
Continuând campania noastră, nu facem altceva decât să
aruncăm lumină asupra întunecoaselor manevre care se încearcă sub veştmântul
autoritar al acelora, care de fapt ar trebui să slujească — în locul
intereselor personale şi de gaşcă — adevărata credinţă.
România
Viitoare, anul III, nr. 289 (596), 19 decembrie 1946, p. 1
#
[5 ianuarie 1947.
Cornel Pietraru: Pentru lămurirea dlui Episcop Müller]
Pentru
lămurirea dlui Episcop Müller
Cornel Pietraru
Adevăr grăit-au aceia, care au afirmat că fiecărui om
trebue să-i vorbeşti pe limba lui ca să te înţeleagă. Degeaba am vrut noi să
fim cavaleri şi din respect pentru o înaltă faţă bisericească să ne oprim la un
moment dat, sperând că cel vizat va fi suficient de inteligent pentru a trage
concluziile dictate de împrejurările ce i-au fost creiate, pentru că tăcerea
noastră a fost interpretată greşit şi considerată ca slăbiciune şi lipsă de
dovezi. Mai mult, persoana vizată s-a crezut îndreptăţită nefiind în stare să
priceapă aşteptarea noastră determinată de un anumit respect pe care îl păstrăm
oricărei credinţe — să pornească la iniţierea de anumite măsuri, prin care a
crezut că se va putea desvinovăţi în faţa autorităţilor şi a opiniei publice.
— Iată de ce, domnule Episcop Müller, ne obligaţi să vă
servim cu anumite dovezi despre care nu ştim dacă Vă vor cauza o plăcere
deosebită. Credem că dacă Vă veţi forţa puţin memoria, Vă veţi aduce desigur
aminte de următoarea entuziastă afirmaţie:
"... Nun kommt Ihr unter die starke Obhut des
Reiches, dem Gott unter der geschichtlich einmalig gesegneten Leitung des
Führers Adolf Hitler einen Aufstieg sondergleichen schenkt.“
Dar să traducem fraza pentru acei care nu ştiu nemţeşte:
Acum ajungeţi voi sub puternica oblăduire a Reichului,
căruia Dumnezeu îi dăruieşte o înălţare fără seamăn sub conducerea
binecuvântată şi unică în istorie a Führerului Adolf Hitler."
Dacă totuşi, printr’un lapsus de memorie nu V’aţi mai
putea aduce aminte de această frază, ne permitem să Vă amintim că ea a apărut
în revista „Kirchliche Blätter“ Nr.45 pagina 546 din anul 1940, sub titlul
„Abschiedswort an die Gemeinden der Dobrugea und dem südlichen Buchenland“
(Cuvânt de rămas bun către comunităţile din Dobrogea şi Bucovina de Sud) unde
se găseşte reprodus un discurs rostit de Dvs., cu ocazia repatrierei germanilor
din Dobrogea şi Bucovina de Sud. Comentariile credem, că sunt de prisos. Cât de
curând vom reveni.
România
Viitoare, anul IV, nr. 3 (605), 5 ianuarie 1947, p. 1
#
[20 martie 1952. Maiorul
de Securitate, Heinz Stănescu întocmeşte un plan în vederea eliminării
episcopului evanghelic de Sibiu, Friedrich Müller, printr-o uneltire bine
ticluită, şi înlocuirea acestuia cu un preot servil cît şi a subminării
conducerii bisericii prin infiltrarea în forul superior a unor colaboratori
neoficiali ai Securităţii care vor participa la complotul aprobat de către
şeful direcţiei I a poliţiei secrete, col. Gavril Birtaş]
343/ 20 Martie 1952[1]
PLAN
de combinaţii în vederea îndepărtării lui
FRIEDRICH MÜLLER din funcţia de episcop
al Bisericii evanghelice lutherane germane
şi introducerii agenturii noastre în
posturile ei de conducere.
Folosind predicile şi articolele cu caracter fascist şi antisovietic publicate de FRIEDRICH MÜLLER între anii 1938-1944 în ziarul „Kirchliche Blätter” precum şi manifestările sale prezente de notorietate publică, prin care MÜLLER s-a făcut cunoscut ca adept al unui nou răsboiu, D.G.S.S.[2] intenţionează să pună în aplicare următorul:
PLAN DE ACŢIUNE
1.- Informatorul nostru „Muller Ioan” (Schneider Friederich[3] preot ev.[anghelic] luther[an] în com.[una] Jad[4] – Reg.[iunea] Rodna) care cunoaşte activitatea lui MÜLLER, va întocmi o scrisoare de demascare[5], în al cărui conţinut va arăta trecutul fascist al episcopului până la 23 August 1944, şi unele atitudini ale acestuia luate împotriva încadrării clerului evanghelic în lupta pentru pace.
