Geschichten aus dem Kalten Krieg - Din vremurile războiului rece

Fiind catapultat în atenţia publică, în urma scandalului Fibag, Hans Herrschaft a fost înconjurat cu mari rezerve de către asociaţiile refugiaţilor saşi ardeleni şi şvabi bănăţeni (Landsmannschaften) din Germania. Politica asociaţilor de strămutaţi s-a concentrat după război pe ideea scoaterii tuturor germanilor din România comunistă.

Din rapoartele trimise Securităţii de către agentul Fritz
Cloos rezultă că Herrschaft s-a distanţat de „propaganda emigraţionistă” a asociaţiilor de repatriaţi, pe care a început s-o combată public. Tocmai această atitudine de respingere, manifestată deschis de Herrschaft, este determinantă pentru Securitatea română de a-i acorda o atenţie sporită.

Astfel, pe data de 16 iunie 1978, lt. col. Gheorghe Preoteasa notează într-o notă raport: „Hans Herrschaft este în atenţia noastră în vederea folosirii sale în acţiuni de ripostă faţă de acţiunile organizaţiilor ‚Volksdeutsche’ din R.F. Germania.” (ACNSAS, D 13381 vol, 11, f. 180v.)

Din documentele Securităţii rezultă că prin agenţi trimişi în Germania, Herrschaft fusese instigat şi susţinut în ideea de a se pronunţa contra curentului „emigraţionist” propagat de asociaţiile refugiaţilor. Din materialele accesibile şi studiate pînă-n prezent nu rezultă dacă au existat contacte directe cu Securitatea sau dacă s-au întreprins încercări de racolare. Cert este, că Herrschaft s-a situat pe aceeaşi poziţie ca şi Biserica Evanghelicădin Transilvania care s-a pronunţat răspicat contra emigrării.

Această contra-propagandă a fost organizată, fixată şi susţinută în condiţii de conspirativitate de către poliţia secretă, şi s-a derulat, în anii 1970, sub denumirea „acţiunea «Scutul»”. Prin persoane interpuse sau prin agenţi, Securitatea a coordonat acţiuni complexe de ripostă în care erau implicaţi jurnalişti sau persoane publice, care adresau scrisori de întoxicare unor ziare din străinătate cu scopul de a demonta relatările care nu conveneau autorităţilor de la Bucureşti.

Textele deghizate în scrisori indignate ale unor „cititori”, se spune într-o notă-raport a Securităţii din 16 iunie 1978 (în urma contactării lui „Brebu”), au fost scrise de „redactori de încredere” ai ziarului „Neuer Weg”, cît şi de un arhitect (Günther Schuller) din Braşov şi au fost trimise mai multor ziare germane („Frankfurter Allgemeine Zeitung”, „Die Welt”, „Süddeutsche Zeitung”, „Frankfurter Rundschau”).

Aceste metode de dezinformare au fost aplicate şi în cadrul acţiunilor contra „Europei Libere” cu scopul de a-i discredita pe unii redactori şi colaboratori, iar, pe de altă parte, de a pune sub semnul îndoielii scrisorile ascultătorilor care criticau pe această cale diversele aspecte negative din România comunistă şi nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului. Inclusiv îngrădirea libertăţii de circulaţie a oamenilor – adică şi a emigrării.
În această campanie contra emigrării, s-a implicat şi Hans Herrschaft. „«Brebu» m-a mai informat că a primit o scrisoare din partea cetăţeanului vest-german Hans Herrschaft, originar din Banat prin care îi comunică faptul că a luat poziţie publică în presă împotriva campaniei emigraţioniste [...], anexînd şi articolele respective. Cu acest aspect a fost informată şi secţia de presă a C.C. al P.C.R.”, notează lt. col. Gheorghe Preoteasa pe data de 16 iunie 1978 (ACNSAS, D 13381, vol. 11, f. 180).

Fără să bănuiască de cîtă atenţie se bucură din partea Securităţii, Herrschaft s-a implicat în contracararea emigrării prin organizaţia intitulată „Uniunea centrală a germanilor din Europa centrală şi de est” (ZMO – Zentralverband Mittel- und Ostdeutscher - Zusammenarbeit mit Osteuropa e.V.).

Înfiinţată în 1971, Organizaţia ZMO şi-a propus să consolideze relaţiile cu estul, susţinînd astfel aşa numita „Ostpolitik”, iniţiată de cancelarul social-democrat Willy Brandt (a se vedea, Declaraţia - Bergneustädter Erklärung - din 21 martie 1978, ACNSAS, D 13381, vol. 11, ff. 190-191). Pentru a sublinia această linie politică, prin intermediul lui Herrschaft, ZMO-ul a organizat conferinţe la care au fost invitate şi personalităţi din România, care se situau pe o poziţie critică faţă de politica pro-emigraţionistă a asociaţiilor de refugiaţi. Unii conferenţiari, fiind agenţi ai Securităţii, aveau sarcini contra-informative concrete. Despre îndeplinirea sau eşecul unor asemenea misiuni de influenţare, după întoarcerea lor în ţară ei au întocmit rapoarte detaliate, conservate în arhiva CNSAS.

Împlicarea directă a lui Herrschaft în combaterea fenomenului de emigrare se desprinde dintr-un material mai mult decît edificator, publicat în ziarul „Frankfurter Allgemeine Zeitung” (din 18 ianuarie 1978, p. 9). În calitate de membru ZMO, Herrschaft a polemizat contra lui Viktor Maier, un cunoscut jurnalist al cotidianului, căruia îi reproşează faptul că ar fi relatat într-un mod „nediferenţiat” despre dorinţa de emigrare a etnicilor germani din România. În acelaşi material, Herrschaft atacă asociaţiile strămutaţilor, afirmînd că ele pledează pentru reîntregirea familiilor, dar, în esenţă, ele urmăresc, de fapt, exodul tuturor etnicilor germani.

Organizaţia ZMO există şi astăzi, dar nu dispune de o arhivă care ar permite o documentare a activităţii lui Herrschaft, precum ne-a declarat doamna Jutta Hager care face parte din actuala conducere a asociaţiei (într-un email din 21 ianuarie 2014). Din puţinele documente descoperite în arhiva Securităţii rezultă că Herrschaft, în calitate de purtător de cuvînt al ZMO, a încercat să obţină din partea lui Emmerich Stoffel, redactor şef al revistei „Neue Literatur” din Bucureşti, diverse publicaţii din România. (Stoffel, 1913-2008, şvab bănăţean, fost ilegalist, care a stat pentru scurtă vreme într-o celulă cu Ceauşescu, după război Secretarul General al Comitetului Antifascist din România, membru în C.C. al P.M.R./P.C.R., apoi din 1951 pînă la atacul asupra reprezentanţei României din Berna, în 1955, ambasador în Elveţia, numit ulterior redactor şef al revistei bucureştene „Neue Literatur”.)

În publicistica antisemită din România post-comunistă, numele şvabului Stoffel a fost mutilat, fiind ortografiat Emeric Stöffel, pentru a sugera o descendenţă evreiască născocită şi pentru a completa „listele negre” puse-n circulaţie cu scopul propagandistic de a demonstra că singurii vinovaţi pentru comunism ar fi, chipurile, evreii. A se vedea în acest sens şi pseudo-lexiconul, „Żydokomuna“, 2011, p. 82.)
(Va urma)                                                     

În decursul anilor în care a lucrat ca agent plasat în străinătate Fritz Cloos a avut sarcina să impună, prin intermediul cercului său, o viziune asupra istoriei moderne a României în conformitate cu linia istoriografiei oficiale naţional-comuniste. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, istoria devine şi un instrument de răfuială cu minoritatea maghiară.

Întreţinerea unei atmosfere conflictuale cu maghiarii avea menirea să distragă atenţia populaţiei de la problemele economice interne care se agravau din ce în ce mai mult. Pe de altă parte, starea de tensiune creată artificial prin incitarea instinctelor naţionaliste ale populaţiei urma să legitimeze politica de independenţă a lui Ceauşescu faţă de Moscova şi ţările satelite vecine. În acest context are loc treptata reînviere a unor mituri naţionale, integrarea unor elemente ideologice, preluate din arsenalul ultranaţionalismului interbelic, în propaganda de partid şi un lent proces de reabilitare a unor personalităţi controversate.