Scrisoarea va fi revăzută de organele noastre şi prezentată conducerii, înainte de a fi trimisă ziarului.
De îndeplinirea acestei sarcini răspunde Tov. Maior Stănescu H.[6] şeful serviciului.
Anexe: - planul conspect al scrisorii de demascare;
- fişa lui Schneider Friederich.
Îndrumarea redactorului responsabil al ziarului „Neuer Weg” (Breitenstein Ernest[7] informatorul nostru) ca să publice orice scrisori ar primi în care sunt demascaţi preoţi evanghelici lutherani, duşmani ai regimului. În acest fel Breitenstein Ernest nu va cunoaşte dirijarea de către organele noastre a acţiunii, şi nu va putea face conştient sau inconştient, vreo desconspirare.
După publicarea demascării, redacţia ziarului „Neuer Weg”, referindu-se la cererile anterioare ale lui MÜLLER ca toate sesizările despre preoţi să fie trimise exclusiv Bisericii spre soluţionare, va trimite în original scrisoarea lui Schneider Friederich, consistoriului superior al Bisericii.
După publicarea scrisorii, protopopii din agentura noastră (Gustav Göckler[8] din Mediaş, Arz Gustav[9] din Sibiu şi Adolf Bruckner[10] din Bucureşti) vor fi dirijaţi să activeze şedinţele protopopeşti pe linia luptei pentru pace; astfel preoţii vor avea posibilitatea să demaşte la rândul lor din proprie iniţiativă pe episcop sau alte elemente ostile din conducerea Bisericii, ca duşmani ai păcii.
Aceste eventuale noi demascări vor fi publicate de asemenea de ziarul „Neuer Weg”.
Anexe: fişele protopopilor Göckler G., Arz Gustav şi Bruckner Adolf şi a lui Breitenstein Ernest.
2.- După publicarea scrisorii, organele noastre vor mobiliza informatorii din agentură, pentru a urmări starea de spirit creată în rândul preoţilor şi credincioşilor, şi, de asemenea, vor invita la sediul Regiunii Sibiu o parte din clericii şi laicii apropiaţi de MÜLLER, pe care îi vor interoga şi le vor lua declaraţii scrise pentru confirmarea materialelor din scrisoare.
În acest fel se vor înlătura eventualele bănuieli că organele de Securitate s-au ocupat dinainte de cazul MÜLLER şi au pregătit acţiunea.
De asemenea, elementele duşmănoase, apropiate de MÜLLER vor fi intimidate în urma anchetării cazului de Securitate şi – este posibil – ca unii dintre ei să se desolidarizeze din proprie iniţiativă, de episcop.
3.- Consistoriul superior se va întruni pentru rezolvarea situaţiei lui MÜLLER.
Dacă Consistoriul va hotărî îndepărtarea lui MÜLLER, sau acesta se va retrage singur din funcţie, nu se va trece la reţinerea fostului episcop pe baza materialului existent, decât după ce se va linişti starea de spirit din mediu.
În cazul când nu se va ajunge la îndepărtarea lui MÜLLER de către Consistoriu, sau la retragerea sa, se va trece la reţinerea lui pe baza probelor existente.
Consistoriul superior se va întruni eventual în prezenţa unui inspector al Ministerului Cultelor.
X X
X
Înainte de publicarea scrisorii de demascare, se va trece la definitivarea recrutării lui Herrmann Alfred[11] cunoscut ca element progresist şi cel mai indicat să ocupe postul de episcop rămas vacant după îndepărtarea lui MÜLLER.
Herrmann Alfred se bucură de popularitate în rândul clerului evanghelic şi al credincioşilor saşi, face parte din Consistoriu de mai multă vreme, este în bune relaţii cu Comitetul Antifascist German şi este membru în comitetul regional de luptă pentru pace. De asemenea, în ilegalitate, a contribuit la Ajutorul Roşu. Nu este însă suficient de hotărât şi de calm.
Legătura cu Herrmann Alfred a fost stabilită de organele noastre la 14 martie 1951 şi de atunci a dat verbal indicaţii utilizabile.
După aprecieri obiective Herrmann Alfred poate ocupa prin propriile sale puteri postul de episcop deoarece se bucură de popularitate şi sprijin în mediul clerului.
Dacă cu ocazia congresului general bisericesc, singur în măsură să aleagă un nou episcop, vom constata unele tendinţe serioase potrivnice lui Herrmann vom interveni prin agentura existentă şi vom realiza recrutări în mediul membrilor congresului.