În 1968, propaganda regimului pregăteşte cea de-a 50-a aniversare a alipirii Transilvaniei de România, exprimată prin participanţii la Adunarea de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, inclusiv prin canale diplomatice şi „agentură”, adică prin reţelele poliţiei politice active în străinătate. La reflectarea narativă a aniversării „Geminei”, precum apare denumirea conspirativă a Ardealului în documentele Securităţii, urma să contribuie şi Fritz Cloos. În acest scop, el trebuia să sugereze editorilor ziarului „Siebenbürgische Zeitung” accentele tematice care să cuprindă articolele dedicate zilei de 1 decembrie 1918. Prin reliefarea atitudinii pozitive a minorităţii germane faţă de unirea Transilvaniei cu România, urma să se evidenţieze, prin contrast, politica de deznaţionalizare la care au fost supuse naţionalităţile din vechea monarhie austro-ungară, în special în provinciile administrate de către autorităţile de la Budapesta. Operaţiunea viza discreditarea maghiarilor şi impunerea ideii unei continuităţi a iredentismului în rîndurile minorităţii ca pericol al statului naţional român.

În urma sarcinilor primite de la Bucureşti, Cloos a încercat să convingă conducerea asociaţiei saşilor şi editorii ziarului lor să publice textul declaraţiei istorice în favoarea unirii din 1918, a unor saşi din Mediaş, cît şi prezentarea unor cărţi şi materiale de propagandă legate de acest eveniment, destinate, în primul rînd, exilului. Aceste materiale au fost difuzate şi răspîndite de aparatul diplomatic, în cazul de faţă, de către ambasada României din R.F. Germania, deschisă cu prilejul stabilirii relaţiilor diplomatice cu Germania occidentală, în 1967.

Cloos raportează pe larg despre propunerile pe care le-a făcut privind articolele din ediţia programată a ziarului, dedicată unirii, cum au fost primite sugestiile sale şi ce discuţii şi controverse au stîrnit ele între factorii de decizie (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 541-550).

Într-un raport al rezidenţei din Viena, trimis centralei din Bucureşti, se schiţează sarcinile trasate lui „Konrad” şi se dau detalii despre întîlnirea preşedintelui asociaţiei saşilor, Erhard Plesch, preşedintele Landsmannschaft-ului al şvabilor, Michael Stocker şi a publicistului şi analistului Hans Hartl cu trei diplomaţi de la Ambasada României. În cursul întrevederii, se precizează în raportul rezidenţei, s-a discutat despre „marcarea” celor „50 de ani de la realipirea Ardealului la România”. În acelaşi raport, mai este citat agentul „Konrad” care a informat Securitatea că Plesch îşi va însuşi sugestiile primite, fiindcă „este o fire care întotdeauna a nutrit sentimente anti-maghiare” (ACNSAS, SIE 2732, vol. 13, ff. 567-570).

Materialul care s-a publicat în cele din urmă în „Siebenbürgische Zeitung” (nr. 23, 15 decembrie 1968, p. 2) cuprindea trei articole, unul nesemnat, cu accente favorabile României, în care se vorbeşte despre festivitatea dedicată Unirii, organizată la Ambasada României, şi despre declaraţiile ambasadorului Constantin Oancea şi cele ale fostului rector al Universităţii din Cluj, prof. Constantin Daicoviciu.

Al doilea articol este semnat de către un apropiat al lui Cloos, Otto Rudolf Ließ , fost membru al biroului de presă, cultură şi propagandă al Grupului Etnic German din România (organizaţia nazistă activă pînă la 23 august 1944), stabilit după război în Austria, în care sintetizează alocuţiunea rostită de ambasadorul român din Viena, Gheorghe Pele.

Cel de-al treilea articol, de-asemenea nesemnat, este o sinteză a unei conferinţe ţinute de Daicoviciu despre „înfiinţarea şi evoluţia statului naţional român”.

Pe lîngă sarcina de influenţare a politicii culturale şi a istoriografiei apropiată organizaţiei repatriaţilor germani din România, stabiliţi în R.F.G., Cloos a furnizat Securităţii şi informaţii utile din punct de vedere operativ, legate de politica de emigrare şi de rolul serviciului secret vest-german (organizaţia Gehlen, mai tîrziu BND) şi cel al organizaţiei umanitare Amnesty International, cît şi de preocupările legionarilor din exil.

(Va urma)

Într-un raport din 7 ianuarie 1970, bazat pe informaţii furnizate de agentul extern Fritz Cloos (conspirat: „Mihăilescu Gheorghe“, „Lăzărescu Ioan“, „Konrad“, „H2”, „Radovan“, „Kaiser“, „Marton“, „Martin“), este menţionată prezenţa pastorului Richard Wurmbrand în R.F. Germania. În materialul trimis centralei din Bucureşti, Wurmbrand este calificat drept un „baptist fanatic” ce se află într-un turneu prin Germania şi care „defăimează din nou ţara”.

Fără explicaţii suplimentare, se vorbeşte în acelaşi document şi despre un articol, trimis suplimentului ziarului „Siebenbürgische Zeitung”, „Licht der Heimat”, în care urmau să fie contracarate anumite aserţiuni ale pastorului (ACNSAS, SIE 2732, vol. 14, ff.639-640). Articolul nesemnat a apărut într-adevăr pe data pe 15 ianuarie, sub titlul „Avertisment faţă de Wurmbrand”.

În text este citat Ernst Wilm, membru al Consiliului Bisericilor Evanghelice din Germania, care a declarat pentru presă că expunerile lui Wurmbrand sunt exagerări. O „biserică subterană”, despre care a vorbit pastorul, nu există nici în România şi nici în Uniunea Sovietică. „Activitatea propagandistică”, anticomunistă a lui Wurmbrand, conchide articolul, periclitează grav cooperarea ecumenică.

Richard Wurmbrand (născut pe 24 martie 1909 la Bucureşti – decedat pe 17 februarie 2001 în California, SUA) a ajuns să fie cunoscut de milioane de telespectatori din România, după ce, în 2006, fusese ales pe locul cinci pe lista celor mai „mari români”.

Într-o autobiografie pe care a scris-o după ce fusese arestat, în 1948, Wurmbrand trece în revistă principalele etape ale vieţii sale, oprindu-se şi asupra momentului 1924, cînd s-a apropiat de mişcarea muncitorească şi de social-democraţie, aderînd apoi la acţiunile tineretului comunist din ilegalitate. A urmat în 1927 cursurile şcolii pentru activişti de partid, la Moscova, întorcîndu-se după un an în România, unde continuă activitatea comunistă, editînd şi difuzînd publicaţii clandestine. În 1929, a fost arestat şi a stat trei ani la închisoare, la Văcăreşti şi Doftana, unde, temporar, a împărţit aceeaşi celulă cu viitorul ministru de finanţe, Vasile Luca (1898-1963), devenit o victimă a epurărilor staliniste, iniţiate de Gheorghiu-Dej. În detenţie se îmbolnăveşte de tuberculoză. Este arestat din nou în timp ce lucra ca activist al Comitetului Regional Banat şi dezvăluie anchetatorilor de la Siguranţa adresele unor case conspirative şi identitatea unor persoane cu care lucra. Dezvăluirile au declanşat un val de arestări şi confiscarea unor documente din arhiva locală a PCR.

Potrivit autobiografiei citate, convertirea la creştinism se produce în anul 1937. Wurmbrand se implică activ în munca bisericească, alăturîndu-se Misiunii Anglicane şi apoi Misiunii Luterane Norvegiene. Fiind evreu, în perioda dictaturii lui Antonescu, este supus tracasărilor şi persecuţiilor rasiale (cf. ACNSAS, I 146678, vol. 6, ff. 81-87).

Şi-a continuat activitatea după război, iar în 1948 a fost arestat, eliberat în 1956, iar arestat în 1959, pentru „uneltire”, şi pus în libertate, în 1964, cînd puşcăriile au fost golite de deţinuţii politici. La un an după ieşirea din detenţie emigrează în Occident, unde a continuat să desfăşoare o intensă activitate de misionar creştin, atacînd, în acelaşi timp, regimul comunist într-un mod cît se poate de violent.

Tocmai din cauza aceasta, Wurmbrand (conspirat în dosare sub diferite nume: „Richard Willy”, „Olteanu”, „Walter”, „Ahasver”) devenise un obiectiv prioritar al Securităţii, care a încercat prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să-l reducă la tăcere.

Un rol deosebit la discreditarea lui Wurmbrandt l-a jucat Ivan Deneş (conspirat sub diverse nume ca: „Aurel Bantaș“, „Alecu Sîrbu“, respectiv „Alexandru Sîrbu“, iar după ce a fost trimis în Occident: „GX-36“, înlocuit mai tîrziu cu numele „Petru Pintilie“, „Kraus“, respectiv „Konrad“), unul dintre cei mai activi agenţi ai Securităţii plasat în Occident, care urma să fie infiltrat şi în redacţia „Europei libere”.

(Va urma)