În această ipoteză vom prezenta un plan de acţiune separat.
Cu ocazia recrutării i se va da lui Alfred Herrmann sarcina de a informa asupra stării de spirit din mediul clerului şi al credincioşilor evanghelici lutherani; Herrmann nu va fi dirijat în mediul lui MÜLLER şi nu i se vor da sarcini din planul nostru de acţiune.
După îndepărtarea episcopului MÜLLER vom prezenta un plan separat pentru a dirija comportarea lui A. Herrmann în vederea infiltrării sale în conducere.
Anexă fişa lui Herrmann Alfred.
De această sarcină răspunde tov. Maior Stănescu H.
Planul a fost elaborat de
MAIOR DE SECURITATE,
(ss) Stănescu H.
Planul a fost aprobat de
COLONEL DE SECURITATE,
(ss) Birtaş G.[12]
ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 117-120
#
[20. März 1952. Auszüge aus dem Maßnahmenplan
der Securitate. Übersetzung aus dem Rumänischen]
„1.- Unser Informant „Muller Ioan” (Schneider Friederich[1], evangelisch-lutherischer Pfarrer in der Gemeinde Jad[2] – Region Rodna), dem die Tätigkeit von MÜLLER bekannt ist, wird einen Entlarvungsbrief schreiben[3], in dem er auf die faschistische Vergangenheit des Bischofs vor dem 23. August 1944 hinweisen wird und auch dessen Anweisungen an den evangelischen Klerus erwähnt, sich nicht der Friedenskampfbewegung anzuschließen.
Vor dem Abschicken an die Zeitung wird der Brief von unseren Organen durchgesehen und der Leitung vorgelegt.
Für die Durchführung dieses Auftrags ist Genosse Major Stănescu H., der Chef der Abteilung, verantwortlich.
Anlage: - Entwurf des Entlarvungsbriefes;
- Personalbogen von Schneider Friederich.
Anweisung des verantwortlichen Redakteurs der Zeitung „Neuer Weg“ (Breitenstein Ernest, unser Informant) alle Briefe zu veröffentlichen, in denen die evangelisch-lutherischen Pfarrer, Feinde des Regimes, entlarvt werden. Auf diese Weise wird Breitenstein Ernest nicht wissen, dass es sich um eine von unseren Organen durchgeführte Operation handelt und kann folglich bewusst oder unbewusst auch nichts dekonspirieren.
Nach der Veröffentlichung der Enttarnung, wird die Redaktion der Zeitung „Neuer Weg“ unter Berufung auf die früheren Anliegen MÜLLERs, alle im Zusammenhang mit Pfarrern eingereichten Beschwerden zwecks Lösung exklusiv an die Kirche weiterzuleiten, den Originalbrief von Schneider Friedrich an das Konsistorium der Kirche schicken.
Nach der Veröffentlichung des Briefes erhalten die in unser Agentennetz eingebundenen Dechanten (Gustav Göckler[4] aus Mediasch, Arz Gustav[5] aus Hermannstadt und Adolf Bruckner[6] aus Bukarest) den Auftrag, innerhalb der Sitzungen mit den Dechanten für den Friedenskampf einzutreten; auf diese Weise werden die Pfarrer aus eigener Initiative die Möglichkeit haben, den Bischof und andere feindliche Elemente aus der Kirchenleitung als Feinde des Friedens zu entlarven.
Etwaige neue Entlarvungen werden ebenfalls in der Zeitung „Neuer Weg” veröffentlicht.
Anlage: Personalbogen der Dechanten Göckler G., Arz Gustav und Bruckner Adolf sowie die von Breitenstein Ernest.
2.- Nach der Veröffentlichung des Briefes werden unsere Organe die Informanten unseres Agentennetzes mobilisieren, damit sie die Stimmung in den Reihen der Priesterschaft und der Gläubigen erkunden; gleichzeitig werden sie einen Teil des MÜLLER nahestehenden Klerus und der Gläubigen, die sich ihm verbunden fühlen, zum Regionalsitz Hermannstadt einbestellen, sie dort befragen und schriftliche Erklärungen einfordern, um das im Brief erwähnte Material auf diese Weise zu bestätigen.
Auf diese Weise wird jeglicher mögliche Verdacht von den Securitateorganen abgelenkt, sie hätten sich im Vorfeld mit dem Fall MÜLLER beschäftigt und die Operation vorbereitet.
Gleichzeitig werden alle feindlichen Elemente, die MÜLLER nahestehen, eingeschüchtert, nachdem die Securitate sich des Falles annimmt und Ermittlungen durchführt; es besteht die Möglichkeit, dass einzelne auf eigene Initiative dem Bischof ihre Solidarität aufkündigen.
3.- Das Konsistorium wird einberufen, um eine Lösung der Situation von MÜLLER herbeizuführen.
Wenn das Konsistorium eine Amtsenthebung MÜLLERs beschließt oder dieser sein Amt freiwillig aufgibt, wird auf eine Festnahme des früheren Bischofs aufgrund des vorhandenen Materials verzichtet und erst nachdem sich die Geister in diesen Kreisen beruhigt haben, wird er verhaftet.
Falls MÜLLER vom Konsistorium nicht seines Amtes enthoben oder zum Rücktritt gezwungen wird, wird er aufgrund der vorhandenen Beweisstücke verhaftet.
Die Tagung des Konsistoriums wird womöglich im Beisein eines Inspekteurs aus dem Kultusministerium stattfinden.
X X
X
Bevor der Entlarvungsbrief veröffentlicht wird, muss das Anwerbungsverfahren von Herrmann Alfred, bekannt als ein fortschrittliches Element und besonders empfehlenswert für die Besetzung des vakanten Bischofamtes nach der Entfernung MÜLLERs aus dieser Funktion, abgeschlossen sein.
Herrmann Alfred ist in den Reihen des evangelischen Klerus und der sächsischen Bevölkerung beliebt, gehört seit langer Zeit dem Konsistorium an, hat ein gutes Verhältnis zum Deutschen Antifaschistischen Komitee und ist Mitglied des Regionalkomitees für den Friedenskampf. Während der Illegalität unterstützte er die Rote Hilfe. Es fehlt ihm allerdings an Entschlossenheit und Beherrschung.
Die Verbindung zu Herrmann Alfred wurde von unseren Organen am 14. März 1951 hergestellt, seither lieferte er mündlich brauchbare Hinweise.
Aufgrund objektiver Einschätzungen kann Herrmann Alfred aus eigener Kraft das Bischofsamt einnehmen, denn er ist in den Kreisen des Klerus beliebt und wird von ihnen unterstützt.
Wenn wir anlässlich des allgemeinen Kirchenkongresses, der einzig und allein das Recht hat, einen neuen Bischof zu wählen, feststellen, dass es einige ernsthafte, gegen Herrmann gerichtete Tendenzen geben sollte, intervenieren wir mit unserem Agentennetz und werden neue Anwerbungen von Mitgliedern des Kirchenkongresses vornehmen.
Im Falle einer unvorhergesehenen Wendung entwerfen wir einen neuen Operationsplan.
Anlässlich seiner Anwerbung erhält Alfred Herrmann den Auftrag, in einem Bericht über die Stimmung in den Kreisen des Klerus und den Reihen der evangelisch-lutherischen Gläubigen zu informieren; HERMANN wird nicht auf die Kreise um MÜLLER angesetzt und er erhält auch keine Aufträge im Zusammenhang mit unserem Operationsplan.
Nach der Amtsenthebung des Bischofs MÜLLER entwerfen wir einen separaten Plan hinsichtlich des Verhaltens von A. Herrmann während der erwogenen Infiltrierung in die Führung.
Anlage – Personalbogen von Herrmann Alfred.
Verantwortlich für die Durchführung des Auftrags ist Genosse Major Stănescu H.“
Der Entwurf des Plans stammt von
SECURITATEMAJOR,
(gez.) Stănescu H.
Der Plan wurde genehmigt von
SECURITATEOBERST,
(gez.) Birtaş G.
ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 117-120
#
[8 ianuarie 1958. Dr. Petru Groza a încetat din viaţă]
Scînteia, anul XXVII, nr. 4107, 8 ianuarie 1958, p. 1
#
[8. Januar 1958. Genosse Dr. Petru Groza aus dem Leben geschieden]
NW, IX. Jg., Nr. 2709, 8. Januar 1958, S. 1
#
[10. Januar 1958. Bischof D. Friedrich Müller, Abgeordneter der Großen Nationalversammlung: Menschlichkeit und Verantwortung. Dachzeile: Dr. Petru Groza]
Menschlichkeit und Verantwortung
Bischof D. Friedrich Müller
NW, IX. Jg., Nr. 2711, 10. Januar 1958, S. 2
#
Hannelore Baier: Der Wunschkandidat fällt durch. Securitate und Kultusdepartement manipulieren die Wahl des Hermannstädter Stadtpfarrers. in: Halbjahresschrift für Geschichte und Zeitgeschehen in Zentral- und Südosteuropa, Ausgabe 2023, Band 1 und 2, S. 154-205
Erstellt: 2. 5. 2024 Aktualisiert - actualizat: 3. 5. 2024 15:20 h
Videoüberwachung kundenspezifisch
